El
e aşa-numita „temă de luni” a jocurilor cu numărul 81.
Acuma, oare aş putea ghici într-un ghioc cum să mă „gioc” eu cu el? Să-l folosesc pentru vreo… redecorare, vârându-l la turtit în caleidoscop
… şi să anunţ apoi, ca eveniment senzaţional: „Lume, lume, ia floarea peştelui, c-a venit primăvara”?
Să zic că-i peştişorul de aur şi să-i cer să-mi îndeplinească trei dorinţe, să-mi dea ceva neafectat de ciupeala aia naşpa numită impozit şi varsată la buget, care-i aparţine, chipurile, statului, dar e plin, sărmanul, de găuri vizibile, la prima ocheală cât de cât atentă, cu tot cu căile către buzunarele ălora care ştiu cum se câştigă un meci cu alegătorii şi primesc apoi în poartă minge după minge dolofană?
Neh, mai bine mă servesc eu c-o asociaţie de idei: peşte – pisică amatoare de peşte. I-l puteţi da cu tot cu bolul în care înoată, căci, în final, dacă nu se descurcă singură, vă face ea cumva să i-l scoateţi din ambalaj, pentru că:
„… o pisică nu cerşeşte niciodată nimic, nici mâncare, nici afecţiune. Ea le pretinde, cu o impertinenţă tenace, ca şi cum i s-ar cuveni. O pisică nu ştie să fie umilă, ea e mândră şi, în acelaşi timp, perseverentă, iscusită în a te determina să-i faci pe plac.”
Am luat citatul de aici, l-am găsit mulţumită pisicilor Vienelei şi, tot prin asociaţie de idei, am ajuns apoi la motanul Fennel, personaj secundar aici:

Personajul principal are Harul comunicării telepatice cu animalele, şi iată ce ne povesteşte:
Mi-a luat mâna şi mi-a apropiat palma deschisă de ochii ei, care nu vedeau bine la distanţă. Sânii i s-au frecat uşor de încheietura mea când mi-a tras o linie cu degetul în palmă.
— Există o dragoste care vine şi pleacă de la tine. Dar, când pleacă, merge alături de tine până când se-ntoarce din nou.
Mi-a ridicat palma şi mai sus, ca s-o cerceteze cu mai multă atenţie, apoi mi-a sărutat-o şi mi-a pus-o pe sânul ei.
— Asta nu înseamnă că trebuie să stai singur cât o aştepţi să se-ntoarcă, mi-a sugerat, în şoaptă.
Fennel ne-a salvat pe amândoi de stânjeneala refuzului meu.
Vrei un şobolan?
Mi-am ridicat privirea. Motanul portocaliu se ghemuise la marginea podului, cu prada zvârcolindu-i-se în bot, şi se holba la noi.
Încă mai are chef de joacă.
Nu. Omoară-l.
Am simţit agonia şobolanului ca pe o scânteiere roşie. Nu mai spera să trăiască, dar viaţa refuza să cedeze atât de uşor. Viaţa nu pleacă niciodată de bunăvoie.
Fennel nu mi-a luat în seamă răspunsul. A sărit din pod în aşternutul nostru, unde şi-a eliberat victima. Rozătoarea disperată a pornit-o spre noi cu paşi iuţi, târând un picior din spate. Jinna a ţipat dezgustată şi a sărit din pat. Am înşfăcat şobolanul. I-am sucit gâtul, punând capăt chinurilor sale.
Eşti iute! m-a lăudat Fennel.
Ia-l. Du-l de-aici.
I-am întins şobolanul mort.
El a adulmecat leşul.
L-ai stricat!
S-a ghemuit pe pat, fixându-mă dezaprobator cu ochii lui rotunzi.
Ia-l de-aici.
Nu-l mai vreau. Nu mai are niciun haz.
A mârâit la mine, gros, apoi a sărit pe podea.
Ai terminat cu el prea repede. Habar n-ai să te joci.
S-a dus drept la uşă, şi-a pus ghearele pe toc şi a zgrepţănat, cerând să i se deschidă. Strângându-şi în jurul trupului gol un capot, Jinna i-a făcut pe plac. Motanul a şters-o imediat. Eu am rămas în pat, dezbrăcat, cu şobolanul în mâinile pe care mi se scurgea sânge din botul şi din nasul lui.
Pantalonii şi izmenele mele erau o încâlceală pe care mi-a aruncat-o Jinna.
— Să nu-mi umpli patul de sânge, m-a avertizat.
Aşa că n-am lăsat şobolanul deoparte, ci m-am chinuit să mă îmbrac cu o singură mână.
L-am aruncat în groapa de gunoi din spatele casei. Când m-am întors, Jinna turna apă fiartă în ceainic. Mi-a zâmbit.
— Celălalt ceai a izbutit cumva să se răcească.
— Chiar aşa?
Am încercat să vorbesc la fel de vesel ca ea. M-am dus în dormitor după cămaşă. După ce m-am îmbrăcat, am netezit aşternutul, ferindu-mă să privesc talismanul. Am ieşit, mi-am nesocotit dorinţa de a pleca şi m-am aşezat la masă. Am mâncat împreună pâine cu unt şi miere şi am băut ceai fierbinte. Jinna a sporovăit despre cele trei femei care veniseră la ea. Îi ghicise în palmă celei mai tinere, ca să vadă dacă o cerere în căsătorie avea să-i aducă fericire, apoi o sfătuise să mai aştepte. Era o poveste lungă, cu o groază de amănunte, aşa că am lăsat-o să-mi curgă pe lângă urechi. Fennel venit lângă scaunul meu, s-a săltat în două labe, înfigându-şi ghearele în piciorul meu, apoi mi-a sărit pe genunchi. De acolo a scrutat masa.
Unt pentru pisică.
N-am de ce să mă port frumos cu tine.
Ba ai. Eu sunt pisica.
Covârşitoarea lui siguranţă de sine mi s-a părut un motiv suficient ca să ung un colţ de felie de pâine şi să i-l ofer. Mă aşteptam să plece cu pâinea în bot. În schimb, mi-a îngăduit s-o ţin până a lins tot untul de pe ea.
Mai vreau.
Fragmentul e mai sus e din prima jumătate a romanului, care va apărea, sper, în curând, la Nemira. Eu am tradus a doua jumătate, pe prima am… pigulit-o doar, în nobilul scop al uniformizării stilului. 😛
Până una alta, puteţi citi povestea din cele 4 romane care îl preced pe ăsta. 🙂
Apreciază:
Apreciere Încarc...