Jurnal de pandemie cu cântec – Cui îi fac semafoarele cu ochiul? – 18.02.2020, ora 3:15 (guest post)

E ora trei şi-un sfert şi totul e bine.

Nimeni nu mişcă-n front – aşa cum aţi ordonat, să trăiţi…, zice cotoroanţa noctambulă, fără convingere.

Cariera de babă cloanţă în slujba legii nu-i de nasul ei – nu îndeplineşte niciun criteriu, a descoperit asta citind un ceaslov vechi şi….

Şi uite că mişcă! Cineva încalcă ordonanţele! E lumina aia galbenă – acolo, în poze, la izolare* în cercuri, după ce a capturat-o camera foto!

clic pentru mărire

Galbenul intermitent al semafoarelor veghează lângă trecerile de pietoni. Privegheaţi lângă privighetori! Adică lângă zebre, mda. Zebrele alea… neînsufleţite.

Sufletele – nu ale zebrelor – pleacă în dangăt de clopot. Or fi bătut clopotele? În Vinerea Mare, la biserica din stânga şi la a din dreapta (care e în poză)?

Or fi bătut, maică. Nu le-am auzit, mi-s o cotoroanţă modernă, aveam căşti în urechi, îmi tropăiau degetele pe taste, îmi dansau ideile pe curba viselor, pe câmp, prin cânepă indiană…

Canabis…

Bis… Bis! Bis!

Bătăi din palme…

Bătăi de clopot…

Da’ pentru cine să bată? Clopotele, da, ele. Pentru cine bat clopotele, Mitică?

Cui îi fac semafoarele cu ochiul, Mitică? Mitica batjocură ironie a sorţii! Semafoare zvăpăiate lângă treceri de pietoni pustii! Dacă lumina era roşie, ar fi fost învăpăiate? Ha?

Ha, ha, ha!

Roşu înseamnă interdicţie, nu-i aşa?
Ei. las’ că nu-i SARSailă*** chiar atât de negru, nu pentru mine, că mi-s cotoroanţă tânără, nu de-aia… 65+. Scriu declaraţie şi m-am dus! La cumpărături, carevasăzică.  Intru, în ceas tihnit, în prăvălii supermarketuri aproape pustii, nu mi-s condamnată la cele două ore de aglomeraţie de la amiază.

Condamnată? Mvaaai! Am vrut să zic protejată. Ca să fim chit, primiţi, vă rog, umilele mele scuze. Chitesc că aşa se cade. Cu scuze.

Scuze, acuze… Îmi plac rimele!

Şi ghicitorile:
Cui îi fac semafoarele cu ochiul? Pe cine ademenesc în noapte?
Dă-mi mâna, vino cu mine, la mine… sau la ci darem la mano

Ademenire** în noapte, în pustietatea fără virusuri… căci mai toţi purtătorii lor dorm, cu organe cu tot.  Cu organele de ordine. Organele de miel sunt în drob, sunt deja în drob. Ura, drăguţa mea, drobul e gata!

Da’ vasele-s murdare… Ca şi creierii nespălaţi! Ha!

Ha, ha, ha!

Ura, drăguţa mea, pe circumvoluţiuni murdare aleargă gânduri iscoditoare…. Aleargă libere!

Ura, drăguţa mea, gândurile sunt libere! Nu-i chip să le pui în cămaşă de forţă, nu cu una, cu două – nici măcar cu nouă!

Ura, drăguţa mea… Ura!
De urat aş mai ura, că urările sunt gata. Îmi permit să le refolosesc, sunt puse la păstrare, la un clic distanţă – clic aici – dar clicuiţi mâine, că-s urări pentru prima zi a Sfintelor Paşti. Sper că nu v-aţi uitat ca mâţa-n calendar, adică aţi avut ochi de văzut că acolo stă scris Paşti, nu Paşte, da?

De păscut, mă paşte un pui de somn, ca întotdeauna când se crapă de ziuă.

clic pentru mărire

Numai semafoarelor nu le e somn, l-am prins şi-n poza asta pe unul făcând cu ochiul în plină pustietate, de parc-ar fi în mijloc de codru popor des, nu de pandemie, când pe străzi e penurie de trecători, nu puzderie!

Cui îi fac semafoarele cu ochiul, Mitică, în lumea guvernată de mitica frică? Se legendara spaimă de a morţii faimă…

Spaima peste care trece realismul macabru:

…. spaima peste care trece, simţindu-se cu pe deplin triumfătoare, credinţa:

Dar:
Viaţă înaintea morţii. Putere înaintea slăbiciunii. Călătorie înaintea destinaţiei. E primul ideal al Cavalerilor Radianţi, păstrat în Arhiva Luminii de Furtună. Ajungeţi la ea pe Calea Regilor.

Asta dacă nu cumva preferaţi şerpii şi păsările cântătoare în locul cavalerilor. Puteţi găsiţi astfel de vieţuitoare într-o baladă.

E o baladă despre foame şi frică, despre război şi răzbunare, despre dictatură şi revoltă, despre sentimentalism şi sânge rece, despre compasiune şi egoism, despre sete de dragoste şi sete de putere, despre viaţă şi moarte. E o istorisire plină de cântece – adică de versurile lor. 😛

Vreo două sunt melodii vechi (cu versurile sunt mai mult sau mai puţin modificate, ca să se potrivească în poveste).

Eu cam atât am acum de spus, plus


Cuvintele grase (ceas, ceaslov, calendar, criteriu, camp, canepa, cariera, curba, camasa, chip, chit, camera) au venit dintr-un joc de-al lor, de-al cuvintelor, cel cu numărul 243.

Dacă ţineţi musai să comentaţi, se poate.  Şi se prea poate să-mi fie lene să vă răspund. Sau silă, dac-o să mă călcaţi pe vreo bătătură – pe aia de la degetul mijlociu al mâinii drepte, care încă mai e acolo, deşi de mână scriu din ce în ce mai rar.



* – ştiu, trebuia să-i zic lockdown, păcatele mele de babă conservatoare! Da’ sper că lumea bună încă mai cunoaşte şi echivalentul românesc al cuvintelor de import, made in USA, aia care conduce, actualmente, până şi-n topul COVID-19 – deşi cârcotaşii zic că trişează. (Oricum, cu „guest post” am intrat şi eu în rândul lumii. 😛 😆 )

** – ademenirea doar până la fereastră are mari sorţi de izbândă

 

*** – asta nu-i de-a mea, am furat-o de-aici:

 

Trăim sperând…

Trăim sperând că o să fie soare
Deşi sub nori sunt prizonieri azi zorii.
Trăim sperând că vom primi o floare
Reală, printre vise iluzorii.

Trăim sperând că o să fie pace
Pe un tărâm de-nverşunate-orgolii.
Trăim sperând să urce, din băltoace,
În aer, suav, parfumul de magnolii…

…   …   …

Aş putea continua astfel noapte de noapte, dar mi s-a dezacordat chitara viselor. Cândva, pe fiecare strună îşi avea casa câte o perlă. Acum mai păstrează doar câte un par, suspendat spre a se legăna bezmetic, aruncând peste pământ arc după arc de umbră nefolositoare. Aşa că nu mai are voce decât pentru a le aduce mulţumire amatorilor de jocuri ale cuvintelor care trec pe aici şi pentru a-i invita să călătorească şi pe celelalte căi pornite din tabelul lui Eddie.

Saltimbăutură

Zis-am, mai ieri-alaltăieri, cu lacrimatur în vorbele-mi amaride, că timpul nu-mi permite să fantasmason o oarece saltimbăutură cu douăsprezece cuvinte inventate plasate printre dramaticuri sau comicării, sau ce-o fi să fie.

Dar am un crengirofar, şi ăsta mi-a dat de ştire, fluturând din flamurături, că numiţii psi, Mihaela şi Vladen n-au stat s-aştepte vreun iarnavigator, cum aveam eu de gând, ci au amestecat deja cuvintele cu pricina printre suratele lor normale. Aşa că, într-un ceas amiazadarnic al nopţii, am compus textul naivoriu pe care [sper că] tocmai îl citirăţi.

Promit injectactil să repet tentativa peste vreo douăsprezece zile, când o să strecor cele douăsprezece cuvinte îngroşate aici în ceva mai puţin dejalnic.

Parfum…

Parfumul unui film… Sau al unei cărţi…

Îmi privesc biblioteca – plină cu din ce în ce mai multe cărţi cărora încă n-am avut timp să le întorc rând pe rând filele – cum îşi priveşte un avar comoara şi-mi trece prin gând, prin gândul o clipă distras de zgomotele agresive ale bulevardului de dincolo de geamurile deschise, că nu, eu n-am asociat niciodată un film sau o carte cu un parfum, oricât de copleşit mi-ar fi fost sufletul de mireasma – sau miasma – unor sentimente de departe, apropiate de mine de imagini, de sunete, de cuvinte, de o privelişte sau alta din imaginaţia aprinsă de slove.

Mă întorc zadarnic în timp cu paşi de ceasornic, rămân degeaba când şi când locului, ca o placă uzată de patefon care repetă obsedant o frază muzicală, căci nu găsesc nicio sticluţă de parfum pe care s-o asociez cu vreo poveste de pe o peliculă sau dintre două scoarţe de carte.

Aşa că renunţ, îmi trec degetele peste o blaniţă caldă, care toarce arhaic, mâţeşte, şi mă gândesc că, uite, am izbutit totuşi să răspund cumva la dubla provocare a Jocului Cuvintelor, tangentând-o şi pe cea lansată de Clubul Condeielor Parfumate.  Pe urmă îmi amintesc că, în decursul jocurilor mele de-a Superblogul, am scris, aici şi aici, despre parfumuri nemirosite de mine niciodată (pe cel primit ca premiu l-am dăruit cuiva în stare să-l aprecieze) şi, bizar sau nu, asta mă îmboldeşte cumva să vă arăt totuşi şi fotografia unei sticluţe de parfum. Pare să fie mostră, am găsit-o printre lucrurile rămase în urma mătuşii mele cu ochi albaştri şi o păstrez fiindcă, fără să o deschid, simt parfumul zilelor mele de fetiţă cu patru mame (cele trei în plus fiind două mătuşi şi o bunică). E un parfum asociat cu filmul vieţii mele. 🙂

Puma albă

Îţi arunci capa zdrenţuită peste coroana de aur de pe perniţa de purpură, îţi torni licoarea din flacon, miraculosul extract de plante cărora numai vrăjitoarele le cunosc numele, peste strania schiţă sângerie de pe mâna muşcată, vezi cum i se închide şi i se albeşte, rând pe rând, fiecare dungă de carne vie, apoi iei harfa şi cânţi. Cânţi despre clipele în care tu şi puma, fără a fi actori, aţi îngrozit spectatorii, întreaga ta escortă, de la scribul cu mapa sub braţ până la mai marele vânătorilor, cu ghioaga pe umeri. Cânţi înainte de a scrie în tainicul tău jurnal despre inima muşcată de sabie a sălbăticiunii. Scrii că ai iubit-o când a azvârlit în apa albă, albă ca rochia ei, o floare roşie, roşie ca fluturele vrăjit din iarbă. Credea că face-o vrajă care-o să şteargă din amintirea ta păcatul ei. Dar a şters-o pe ea din rândul oamenilor, i-a dat gheare perfide ca minciuna sfruntată şi colţi cruzi ca iubirea calpă. Pentru că vrăjitoarele care cunosc numele tuturor văzutelor şi nevăzutelor sunt în slujba ta, le hrăneşti cu susur de harfă şi cu suflete de femei prefăcute. Scrii că ai iubit-o şi când ai înfipt-o în inima ei nestatornică pe vrăjitoarea preschimbată în sabie. Scrii că ai lăsat puma să-ţi muşte mâna în clipa când şi-a pierdut sufletul, ca să ştie că încă o mai iubeai.

Ştiu tot ce face maiestatea ta imperială, şi tu ştii acum că ştiu. Ştii că sunt mai puternică decât bătrânele tale călăreţe de mături, că am pătruns în ele şi că licoarea lor ţi-a închis rănile, ajutându-mă să pătrund în tine.

Nu mai am trup, am trupuri.
Nu mai am suflet, stăpânesc suflete.
Sunt puma albă din sufletele negre.
Fiara din om, fiara din oameni.

Unsprezece pisici au mare nevoie de ajutor

VERONICISME

V-am mai vorbit, aici, despre moştenirea noastră: casă bună de băgat în reparaţii capitale, soacră, câine bătrâior, 11 pisici (4 mari şi 7 mici).

Recent, lucrurile s-au schimbat – s-a agravat starea soacrei.

Nu, nu e pe moarte. E doar mai puţin mobilă, are nevoie de cineva puternic şi priceput care s-o poată sălta, spăla, schimba. N-avem bani pentru azil sau pentru plata unui ajutor, dar am găsit o rudă de departe – şi vecină de aproape – cu experienţă şi apetenţă pentru casă.

Prin urmare, îi lăsăm pe mână soacra, casa, câinele şi pisicile – pentru care nuare o apetenţă deosebită. Am stabilit c-o să le hrănească (o să avem grijă şi noi s-aducem daruri comestibile pentru ele când vom vizita soacra) şi-o să le lase în camera soacrei şi în pod, la căldura hornului. E o viaţă ceva mai bună decât a unei pisici maidaneze/tomberoneze –…

Vezi articolul original 728 de cuvinte mai mult

Pelerinul

Jocul nostru cel de toate săptămânile trage din nou să moară. De-aia m-am gândit să mă fac luntre şi punte ca să pun, de bine, de rău, mâna pe tastatură, dar nu ca acoperământ, cum îi e uneori motanul – blajin, părând să se simtă de minune pe post de icoană a nevinovăţiei, aducătoare de iubire în orice ochi de mamă adoptivă bipedă.

Însă toate ideile întrezărite mi se par vechi, răsuflate, şi, decât să scriu ceva cu parfum desuet, de clişeu duios, mai bine-mi salt degetele de pe taste şi-mi trimit gândul pe tărâmul muzelor, în pelerinaj. Sper că va fi bine primit şi se va întoarce revigorat.

Un pod fără sfârşit

Un moment surprins şi întipărit în memoria telefonului (mai nou, fotografiez când simt nevoia să aplaud la scenă deschisă natura – sau Creaţia fără cabină de montaj) s-a potrivit cu tema jocului cuvintelor: „un pod fără sfârşit”.

Cu o asemenea anvergură, fireşte că, din balcon, nu l-am putut cuprinde în cadru, dar toată lumea ştie că podul ROGVAIV n-are sfârşit. Şi nici început. Punctul de pornire şi destinaţia îi lipsesc cu desăvârşire.

Oare greşesc spunând că faptul e.… simptomatic? Că nu-ţi trebuie vreo calificare specială ca să-ţi treacă prin cap că e vorba de un criteriu ce defineşte fantasma? Fantasma fascinantă*?


* Văzduh perturbat spre a se înrudi cu fascinanta Fată Morgana, fascinantul curcubeu e pod celest peste „apa morţilor”, trasat cu viteza optimismului de aripa albă a unui înger care nu ştie să moară, ci doar să străbată un purgatoriu acvatic, plătindu-le un tribut efemer refracţiei, reflexiei şi difuziei.

Elucubraţie… colegială

—  Tinere, crede-mă că-ţi vorbesc cu respect şi consideraţie, ca între colegi de breaslă; şi, mai presus de orice, cu sinceritate, fiindcă e întotdeauna mai sănătos să afli adevărul, exprimat cu claritate, decât una dintre numeroasele variante ale contrariului său.
Pune-ţi aşadar armura peste orgoliu şi ascultă-mă.
„Femeia din tablou”, romanul tău de debut, n-are nevoie de nicio modificare. Îl poţi azvârli aşa cum e! Nu-şi merită locul sub soare. E maculatură, ca şi „Care e ţeava ta?”, chestia aia pe care-ai lansat-o de curând. Pen’ că n-ai resurse! Eşti un biet scrib, scriitor n-o să fii niciodată!




Amatorilor de literatură de calitate le recomand „Tabelul lui Eddie”, o culegere de folclor WEB contemporan – în foileton.

Ilustrator coperţi:
http://funny.pho.to/