Un pod fără sfârşit

Un moment surprins şi întipărit în memoria telefonului (mai nou, fotografiez când simt nevoia să aplaud la scenă deschisă natura – sau Creaţia fără cabină de montaj) s-a potrivit cu tema jocului cuvintelor: „un pod fără sfârşit”.

Cu o asemenea anvergură, fireşte că, din balcon, nu l-am putut cuprinde în cadru, dar toată lumea ştie că podul ROGVAIV n-are sfârşit. Şi nici început. Punctul de pornire şi destinaţia îi lipsesc cu desăvârşire.

Oare greşesc spunând că faptul e.… simptomatic? Că nu-ţi trebuie vreo calificare specială ca să-ţi treacă prin cap că e vorba de un criteriu ce defineşte fantasma? Fantasma fascinantă*?


* Văzduh perturbat spre a se înrudi cu fascinanta Fată Morgana, fascinantul curcubeu e pod celest peste „apa morţilor”, trasat cu viteza optimismului de aripa albă a unui înger care nu ştie să moară, ci doar să străbată un purgatoriu acvatic, plătindu-le un tribut efemer refracţiei, reflexiei şi difuziei.

Elucubraţie… colegială

—  Tinere, crede-mă că-ţi vorbesc cu respect şi consideraţie, ca între colegi de breaslă; şi, mai presus de orice, cu sinceritate, fiindcă e întotdeauna mai sănătos să afli adevărul, exprimat cu claritate, decât una dintre numeroasele variante ale contrariului său.
Pune-ţi aşadar armura peste orgoliu şi ascultă-mă.
„Femeia din tablou”, romanul tău de debut, n-are nevoie de nicio modificare. Îl poţi azvârli aşa cum e! Nu-şi merită locul sub soare. E maculatură, ca şi „Care e ţeava ta?”, chestia aia pe care-ai lansat-o de curând. Pen’ că n-ai resurse! Eşti un biet scrib, scriitor n-o să fii niciodată!




Amatorilor de literatură de calitate le recomand „Tabelul lui Eddie”, o culegere de folclor WEB contemporan – în foileton.

Ilustrator coperţi:
http://funny.pho.to/

Caruselul timpului

Caruselul timpului a fost… comprimat.

S-a întâmplat în vremuri imemoriale, când a impus-o economia de energie.

De fapt, modul de alimentare a fost omis când i-au întocmit noul prospect, scris într-un cod cu grave carenţe în exprimare.

Dar cui îi trebuie material documentar pentru o rablă?! Căluţii s-au deprins să scape din dispozitivele de fixare şi pleacă cu tine în zbor, fiecare în alt ritm, care-ncotro. Numai că toate drumurile lor duc în acelaşi loc şi de foaaarte multă vreme n-a mai avut niciun călăreţ destul noroc ca să nu-şi piardă sufletul în locul ăla, lăsând în şa doar jalnicele-i rămăşiţe pământeşti.

Olé!

Olele! Care furaşi nemurirea, breee?! Cui i-o vânduşi, neamuleee?!

Ceva cu şah

Lipsa diacriticelor mă pune uneori în încurcătură. Pe pildă, acum nu ştiu dacă tema jocului cuvintelor cu numărul 129 e „şah-mat” sau „şah-mâţ”, după cum îmi dă de bănuit poza din oferta inspiratoare a lui Eddie:

Dar nu mă cramponez de această întrebare, fiindcă mi-am adus subit aminte că am scris cândva ceva în care era amestecat jocul de şah, aşa că rebloghez trăsnaia în cauză.

Cât despre inserarea duzinii de cuvinte impuse, scot din schemă orice orgoliu şi recunosc că muzele mele n-au spaţiu pentru aterizare – presupun că se impune un soi de resetare a softurilor de acces, pentru care nu pot apela la agenţi specializaţi, fiindcă nu există. Şi nu e nici de domeniul vreunui vrăjitor, fie el şi celebru. N-am de ales, trebuie s-o fac personal – într-o bună zi. Acum simt că n-am potenţial decât pentru îngurgitarea unei porţii de îngheţată.

Micile Mizerii

Deoarece am primit o invitaţie specială, intru în camera mezinei mele, care mai nou îşi spune Letiwitch, de la Letiţia vrăjitoarea, pentru simplu fapt, zice ea, că această chestie englezească sună infinit mai bine decât o combinaţie neaoşă, de genul Letitoarea – sau Letoarea! Intru şi văd pe podea două găleţi, una goală şi una plină, iar pe masă două clepsidre minuscule, alcăror conţinut, grăunţe de nisip captive între paranteze de sticlă, stă grămadă în bolurile de la bază.
În prima clipă mă întreb, ireal de calmă, de unde le are, şi cât a dat pe ele, şi de unde are banii pe care i-a dat ele – căci îmi permit să sper că nu le-a plătit în natură, cu n rostogoliri în aşternuturile vreunui puştan de bani gata; şi zic „puştan” cu speranţa că n-are peste cincizeci de ani!
Dar întrebarea e înlocuită de alte nedumeriri când…

Vezi articol original 404 cuvinte mai mult

Elucubraţie dezadvertorializată şi reciclată prin inserarea unei duzini de cuvinte impuse

Prinţul nu mai văzuse niciodată o fată de o asemenea frumuseţe. Şi nici nu i se mai întâmplase să fugă (în adevăratul sens al cuvântului) vreuna de la vreun bal, cu tot cu inima lui subit săgetată de-un amor tumultuos. Să fugă ca lovită de streche, fără să-i pese că-şi lăsase în urmă, pe trepte, un condur pe care-l cântărea el acum în palmă, spunând:

— Eram sigur că poartă pantofi stiletto!

— Oooo, ohoho, făcu, în spatele lui, bufonul Elgoog. Pantofi piele naturală! exclamă apoi, înainte de a tuşi, ca şi cum s-ar fi înecat cu prepoziţia pe care o înghiţise, cum îi stătea în obicei.

— Te pricepi, te pricepi, mormăi prinţul. Judecând după giumbuşlucurile tale nesărate, n-aş fi crezut. Ai mai văzut aşa ceva?

— Desigur, desigur. La magazin pantofi Stilat Shoes.

— Termină cu vorbitul ăsta prescurtat, se răsti prinţul. Când mă vezi stresat, dă-te pe brazdă, c-altminteri scot imediat alt soi de stilet!

Bufonul izbucni în râs.

— Eşti nervos şi gelos! Gelos pe pantofii ei. Fiindcă i-au mângâiat şi i-au sărutat degetele, unghiile, călcâiele, tălpile… Au purtat-o, pas cu pas, de pe o sărutare pe alta, adoraţie şi extaz, dans pe o alee a pasiunii, plăcerea divină, dăruită de conduri desprinşi din visuri feciorelnice, făuritori ai unui picior mai lung, mai suplu, mai graţios, năucitoare prelungire a unui trup mlădiu ca trestia în vânt…

— Lasă poezia asta de două parale, se răsti prinţul. Sau nu, n-o lăsa, noteaz-o, ca să i-o recit, sau pune-o pe note, să i-o cântăm împreună. După ce-o găsim… Cum o găsim?

— Simplu, Măria Ta, simplu… Nu ne pierdem timpul umblând brambura cu pantoful prin tot regatul şi prin ţinuturile care-l înconjoară. Punem un scrib să le poruncească vânzătorilor, printr-un mail trimis în numele Măriei Tale, să întocmească o listă cu toată suflarea care a comandat online el stiletto ăsta, de-ţi împunse şi-ţi străpunse corazonul.

— Bună idee, tare bună, super bună! se entuziasmă prinţul.

Dar, vai! Ideea n-a fost chiar atât de bună, în primul rând fiindcă i-a sustras bufonului independenţa, adică l-a făcut, volens nolens, om la casa lui. Căci pantofii nu fuseseră comandaţi de fată, ci de zâna care-o ajutase. Şi numai după ce a luat-o bufonul de nevastă le-a spus afurisita de zână* unde găsesc fata, ca să se poată însura şi prinţul.

Una peste alta, în cele din urmă prinţul şi bufonul au avut de suferit deopotrivă, deoarece nu doar în banalul cotidian, ci şi în poveşti pun nevestele mâna pe mătură, folosindu-şi puterile zânesco-vrăjitoreşti nu atât ca să încalece pe ea, cât ca să lovească – aprig! – cu ea… (Mai bine împăcaţi-le cumpărându-le pantofi. Nu stiletto. Nu către bătrâneţe. E preferabil să fii altoit cu o pereche de balerini.)

Iar eu am încălecat pe mătura mea şi mi-am realizat interacţiunea cu tabelul lui Eddie prin plasarea unui link către cele de mai sus.


* Povestea Cenuşăresei e mult mai complexă decât au consemnat alde Grimm în hrisoave; încă nu s-a aflat de ce n-au scris niciun cuvinţel despre bufonul afemeiat şi despre această răzbunare a zânei seduse şi abandonate de el în tinereţe.

Jurnalul unei doamne…?!

Dacă tot am început, de ieri, să adopt chestia aia care se numeşte transparenţă şi să afişez, secvenţial şi aleator, procesul de transformare al mutrei mele personale, oare ar fi sau n-ar fi cazul să adun, într-o pungă sau într-un pachet, picătură cu picătură, bule de memorie în care stau, ca nişte alge încastrate în cristal, amintiri din existenţa mea de bilă rostogolită de soartă pe lustruitul parchet al lumii? Şi oare să le dau apoi cu unguent magic (cred că vinul rubiniu ar fi indicat) ca să alunece, cu ocazia jocului cuvintelor nr. 126, în ceva botezat „jurnalul unei doamne”? Continuă lectura