Păcăleala familiei

Cele 12 cuvinte impuse de jocul de-a duzina par uneori să-ţi ceară – cu încăpăţânare de pistrui care nu vor nici în ruptul capului să-ţi părăsească nasul! – să ataci un anumit subiect. Eu una nu le dau ascultare aproape niciodată, îmi asum rolul de Păcălici pus pe farse inofensive şi le strecor într-un textuleţ care tratează cu totul şi cu totul altceva.

Nici azi n-am chef să scriu despre vreo păcăleală şi n-am optimism în peisaj. Am doar de tradus. Cărţi. Şi îmi spun, cu umor amar, că am reuşit din nou să ajung în criză de timp, mi-am oferit din nou obişnuitul (de la o vreme) „privilegiu”: am iar de tradus o carte în plus, una care nu încape în… termen. Sau poate încape, dacă trag tare şi-mi las, ca singură activitate suplimentară delectantă, îngurgitarea rezervelor de prăjituri şi ciocolată din frigider.

Da, ştiu, asta îngraşă. Şi aşa ajungem la păcăleala familiei – pentru bărbatul meu: are 20 (douăzeci) de kilograme de nevastă în plus faţă de alea pe care le-a acceptat cu muuulţi ani în urmă, semnând în registrul stării civile! Mă-ntreb dacă poate vedea în ele tot atâtea cadouri! Şi presupun că mai există ceva care nu i se pare amuzant: scăderea numărului de fire de păr natural aduse de el în familie cu de 20 de ori câte n bucăţi, unde n face parte din N (mulţimea numerelor naturale) şi are o valoare… considerabilă!

Trebuie să menţionez că i-au mai rămas totuşi câteva – spre deliciul unei anumite pisici cu veleităţi de coafeză. (Pardon, uitasem că acum, de când s-au urcat, pe lângă mâţe, şi toate scroafele-n copac, se zice „hairstylist”.)

Şi uite aşa v-am păcălit – şi m-am păcălit. 😛 Am zis că n-am chef să scriu despre nicio păcăleală şi când colo… 

Călătoria unui melc cu cochilie de duzină către parfumul dansului

Cândva, credeam că pot să scriu orice, incluzând orice duzină de cuvinte. Îmi veneau idei peste idei, cădeau peste mine ca o avalanşă înfuriată, inspiraţia era magica mea licoare de toate zilele şi de toate nopţile şi umpleam cu ea sticluţe după sticluţe – al căror conţinut trebuia supravegheat ca să nu intre cumva în clocot de dans nebun şi să dea pe-afară, conturând simboluri lacustre bizare.

Din bătrânul creier al universului, ideile mai vin şi acum către mine, dar altfel… Cum să vă spun? Imaginaţi-vă călătoria unui melc. Da’ a unui melc obosit, nu glumă. Un melc a cărui viteză tinde asimptotic la zero, şi asta printre gardieni ostili, fanatici, adevărate componente de coşmar presărate pe un drum pe lângă care urcuşul pe trompa unui elefant nervos ar fi floare la ureche.

Sau floare la cochilie, cine ştie?

Cine ştie ce să scrie, de pildă, despre parfumul dansului ?  

Până când ajunge melcul cu idei noi vă pozez unele vechi, care se furişează pâş-pâş încoace şi în care s-au prins în dans miresme de dragoste neîmpărtăşită, de despărţire, de ploaie…

traducerea unei poezii incluse în romanul „Destinul Bufonului” (Robin Hobb)



Nu mai ştiu de unde am şutit gif-urile. Le-am stocat de mult pe computer, dar nu mi-a dat prin cap să notez sursele. E posibil ca unele să fi fost avataruri pe diverse forumuri, dar nu bag mâna-n foc.
Doar melcul e nou venit – de aici – în colecţia mea.

Acestea fiind zise, mă duc să dansez cu motanul: 

Magistrala Versurilor Chinuite

Imprimantă!

Suprapus peste doza mea de lene, acest cuvânt impus, cules direct de la sursă, a făcut ravagii în modestul meu laborator de creaţie. Adică mi-a tras, de-a latul inspiraţiei, dungi şi iar dungi, ducând la decapitarea ei, inevitabilă când una i-a trecut – hârşti! – peste gât. Mireasma de vanilie şi ultima atingere de catifea a sufletului ei, pierit ca o nălucă, mi-au smuls un hohot de plâns copios. Nu era doar cea mai tare din parcare, ci şi singura din cartier! M-am pomenit brusc la o răscruce, am avut de ales între Calea Abandonului şi Magistrala Versurilor Chinuite – pe care vi se vor plimba ochii dacă veţi citi (pe riscul dumneavoastră!) cele ce urmează.

Din imprimantă-mi iese-un articol
Despre-un experiment ridicol
Eşuat în laborator. Serios
Vă spun c-a eşuat copios
Scăpând, spectaculos, pe uşa din dos,
O nălucă-n caftan de catifea
Real caftanul, ireală ea.

De-atunci, năluca noaptea se duce
Din cartier în cartier, spre-o răscruce
Care musteşte de dungi de lene.
Nu, nu le vede, le-adulmecă, nene!
A vanilie miroase, cică, lenea,
Vanilie răsuflată, din vremea
Când decapitarea se practica
Pentru cuvintele fără perdea.
Spuneau pe-atunci, cică: ut, ăcat,
Ictir, izdă, indic, ur, işat
Năluca jură că-i adevărat,
Că ştie ea, din sursă ocultă.
Căci ireală-i, dar nu şi incultă!

Acesta-i un ciot de poveste.
Mai urmează, mult mai este.
Dar forma sa versificată
Nu poate fi, zău, continuată,
Fiindcă din raţia mea de rime
(Trase de păr şi-oricum puţine),
Doar una mi-a rămas în mapă –
Pesemne pentru că e şchioapă.

Excentricităţi în alb-roşu

Falanga sacră atacă muntele, un soi de buboi gigantic, inflamat, din care se scurge, roşu cu alb, puroiul arzător, pesemne infiltrat în adâncurile planetei de o molimă blasfematoare. În fruntea luptătorilor-lecuitori, cu armuri ignifuge şi săbii magice, e un personaj turbat, general şi mag într-un singur haidamac bizar, magnific în uniforma albă cu roşu şi în imprudenţa lui, numită nesăbuinţă de înţelepţii care nu dau importanţă unor erupţii minore, din pustietate, pentru că înţeleg adevăratul mers al lumii, filmul în care se ştiu incluşi de o inteligenţă astrală. Sunt bătrâni cu bărbi albe, robe roşii şi ocheane puternice. Privesc prin ele, minunându-se şi schimbând între ei cuvinte, mai întâi despre decăderea lumii într-un misticism excentric, apoi despre vrute şi nevrute, pur şi simplu pentru că le place aroma cuvintelor rostite şi parfumul literelor roşii scrise pe albul hârtiei. Da, roşii, căci sunt sângele sufletului şi au parfumul vieţii, al sentimentelor distilate în alambicul creaţiei.

De aceea am scris şi eu, aici, cu o roşie cariocă virtuală, nevrând să scap ocazia de a îmbiba câteva excentricităţi în alb-roşu cu câţiva stropi din parfumul literelor adunate într-o duzină de cuvinte. 😛

De la îngrădire la mi minor, via Pandalie

Azi o să vorbim despre faptul că mă simt îngrădită, ceea ce nu-mi face nicio plăcere, deşi recunosc că un om normal n-ar trebui să fie deranjat de atâta lucru. Pentru cei care nu înţeleg de ce am spus „atâta lucru”, menţionez că îngrădirea în cauză mi se trage de la sacul în care mi se lăfăie lenea de dimineaţa devreme până noaptea târziu, un sac pe care nu se potriveşte, singurel, adică de la sine şi fără efort din partea mea, niciunul dintre peticele pe care le luminează duzina de săptămâna asta (parola, inteleg, faptul, ingradita, confratele, troneaza, deranjat, tarziu, placere, lumineaza, lafaie, singurel). Poate că m-aş fi făcut că nu le văd, dar n-am putut, căci tronează, toate douăsprezece, atât de în largul lor la confratele Vienela!

Da, ştiu, nu se zice „confratele” Vienela. Dar care e femininul pentru confrate? Confratelă? Confrăţoaică? Consoră? Consolă? Consorelă? Consuela? Con…?

Mili

Mili, cu sediul blogosferic aici

Am cerut părerea unui amic de-al meu, motanul Pandalie, care cugetă din când în când pe un blog obscur, dar mi-a zis că el nu ştie decât femininul pentru parol, care e parolă, şi pe cel pentru Papă, care e păpiţă (cu p mic, că el e misogin). Păpiţă cu cărniţă, pen’ că el nu e nici vegan, nici vegetarian. Zice că l-a ferit bunul D-zeu de boli din astea, însă mai roade câte un fir de iarbă, că e ţais/fain/mişto/cool să fii omnivor. Şi-ar vrea să ştie ce papă Mili a Renăţicăi, de care tocmai s-a îndrăgostit. De Mili, nu de Renăţica, fiindcă preferă femininele cu patru picioare, sau măcar cu trei, ca Neaga scăunica, care şi-a păstrat locul în inima lui largă, poliamoroasă şi multigamă. Sau multiamoroasă şi poligamă. Gama mi minor, că Mili e încă minoră.

Şi gata, mai departe o să scrie, poate, vreodată, în vreo carte.

Clepsidra strâmbă

Durerea îmi displace, prin urmare m-am străduit să-mi făuresc nisipul clepsidrei  mătrăşind tot ce mi-a fost vreodată atins de suferinţă. Am păstrat doar clipele mele răsfăţate, îmbibate de dulcele farmec al vieţii.

momentul

am scris pentru „jocul cuvintelor

Negrot, motanul pe care îl ador, mi-a mirosit curios lucrarea, părând nedumerit de splendoarea ei, iar stăpână-sa – maestra, tartoriţa, vrăjitoarea a bătrână – a strâmbat imediat din nas.

— Draga mea, chiar n-ai înţeles că misterul MAGIEI e împletitura de alb şi negru, de argintiu şi cenuşiu, de extaz şi agonie? Nu vezi că, dintre toate clepsidrele, a ta e singura care s-a înclinat, lepădându-se de echilibru? Cu o asemenea unealtă n-o să faci treabă bună niciodată! E imposibil! Arunc-o în mare, până nu înfurie sfinţii şi demonii deopotrivă. Şi făureşte-ţi alta, străduindu-te să înţelegi CITATUL, sau, dacă nu eşti în stare, pleacă dintre noi!