Ceva cu şah

Lipsa diacriticelor mă pune uneori în încurcătură. Pe pildă, acum nu ştiu dacă tema jocului cuvintelor cu numărul 129 e „şah-mat” sau „şah-mâţ”, după cum îmi dă de bănuit poza din oferta inspiratoare a lui Eddie:

Dar nu mă cramponez de această întrebare, fiindcă mi-am adus subit aminte că am scris cândva ceva în care era amestecat jocul de şah, aşa că rebloghez trăsnaia în cauză.

Cât despre inserarea duzinii de cuvinte impuse, scot din schemă orice orgoliu şi recunosc că muzele mele n-au spaţiu pentru aterizare – presupun că se impune un soi de resetare a softurilor de acces, pentru care nu pot apela la agenţi specializaţi, fiindcă nu există. Şi nu e nici de domeniul vreunui vrăjitor, fie el şi celebru. N-am de ales, trebuie s-o fac personal – într-o bună zi. Acum simt că n-am potenţial decât pentru îngurgitarea unei porţii de îngheţată.

Micile Mizerii

Deoarece am primit o invitaţie specială, intru în camera mezinei mele, care mai nou îşi spune Letiwitch, de la Letiţia vrăjitoarea, pentru simplu fapt, zice ea, că această chestie englezească sună infinit mai bine decât o combinaţie neaoşă, de genul Letitoarea – sau Letoarea! Intru şi văd pe podea două găleţi, una goală şi una plină, iar pe masă două clepsidre minuscule, alcăror conţinut, grăunţe de nisip captive între paranteze de sticlă, stă grămadă în bolurile de la bază.
În prima clipă mă întreb, ireal de calmă, de unde le are, şi cât a dat pe ele, şi de unde are banii pe care i-a dat ele – căci îmi permit să sper că nu le-a plătit în natură, cu n rostogoliri în aşternuturile vreunui puştan de bani gata; şi zic „puştan” cu speranţa că n-are peste cincizeci de ani!
Dar întrebarea e înlocuită de alte nedumeriri când…

Vezi articol original 404 cuvinte mai mult

Elucubraţie dezadvertorializată şi reciclată prin inserarea unei duzini de cuvinte impuse

Prinţul nu mai văzuse niciodată o fată de o asemenea frumuseţe. Şi nici nu i se mai întâmplase să fugă (în adevăratul sens al cuvântului) vreuna de la vreun bal, cu tot cu inima lui subit săgetată de-un amor tumultuos. Să fugă ca lovită de streche, fără să-i pese că-şi lăsase în urmă, pe trepte, un condur pe care-l cântărea el acum în palmă, spunând:

— Eram sigur că poartă pantofi stiletto!

— Oooo, ohoho, făcu, în spatele lui, bufonul Elgoog. Pantofi piele naturală! exclamă apoi, înainte de a tuşi, ca şi cum s-ar fi înecat cu prepoziţia pe care o înghiţise, cum îi stătea în obicei.

— Te pricepi, te pricepi, mormăi prinţul. Judecând după giumbuşlucurile tale nesărate, n-aş fi crezut. Ai mai văzut aşa ceva?

— Desigur, desigur. La magazin pantofi Stilat Shoes.

— Termină cu vorbitul ăsta prescurtat, se răsti prinţul. Când mă vezi stresat, dă-te pe brazdă, c-altminteri scot imediat alt soi de stilet!

Bufonul izbucni în râs.

— Eşti nervos şi gelos! Gelos pe pantofii ei. Fiindcă i-au mângâiat şi i-au sărutat degetele, unghiile, călcâiele, tălpile… Au purtat-o, pas cu pas, de pe o sărutare pe alta, adoraţie şi extaz, dans pe o alee a pasiunii, plăcerea divină, dăruită de conduri desprinşi din visuri feciorelnice, făuritori ai unui picior mai lung, mai suplu, mai graţios, năucitoare prelungire a unui trup mlădiu ca trestia în vânt…

— Lasă poezia asta de două parale, se răsti prinţul. Sau nu, n-o lăsa, noteaz-o, ca să i-o recit, sau pune-o pe note, să i-o cântăm împreună. După ce-o găsim… Cum o găsim?

— Simplu, Măria Ta, simplu… Nu ne pierdem timpul umblând brambura cu pantoful prin tot regatul şi prin ţinuturile care-l înconjoară. Punem un scrib să le poruncească vânzătorilor, printr-un mail trimis în numele Măriei Tale, să întocmească o listă cu toată suflarea care a comandat online el stiletto ăsta, de-ţi împunse şi-ţi străpunse corazonul.

— Bună idee, tare bună, super bună! se entuziasmă prinţul.

Dar, vai! Ideea n-a fost chiar atât de bună, în primul rând fiindcă i-a sustras bufonului independenţa, adică l-a făcut, volens nolens, om la casa lui. Căci pantofii nu fuseseră comandaţi de fată, ci de zâna care-o ajutase. Şi numai după ce a luat-o bufonul de nevastă le-a spus afurisita de zână* unde găsesc fata, ca să se poată însura şi prinţul.

Una peste alta, în cele din urmă prinţul şi bufonul au avut de suferit deopotrivă, deoarece nu doar în banalul cotidian, ci şi în poveşti pun nevestele mâna pe mătură, folosindu-şi puterile zânesco-vrăjitoreşti nu atât ca să încalece pe ea, cât ca să lovească – aprig! – cu ea… (Mai bine împăcaţi-le cumpărându-le pantofi. Nu stiletto. Nu către bătrâneţe. E preferabil să fii altoit cu o pereche de balerini.)

Iar eu am încălecat pe mătura mea şi mi-am realizat interacţiunea cu tabelul lui Eddie prin plasarea unui link către cele de mai sus.


* Povestea Cenuşăresei e mult mai complexă decât au consemnat alde Grimm în hrisoave; încă nu s-a aflat de ce n-au scris niciun cuvinţel despre bufonul afemeiat şi despre această răzbunare a zânei seduse şi abandonate de el în tinereţe.

Jurnalul unei doamne…?!

Dacă tot am început, de ieri, să adopt chestia aia care se numeşte transparenţă şi să afişez, secvenţial şi aleator, procesul de transformare al mutrei mele personale, oare ar fi sau n-ar fi cazul să adun, într-o pungă sau într-un pachet, picătură cu picătură, bule de memorie în care stau, ca nişte alge încastrate în cristal, amintiri din existenţa mea de bilă rostogolită de soartă pe lustruitul parchet al lumii? Şi oare să le dau apoi cu unguent magic (cred că vinul rubiniu ar fi indicat) ca să alunece, cu ocazia jocului cuvintelor nr. 126, în ceva botezat „jurnalul unei doamne”? Continuă lectura

Păcăleala familiei

Cele 12 cuvinte impuse de jocul de-a duzina par uneori să-ţi ceară – cu încăpăţânare de pistrui care nu vor nici în ruptul capului să-ţi părăsească nasul! – să ataci un anumit subiect. Eu una nu le dau ascultare aproape niciodată, îmi asum rolul de Păcălici pus pe farse inofensive şi le strecor într-un textuleţ care tratează cu totul şi cu totul altceva.

Nici azi n-am chef să scriu despre vreo păcăleală şi n-am optimism în peisaj. Am doar de tradus. Cărţi. Şi îmi spun, cu umor amar, că am reuşit din nou să ajung în criză de timp, mi-am oferit din nou obişnuitul (de la o vreme) „privilegiu”: am iar de tradus o carte în plus, una care nu încape în… termen. Sau poate încape, dacă trag tare şi-mi las, ca singură activitate suplimentară delectantă, îngurgitarea rezervelor de prăjituri şi ciocolată din frigider.

Da, ştiu, asta îngraşă. Şi aşa ajungem la păcăleala familiei – pentru bărbatul meu: are 20 (douăzeci) de kilograme de nevastă în plus faţă de alea pe care le-a acceptat cu muuulţi ani în urmă, semnând în registrul stării civile! Mă-ntreb dacă poate vedea în ele tot atâtea cadouri! Şi presupun că mai există ceva care nu i se pare amuzant: scăderea numărului de fire de păr natural aduse de el în familie cu de 20 de ori câte n bucăţi, unde n face parte din N (mulţimea numerelor naturale) şi are o valoare… considerabilă!

Trebuie să menţionez că i-au mai rămas totuşi câteva – spre deliciul unei anumite pisici cu veleităţi de coafeză. (Pardon, uitasem că acum, de când s-au urcat, pe lângă mâţe, şi toate scroafele-n copac, se zice „hairstylist”.)

Şi uite aşa v-am păcălit – şi m-am păcălit. 😛 Am zis că n-am chef să scriu despre nicio păcăleală şi când colo… 

Călătoria unui melc cu cochilie de duzină către parfumul dansului

Cândva, credeam că pot să scriu orice, incluzând orice duzină de cuvinte. Îmi veneau idei peste idei, cădeau peste mine ca o avalanşă înfuriată, inspiraţia era magica mea licoare de toate zilele şi de toate nopţile şi umpleam cu ea sticluţe după sticluţe – al căror conţinut trebuia supravegheat ca să nu intre cumva în clocot de dans nebun şi să dea pe-afară, conturând simboluri lacustre bizare.

Din bătrânul creier al universului, ideile mai vin şi acum către mine, dar altfel… Cum să vă spun? Imaginaţi-vă călătoria unui melc. Da’ a unui melc obosit, nu glumă. Un melc a cărui viteză tinde asimptotic la zero, şi asta printre gardieni ostili, fanatici, adevărate componente de coşmar presărate pe un drum pe lângă care urcuşul pe trompa unui elefant nervos ar fi floare la ureche.

Sau floare la cochilie, cine ştie?

Cine ştie ce să scrie, de pildă, despre parfumul dansului ?  

Până când ajunge melcul cu idei noi vă pozez unele vechi, care se furişează pâş-pâş încoace şi în care s-au prins în dans miresme de dragoste neîmpărtăşită, de despărţire, de ploaie…

traducerea unei poezii incluse în romanul „Destinul Bufonului” (Robin Hobb)



Nu mai ştiu de unde am şutit gif-urile. Le-am stocat de mult pe computer, dar nu mi-a dat prin cap să notez sursele. E posibil ca unele să fi fost avataruri pe diverse forumuri, dar nu bag mâna-n foc.
Doar melcul e nou venit – de aici – în colecţia mea.

Acestea fiind zise, mă duc să dansez cu motanul: 

Magistrala Versurilor Chinuite

Imprimantă!

Suprapus peste doza mea de lene, acest cuvânt impus, cules direct de la sursă, a făcut ravagii în modestul meu laborator de creaţie. Adică mi-a tras, de-a latul inspiraţiei, dungi şi iar dungi, ducând la decapitarea ei, inevitabilă când una i-a trecut – hârşti! – peste gât. Mireasma de vanilie şi ultima atingere de catifea a sufletului ei, pierit ca o nălucă, mi-au smuls un hohot de plâns copios. Nu era doar cea mai tare din parcare, ci şi singura din cartier! M-am pomenit brusc la o răscruce, am avut de ales între Calea Abandonului şi Magistrala Versurilor Chinuite – pe care vi se vor plimba ochii dacă veţi citi (pe riscul dumneavoastră!) cele ce urmează.

Din imprimantă-mi iese-un articol
Despre-un experiment ridicol
Eşuat în laborator. Serios
Vă spun c-a eşuat copios
Scăpând, spectaculos, pe uşa din dos,
O nălucă-n caftan de catifea
Real caftanul, ireală ea.

De-atunci, năluca noaptea se duce
Din cartier în cartier, spre-o răscruce
Care musteşte de dungi de lene.
Nu, nu le vede, le-adulmecă, nene!
A vanilie miroase, cică, lenea,
Vanilie răsuflată, din vremea
Când decapitarea se practica
Pentru cuvintele fără perdea.
Spuneau pe-atunci, cică: ut, ăcat,
Ictir, izdă, indic, ur, işat
Năluca jură că-i adevărat,
Că ştie ea, din sursă ocultă.
Căci ireală-i, dar nu şi incultă!

Acesta-i un ciot de poveste.
Mai urmează, mult mai este.
Dar forma sa versificată
Nu poate fi, zău, continuată,
Fiindcă din raţia mea de rime
(Trase de păr şi-oricum puţine),
Doar una mi-a rămas în mapă –
Pesemne pentru că e şchioapă.

Excentricităţi în alb-roşu

Falanga sacră atacă muntele, un soi de buboi gigantic, inflamat, din care se scurge, roşu cu alb, puroiul arzător, pesemne infiltrat în adâncurile planetei de o molimă blasfematoare. În fruntea luptătorilor-lecuitori, cu armuri ignifuge şi săbii magice, e un personaj turbat, general şi mag într-un singur haidamac bizar, magnific în uniforma albă cu roşu şi în imprudenţa lui, numită nesăbuinţă de înţelepţii care nu dau importanţă unor erupţii minore, din pustietate, pentru că înţeleg adevăratul mers al lumii, filmul în care se ştiu incluşi de o inteligenţă astrală. Sunt bătrâni cu bărbi albe, robe roşii şi ocheane puternice. Privesc prin ele, minunându-se şi schimbând între ei cuvinte, mai întâi despre decăderea lumii într-un misticism excentric, apoi despre vrute şi nevrute, pur şi simplu pentru că le place aroma cuvintelor rostite şi parfumul literelor roşii scrise pe albul hârtiei. Da, roşii, căci sunt sângele sufletului şi au parfumul vieţii, al sentimentelor distilate în alambicul creaţiei.

De aceea am scris şi eu, aici, cu o roşie cariocă virtuală, nevrând să scap ocazia de a îmbiba câteva excentricităţi în alb-roşu cu câţiva stropi din parfumul literelor adunate într-o duzină de cuvinte. 😛