De nota zece plus

Felicitări autoarei!

~ * ~

COMPLETARE

Am mai descoperit o producţie, a doua în ordinea cronologică a lecturilor mele de seară, un alt glob de pus după un „1”, ca să-i dau o notă de 10, plus aplauzele mele la patru mâini şi scenă deschisă.

Şi mi-a încolţit un gând, poate c-o să mă vindec de sindromul pa_lisandru, poate n-o să-i dau lui musiu SB papucii, nici măcar un singur papuc desenat în acuarelă, o să mă mai urc şi la primăvară pe un cal – pe altul, o să-mi ascut un alt creion, o să-mi fac jucărie din altă cochilie, o să pun brânza în pahar, o să-i spun unui triunghi broşă, o să criptez şi-o să decriptez totul, cine n-o să priceapă o să ia o durere de cap şi-o să-mi dea o notă proastă, dar trăiască distracţia, trăiască jocurile foamei de joacă!
Şi acum m-am jucat, tardiv, cu 12 cuvinte care e (sic!) ghinion – 13! 😛 (În pauza de lucru intru de mâine 😛 )

Către domnul Super Blog – scrisoare deschisă

Motto:

Oglindă oglinjoară,
care e
cea mai apreciată competiţie de blogging din ţară?

(Compilaţie inspirată dintr-o poveste pe care-o ştie toată lumea şi din siajul de comentarii al enunţului ultimei probe a concursului SuperBlog, la care participă acest articol.)

Dragă domnule Super Blog,

Sunt eu, Matilda. Nu ştiu cât de bine mă ştii (că nu-ţi sunt partener media sau de alt soi), dar eu te ştiu – ei, nu prea de demult – din 2012, de când te-am descoperit amestecat, de numita Alma Nahe, prin mai multe duzini de cuvinte şi, spre încântarea mea, asezonat şi cu ceva aluzii, nu tocmai discrete, la isprăvile mele tipărite.

Însă faţă în faţă ne-am întâlnit, pentru prima oară, cu un an în urmă. De ce m-am înscris eu la ediţia de atunci am mărturisit aici – dar nu e musai să sari pe link cu clicul, îţi ofer pe tavă răspunsul fotografiat:

A doua întâlnire a fost anul ăsta, în primăvară, când nu m-am aventurat pe teritoriul tău decât vreo cinci ori, neluând în seamă toate provocările tale. Iar tu mi-ai cam străpuns inima, nu mi-a dat decât un bilet la teatru, şi ăla în Bucureşti, şi nu mi-am permis să scot din buzunar bani de drum, aşa că mi-am trimis la spectacol o rudă, căci „dar din dar se face rai”. Însă suferinţa mea a rămas, şi mi-am exprimat-o (adică mi-o exprimasem deja, că uneori am premoniţii 😛 ), uite aici (clic pe link dacă te roade curiozitatea).

A treia întâlnire – că-s trei, ca-n poveşti – e încă în desfăşurare. Te-am vizitat şi-n toamna asta, fiindcă am vrut să mă joc de-a romanul şi am crezut c-o pot face folosindu-te doar ca sursă de inspiraţie, fără să-mi pese de note şi alte alea, însă experimentul a eşuat lamentabil (fapt pentru care recunosc că vina îmi aparţine, nu sunt în posesia dozei de detaşare necesare şi suficiente).

Ei, şi-acum, după ce sper că ţi-ai amintit cine sunt, e cazul să-ţi spun şi de ce-ţi scriu.

Am auzit, domnul meu – zvonurile circulă repede prin blogosferă -, că vrei să candidezi la titlul de cea mai apreciată competiţie de blogging din ţară. Şi, fată bună cum sunt uneori 😛 , m-am gândit c-ar fi cazul să-ţi atrag atenţia că ai oarece carenţe de care-ar fi bine să te ocupi ca să-ţi îmbunătăţeşti imaginea publică, fiindcă ai cam pierdut teren, cunosc ceva superbloggeri care te-au abandonat, preferând să cânte de zor într-o oarecare orchestră. Uită-te şi tu, la început te-au asaltat cu cereri de înscriere 221 de oameni, dintre care 57 s-au răzgândit înainte de scrie primul articol.

Iar din cei 164 care şi-au încercat condeiul la prima probă, la a douăzecea n-au mai rămas decât 77 (până la final, sunt şanse să se mai piardă pe drum şi alţii).

Şi unii au plecat exprimându-şi nemulţumirile pe la colţuri, iar alţii, mai puţini, trâmbiţându-şi-le sus şi tare.

De aceea, dragul meu domn, m-am gândit să-ţi ofer următoarele sfaturi:

  • cere-le sponsorilor să dea dovadă de seriozitate:
    • să afişeze notele respectând termenul stabilit;
    • să nu le permită juraţilor să publice, pe blogurile lor, articole injurioase la adresa participanţilor;
    • să nu dea, la contestaţii, răspunsuri doar ca să se afle în treabă („din păcate, articolul nu ne-a impresionat” – şi cu asta basta) şi să nu justifice notele mici invocând greşeli de ortografie şi/sau exprimare inexistente sau nerespectarea unor cerinţe care lipsesc din enunţul probei;
    • să-şi exprime, clar, toate cerinţele în enunţul probei, fiindcă bloggerii concurenţi nu sunt obligaţi să urmărească discuţiile de pe Facebook şi emisiunile de la radio;
    • să adauge comentarii laudative numai la articolele pe care le notează cu cel puţin 95 de puncte; când tu, ca juriu, te apuci să lauzi un concurent, omul ăla începe să spere că va primi o notă mare (şi 85 nu e o notă mare, când articolul considerat cel mai slab primeşte 80 de puncte, sau chiar numai 75);
    • să jurizeze cu mai mult simţ de răspundere. Când, ca urmare a unei contestaţii, măreşti o notă cu 15-20 de puncte, e clar că prima dată n-ai citit articolul cu atenţie – şi ce s-ar fi întâmplat dacă autorul lui n-ar mai fi avut dreptul la contestaţie? Ar fi fost corect să fie nedreptăţit astfel?
  • include, în toate juriile, câte o persoană competentă (un ziarist, un scriitor, un profesor – bun – de limba română, un blogger clasat pe primul loc la ediţiile anterioare), pentru ca sponsorii care nu prea au tangenţe cu scrisul să nu mai premieze articole scrise cu picioarele – e o pată extrem de urâtă pe imaginea ta, crede-mă, şi dă din belşug apă la moara aşa-numiţilor hateri de care s-ar părea că nu duci lipsă;
  • cere-le juriilor să folosească aceeaşi paletă de note; când unul dă note cuprinse numai între 75 şi 100 de puncte, iar altul coboară până la 35 de puncte, e clar că acesta din urmă influenţează clasamentul într-o mult mai mare măsură, hotărând, el şi numai el, cine se duce vertiginos de-a dura către poale;
  • atrage atenţia moderatorilor care intervin în grupul de pe Facebook că e cazul să NU facă greşeli grosolane de exprimare, fiindcă, deh, când e vorba de un blogger partener, „şade ruşine”;
  • când intervii în discuţiile de pe grupul mai sus menţionat, nu lua necondiţionat partea sponsorilor; competenţia există, în aceeaşi măsură, şi datorită concurenţilor; plus că, dacă ar plăti toate advertorialele scrise pe durata concursului în folosul lor, investiţia sponsorilor ar fi mult mai mare;
  • nu mai înghesui probele de la sfârşitul competiţiei, tăind din timpul concurenţilor, dar nu şi din al sponsorilor;
  • deschide bine urechile, ca să nu-ţi scape nicio sesizare şi nicio plângere de-a concurenţilor şi ţine cont de ele; o să mai afli şi alte lucruri, pe care eu le-am omis acum, nu numai pentru că nu sunt infailibilă, ci şi din lipsă de timp – şi fiindcă vreau să cruţ timpul cititorilor mei.

Iar după ce-o să te pui la punct, dragul meu, când, oricât mă voi strădui, n-o să-ţi mai pot găsi cusururi, o să te susţin cu dragă inimă, lăudându-te. Atunci şi numai atunci o s-o fac. Uite, cam aşa, adică exagerând, deh, ca orice lăudător care se respectă:

SuperBlog, concurs bianual, renumit şi imparţial,
Unde-şi convertesc unii greutatea în caşcaval,
Pentru mine eşti imbold, stimulent, drog, pasiune,
Eşti concursul pe care-l visam, neştiind să-i dau nume.
Revin cu elan, concurez la oricare ediţie,
Blogul îmi e mult mai drag când intră-n competiţie.
Las deoparte orice, scriu pentru tine cu patos,
Orele-mi trec val-vârtej, mă avânt în zbor cu folos;
Gândul nu-mi e doar la premii, concursul e frumos!

~

COMPLETARE (1 decembrie 2014):

Ai numai 73 de articole înscrise la ultima probă, faţă de 98 înscrise la ultima probă de anul trecut, când concursul a fost mai solicitant (în acelaşi interval de timp, bloggerii participanţi au scris 28 de articole, nu doar 24, ca anul ăsta).
Ce zici, domnule Super Blog, nu crezi c-ar fi cazul să iei măsuri? Să schimbi câte ceva „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”?

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 100 de puncte

Potpuriu de lacuri Farmec

Sunt nerăbdătoare, toate zece. Şi nu numai ele. Şi celelalte zece ard de nerăbdare, dar – ghinion! – le-ar fi extrem de greu să le urmeze exemplul. Nu pot să ţopăie, bătând darabana printre sticluţele cu ojă Farmec pe care mi-a plăcut de când mă ştiu să le cumpăr cu toptanul şi să le răstorn pe masă, ca pe tot atâtea trofee valoroase.

— Poftiţi, alegeţi! le îmbii eu. Răsfăţaţi-vă cu lacuri din Farmec Collection 2014 – mai exact, din colecţia de toamnă-iarnă! Ia uitaţi-vă, aveţi la dispoziţie şapte culori, cu nume sugestive!

Să vedem dacă, după votul vostru, Înălţimea Sa cu sânge albastru îşi păstrează sau nu tronul!

Şi unghiile, cele zece unghii care sunt feţele expresive ale degetelor mâinilor mele, trec la treabă, ajutate, fireşte, de degetele pe care le reprezintă.

Degetele pipăie sticluţele cu încântare, le răsucesc pe rând, le ridică pe rând în faţa ochilor, le desfac pe rând…

— Să le încercăm, exclamă, pline de entuziasm, să te încercăm pe toate! Să vedem, pe viu, care are cel mai mult farmec!

— Noi, spun degetele mijlocii, vrem să vedem cum ne stă cu Enjoy your dark side! Pentru că noi suntem în prima linie când îţi încordezi degetele ca pe nişte gheare!

— Noi, care suntem în margine, vrem să vedem cum ne prinde It’s freezing out there! spun degetele mici.

— Eu mă simt ca un rege,  zice degetul mare al mâinii stângi. Dă-mă cu Your Highness!

— Eu sunt cel mai dulce, sare cu gura degetul mare al mâinii drepte. Pe mine m-ai supt până la trei ani! Vreau să-ncerc Honey, I’m home!

— Noi, arătătoarele, vrem să-ţi spunem mereu Go get them, girl! Ia să vedem, cum ne prinde?

— Eu, zice inelarul mâinii stângi, îl vreau pe Santa’s here! Ca să-mi aducă Moşul cadou cât mai multe inele!

— Iar mie, spune inelarul dreptei, pe care nu l-am fericit cu niciun inel, niciodată, nu-mi mai rămâne decât să mă ataşez de natură. Vreau Tree’s Rock.

Le vopsesc pe toate după pofta ce-au poftit 🙂 , şi mâinile mele sunt un potpuriu de lacuri Farmec! Arată interesant, şi mă decid să le las aşa, cel puţin până când voi vedea cum reacţionează familia, prietenii, colegii.

— Ei, şi noi? strigă degetele de la picioare. Cu pedichiura cum rămâne?

Le las să se agite puţin în pantofi, apoi le promit că ele vor avea drept de veto în privinţa alegerii lacului rege din colecţia de vară, pe care ştiu că le place (cum îmi place şi mie) să-l asorteze cu sandalele. Acum, adică toamna şi iarna, pe primul loc e manichiura, pe care o asortez mai rar cu culoarea cizmelor, de obicei negre – căci, când e vorba să-mi etalez mâinile, prefer să nu-mi dezvălui prea des latura întunecată.  Aşa că-mi aleg culoarea unghiilor în funcţie de a puloverelor şi bluzelor pe care le port, de obicei veselă. Prin urmare, cred că, în iarna care bate la uşă, pe tronul preferinţelor mele va sta Honey, I’m home!

Dar voi, dragile mele cititoare, ce veţi alege? N-aţi vrea să-mi spuneţi? Sunt curioasă ca o pisică, de-abia aştept să vă aflu preferinţele! (Puteţi alege cel mult trei culori preferate.)


Articol scris pentru penultima probă a concursului SuperBlog din toamna anului 2014.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 100 de puncte

Trei pseudodialoguri despre tristeţile din viaţa mea

Îndemn:

Nu reprimaţi, exprimaţi!
Exprimaţi, exprimaţi, exprimaţi!

Nu ştiu cine-a spus asta. Dacă n-a spus-o nimeni, tocmai am remediat eu omisiunea. 🙂

 

– I –

Ionel Teodoreanu (în „La Medeleni”, vol. I):

…Cînd eşti trist de tot, îţi vine să dormi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale… Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi…”

Eu:

Da, şi mie îmi vine să dorm. Şi dorm. De multe ori. Am adormit de destule ori seara plângând şi m-am trezit dimineaţa întrebându-mă de ce mi s-a părut dracu’ atât de negru încât a fost nevoie să plâng.

Dar nu, nu vreau să-mi culc capul pe genunchii nimănui. Nu mi-am plâns cele mai cumplite tristeţi pe umărul cuiva. Le-am plâns în faţa oglinzii – a oglinzii din baie, baia e un loc care-ţi garantează de obicei intimitatea – le-am plâns cu sughiţuri, speriindu-mă de chipul meu schimonosit, le-am plâns până n-am mai avut lacrimi; dar, când mi-au secat lacrimile, tristeţea era aproape moartă, înecată în ele. Şi, fiindcă nu-i făcea nimeni respiraţie gură la gură, sfârşea prin a pieri definitiv.

 

– II –

Vlad T. Popescu (în „Scrisul, terapie şi eliberare” – articol de blog care cred c-a fost şters, dar din care am regăsit o parte aici):

“Toți povestim, poveștile sunt o parte importantă a vieții noastre și nu ne dăm seama că, atunci când povestim, o facem nu numai pentru a comunica, pentru a-i influența pe ceilalți, pentru a transmite un mesaj, ci și pentru a ne cunoaște mai bine. Pentru a ne elibera. … În fond, multe opere literare majore au apărut pentru că autorul dorea să se elibereze de ceva, a ales să-și înfrunte în scris monștrii care-l bântuiau.”

Eu:

Unul dintre monştrii mei se numeşte tristeţe şi e foarte adevărat că am scăpat adesea de el aşternându-l pe hârtie. Mai ales în versuri.

Am scris versuri când am fost tristă, cumva, fără motiv şi din toate motivele din lume, când am fost supărată pe o întreagă comunitate, ca văcarul pe sat:

Dacă în ochi ai lacrimi şi-n piept îţi gem suspine,
Şi-un nod în gât îţi urcă şi să blestemi îţi vine,
De simţi că îţi e ciudă pe lume şi pe oameni
Şi-ai vrea cu toţi să piară fiindcă cu ei tu sameni… (poezia poate fi citită aici)

Am scris versuri când am fost tristă fiindcă:

● n-aveam chef să-nvăţ:

Acum există doar caiete
Şi cărţi ticsite de probleme,
Lecţii ce-aşteapt-a fi tocite,
Gravate-n creierul ce geme. (poezia poate fi citită aici)

● am crezut că dragostea mea nu era împărtăşită:

Stă uneori pe drumuri un cerşetor sărman,
Tot aşteptând să cadă şi-n palma lui un ban.
Şi eu la o răscruce de drumuri stau şi-aştept.
Şi inima mea plânge, bătându-mi iute-n piept. (poezia poate fi citită aici)

● a murit bunica:

Iubita mea bunică bună,
De sus, din cerul cel înalt,
Pe firul razelor de lună
În vis trimite-mi gându-ţi cald. (poezia poate fi citită aici)

● mi s-a spulberat un vis:

Astăzi mi-a murit un vis.
O speranţă mi s-a stins.
A fugit, pală de vânt,
Timp în urmă-i fluturând. (poezia poate fi citită aici)

● ploua:

Dansul stropilor de ploaie –
Lacrimi mari din ochi de zei!
Dar amarul stors din ei
Tot pe noi ne încovoaie! (poezia poate fi citită aici)

 

– III –

N. Petrescu-Redi (înAforisme:”)

„Tristeţea omului vesel nu ţine mai mult decât veselia omului trist.”

Eu:

E foarte adevărat. Eu una fac cu uşurinţă rocada între emoţii, trec cu uşurinţă de la plâns la râs. E suficient s-aud pe cineva spunând ceva plin de haz. 🙂

 


Aşa am reuşit până acum să scap de tristeţile din viaţa mea. Iar acum, în încheierea acestui articol înscris în concursul SuperBlog 2014, pot să afirm, cu toată sinceritatea, că, pentru mine, scrisul a făcut întotdeauna minuni. Căci…

 


Reprezentarea celor 6 măşti ale emoţiilor primare a fost preluată de pe site-ul comunităţii
A doua imagine a fost preluată de aici şi completată cu versuri care îmi aparţin.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 91 de puncte

Roţi dinţate

Motto / Explicaţie

Promoterul Fan Brânză,
Fiind brânză bună în burduf de câine,
La caşcaval se-ntinde,
Şmecher, şi-azi, şi mâine.

 

L-au angajat promoter, fireşte,
Pentru că e bun de gură;
Cu mâna pe inimă mărturiseşte
Că-i brânza cea mai bună friptură!

— Frumoasă doamnă, fii deşteaptă!
Fă-i soţului caşcaval la proţap.
Dar nu, nu lua o rotiţă intactă!
Vaaai, nici să nu-ţi treacă prin cap!

Îi facem o gaură, pentru fixare,
Cu brânzo-burghiul special.
Sunt singurul fan care-l are-n dotare
Pentru perforat caşcaval!

Şi dăm deoparte bucata;
Pentru proţap, e miez de prisos.
Te scap eu de ea, o-nghit, gata,
Ca să nu cadă cumva pe jos.

Şi dumitale, mamaie,
Îţi dau ce nici n-ai visat.
Văd c-ai în ochi o văpaie
De suflet neîntinat,

De-aceea îţi spun – pe cuvânt! –
Că soiul ce Delaco se cheamă
E Caşcavalul cel Sfânt!
Se ţine lângă icoană

O oră, înainte de masă;
Şi, ca să-l poţi agăţa
Îi fac o tortiţă frumoasă.
Da, tai din el, sigur că da.

Dar nu, nu se iroseşte,
Am, crede-mă, stilul meu.
Nimic nu se risipeşte,
Pentru că-nghit totul eu!

Şi tu, tinere, îmi par student…
La Politehnică? Sunt încântat!
Şi dacă eşti fan brânză, fii atent!
N-ai vrea un caşcaval dinţat?

Gândeşte-te, la o cină specială,
N-ar fi super, super savurate,
Ca aperitive cu şcoală
Roţile de caşcaval dinţate?

Ţi-arăt cum le faci. Uite, aşa,
Cu un cuţit simplu, obişnuit,
După ce-ai decis câţi dinţi ai vrea,
Te-apuci frumuşel de cioplit.

Lucrezi deasupra unei farfurii,
Şi tot ce cade haleşti, uite-aşa.
Cine munceşte mănâncă, ştii,
Şi-aici muncesc eu. Ia mâna!!!

Ce face?! Ăsta-i abuz în serviciu?!
Vaaai, tinere, nu mă-ndurera…
Eu îţi prepar un deliciu
Şi tu-mi spui mie aşa ceva?!

Eu sunt promoter, tu eşti client,
Ca două roţi dinţate angrenăm.
O să te lase viaţa repetent,
Dacă nu te deprinzi să ne cuplăm.

Eu mă sacrific, pun pe mine-osânză,
Gust şi iar gust, deşi-s sătul…
Adică, deh, de caşcaval şi brânză
Este ştiut că nu mă satur îndestul

Decât… doar când se-ntâmplă – drace! –
Să vină –  vai mie, vai! – şefa mea!
Tinere, gustă, hai să facem pace,
C-altminteri angrenez chiar cu ea,

Nu tocmai armonios, nu tocmai lin…
Nu suntem două roţi dinţate potrivite
Când mă găseşte aşa, cu botul plin,
Că-i… pasul ei mai mare… şi mă-nghite!

 


Eu pentru SuperBlog aici am scris.
Dar despre roţi dinţate au mai zis
Şi alţii multe, fel de fel;
Şi îi găsiţi pe toţi într-un tabel.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 90 de puncte

Jurnal de… matildă

Găsiţi aici rubricile jocului de-a jurnalul, pe care l-am mai practicat, ocazional, şi pe alt blog; dar astăzi (în duminica turului doi al alegerilor) o să sar peste multe dintre ele.

Afară e întuneric dacă mă uit pe geam, iar dacă mă uit pe net dau de întunericul intoleranţei, la pachet cu înjurături – plus de advertoriale peste advertoriale, de care-ncep să mă satur, oricât de bine şi cu oricât de mult talent ar fi scrise.

În casă tândăleşte lehamitea mea.

Am învăţat că nu e bine să alergi după doi iepuri. Cu traducerile sunt mai în urmă ca oricând, cu SuperBlogul fac rahatul praf – pe lângă faptul că membrii juriilor (cu rare excepţii) sunt cum sunt, mai şi scriu eu, pe ici, pe colo, pe lângă subiect sau dau rasol, cu bună ştiinţă, pentru că, iaca, aşa am chef. Şi dacă tot scriu cum am chef, la ce-mi trebuie concurs?

În aceeaşi ordine de idei, îi sunt recunoscătoare minorităţii care a ales, aici, varianta NU şi îmi pare rău că n-am optat şi eu pentru acelaşi NU, direct, fără să mai cer păreri. Însă am să duc SuperBlogul până la capăt, ca să nu se poată zice că m-am retras fiindcă strugurii sunt acri; şi oricum nu mai am de scris decât 5 articole, dintre care unul e gata (tot uşor pe lângă subiect şi cu versuri care şchioapătă discret pe alocuri) şi-o să poată fi citit pe acest blog chiar în noaptea asta. Iar pentru săptămâna viitoare am plănuit o pauză la blogăreală (termenele concursului mi-o permit).

Mă gândesc să nu mai scriu advertoriale pentru concursuri, ci, dacă şi când se va ivi ocazia, doar contra cost (cash, nu vouchere), fie şi cu 3 euro pagina, că nici pentru traduceri nu iau mai mult 😛 . Cât despre blogărit în general, jocurile cu duzina de cuvinte şi provocările de luni ar trebui să-mi fie de ajuns.

Sper c-o să fiu în stare să fac ce-am scris mai sus.

Un citat preferat:

“Prin mila Domnului, noi, cei din America, am căpătat trei daruri nepreţuite: libertatea cuvântului, libertatea conştiinţei şi înţelepciunea de a ne abţine să le folosim.”

Mark Twain
(preluat din calendar 1992, vineri 31 ianuarie)

O fotografie preferată:

Omul comunităţii

Se spune că „fiecare moare singur”. Şi nu vreau să neg asta. Vreau doar să subliniez că, de la naştere până la moarte,

NIMENI NU TRĂIEŞTE SINGUR!

Sigur, o să-mi spuneţi că există (poate că încă mai există) schimnici. Da, dar ei intră, în avans, în comuniune cu lumea de dincolo. Şi, sigur, toţi ateii îmi vor spune că lumea aia nu există. Şi poate că au dreptate, sau poate că n-au, dar nu despre asta e vorba, ci despre faptul că lumea mai sus-amintită e cât se poate de prezentă în mintea pustnicilor, a căror formă de socializare e rugăciunea şi a căror comunitate sunt sfinţii din icoane.

Pentru că omul este o „fiinţă socială”. Aşa l-a făcut mama natură, care, după cum spunea, cu multe veacuri în urmă, Aristotel, „nu creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietăţile.” Iar acum, în primii ani mileniului III, omul nu are numai grai, ci şi Internet, ceea ce îl ajută să fie, mai mult ca oricând, nu doar homo sapiens sapiens, ci şi un homo al comunităţii, un komun omo. 🙂

Căci există printre voi, cei care citiţi aceste rânduri, cineva care nu face parte din nicio comunitate virtuală? Dacă da, îi recunosc dreptul de a-mi da cu tifla mie, care fac parte din mai multe – inclusiv din, probabil, cea mai nouă, Komunomo[1].

Rămâne, desigur, de văzut cât de activă voi fi pe acest nou tărâm – factorii hotărâtori fiind atât peisajul care-i va îmbrăca, în final, actuala armătură, cât şi timpul meu liber .

Celelalte comunităţi virtuale prin care fac, până una alta, tumbe de arlechin (mai mult sau mai puţin reuşite),  plimb un arcuş (mai mult sau mai puţin versat) pe strunele limbii materne şi-mi perfecţionez arta conversaţiei cu persoane pe care nu le-am văzut în viaţa mea (şi poate că nici nu le voi vedea vreodată), sunt, în ordinea timpului alocat:

  1. Blogosfera, cu reţeaua ei (personalizabilă, în cazul fiecăruia dintre noi) de linkuri, pinguri, reblogări şi comentarii – un areal aromat de parfumul încercărilor literare, invadat de concursuri şi advertoriale şi de voci mai mult sau mai puţin agresive care se cred, zadarnic, arbitrii unui joc ce-şi scrie singur regulile şi se poartă pe un teren practic nelimitat.
    • Blogosfera m-a ajutat, în primul şi-n primul rând, să-mi fac prieteni noi (dintre care pe unii i-am şi întâlnit şi n-am fost câtuşi de puţin dezamăgită, iar pe alţii sper că-i voi întâlni), să descopăr oameni de care mă leagă gusturi şi afinităţi comune.
  2. Facebook, zice-se cea mai populară reţea de gen, unde cererile de prietenie şi de apreciere a paginilor se aruncă cu frenezie în dreapta şi-n stânga, şi, dacă nu refuzi, ca mine [aproape] niciuna, te trezeşti în curând ca un soi de arac pe care se caţără, cu sutele, prieteni cărora nu reuşeşti nici măcar să le ţii minte numele. Însă, dintre ei, puţini pot candida la titlul de arin ce se apleacă, cu reală sinceritate, asupra torentului spuselor tale.
    • Trebuie să menţionez aici grupul SuperBlog, o comunitate gălăgioasă, dar care are hazul ei aparte.
  3. Google+ şi Twitter, pe care le folosesc doar ca să plasez linkuri către articolele de pe propriile bloguri.
  4. Linkedin, pe care, zice-se, e indicat să ai un cont – dacă nu te găseşte lumea acolo, nu exişti! :mrgreen:
  5. Altele, pe care m-am înscris din curiozitate sau dând curs unor invitaţii. Le-am dat uitării, nu-mi mai ţin minte nici numele de utilizator, nici parolele.

Din cele de mai sus se poate observa, cu ochiul liber, că, deşi nu le ignor tarele, nu-mi impun să renunţ la utilizarea acestor reţele (care, printre altele, mai dau şi dependenţă şi dăunează grav contactului cu aerul liber şi comunicării prin viu grai).

De ce?

  1. Pentru că reclama e sufletul comerţului, şi sunt foarte bune când vrei să-ţi faci reclamă. Iar eu vreau să-mi fac reclamă, vreau să mi se vândă cărţile (deocamdată publicată pe hârtie e una singură, dar sper că vor mai fi şi altele), vreau să găsesc edituri care să-mi încredinţeze traduceri.
  2. Pentru că, prin natura muncii mele, îmi petrec prea mult timp acasă, singură cu motanul, aşa că trebuie să mai schimb cu cineva o vorbă (scrisă! 😛 ) în scurtele momente de pauză.
  3. Pentru că de pe Facebook aflu, cât ai clipi, noutăţi şi păreri despre tot ce vreau şi ce nu vreau – ca şi cum m-aş duce într-un soi de cârciumă unde se discută despre câte-n lună şi-n stele (comete!) şi unde consumaţia nu e obligatorie.
  4. Pentru că, aşa cum arau pe vremuri plugurile pământ virgin, reţelele de socializare au săpat în eter brazde adânci, ajutoare de nepreţuit când vrei să iei legătura, instantaneu şi fără costuri suplimentare, cu rude şi prieteni care au ajuns prin alte colţuri de lume.
  5. Pentru că îmi sunt dragi cuvintele scrise, oile negre de pe câmpul alb. Şi cum ar putea să nu-mi fie, când, după cum am mărturisit aici,

Cuvântul este pâinea mea,
Melancolie şi-ncântare,
Magnet ce-mi trage tâmpla grea,
Perpetuu vis, mereu chemare.


[1] Am aflat de existenţa acestei platforme de socializare fiindcă este sponsorul celei de a 18-a probe a concursului SuperBlog 2014, pentru care am scris articolul de mai sus (adică una dintre puţinele istorisiri de pe blogul de faţă în care imaginaţia nu şi-a vârât coada, strecurând diverse tipuri de arătări).

MENŢIUNE SPECIALĂ: Cele 12 cuvinte evidenţiate cu italice au mai fost folosite azi şi de alţi iubitori ai „Jocului celor 12 cuvinte”, o minicomunitate, un colţişor de blogosferă din care sunt încântată că fac parte. Găsiţi linkuri către celelalte texte în tabelul lui Eddie.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 90 de puncte