Povestea poveştilor mele cu parfum de loldilal – 1 (cu includerea duzinii de cuvinte)

Nu-mi fac iluzii, adică nu-mi imaginez că interesează pe cineva cele de mai jos, dar n-am nici timp, nici chef să scriu altceva şi vreau să las seria asta de articolaşe şi aici înainte de a-i da blogului o pauză, sau chiar de a-l pune pe chituci.
Înţelept din partea mea ar fi să-mi pun mai multe bloguri pe chituci, dacă nu chiar pe toate, încurc cam degeaba locul prin blogosferă – noroc că e destul, măcar nu stau în calea altora.

VERONICISME

clic pe poză ca să găsiţi cartea pe site-ul editurii

Loldilalul nu e o băutură pe care aţi putea s-o găsiţi prin cine ştie ce baruri extravagante; nu e nici numele vreunui soi de biscuiţi pentru câini; nici vreo ţesătură de calitate superioară, vreun gen de brocart mai mătăsos şi mai strălucitor decât de obicei; şi nici o loţiune pentru curăţarea hainelor de blană; e o floare, dar nu seamănă nici a crin, nici a lalea, nici a trandafir, nici a begonie, nici a crizantemă… E o floare pe care n-aţi văzut-o niciodată şi pe care n-o s-o vedeţi nicicând împodobind vreun pervaz de fereastră, vreun balcon, vreo grădină, vreun parc, vreo pajişte…  Pentru că e o floare dintr-o lume care nu există decât în imaginaţia mea – motiv pentru care a devenit titlul primului meu volum de povestiri SF publicat pe hârtie. Iar eu m-am…

Vezi articolul original 944 de cuvinte mai mult

Culorile locului meu de scris & citit

– pentru miercurea fără cuvinte

Din una într-alta

El e aşa-numita „temă de luni” a jocurilor cu numărul 81.

Acuma, oare aş putea ghici într-un ghioc cum să mă „gioc” eu cu el? Să-l folosesc pentru vreo… redecorare, vârându-l la turtit în caleidoscop

… şi să anunţ apoi, ca eveniment senzaţional: „Lume, lume, ia floarea peştelui, c-a venit primăvara”?

Să zic că-i peştişorul de aur şi să-i cer să-mi îndeplinească trei dorinţe, să-mi dea ceva neafectat de ciupeala aia naşpa numită impozit şi varsată la buget, care-i aparţine, chipurile, statului, dar e plin, sărmanul, de găuri vizibile, la prima ocheală cât de cât atentă, cu tot cu căile către buzunarele ălora care ştiu cum se câştigă un meci cu alegătorii şi primesc apoi în poartă minge după minge dolofană?

Neh, mai bine mă servesc eu c-o asociaţie de idei: peşte – pisică amatoare de peşte. I-l puteţi da cu tot cu bolul în care înoată, căci, în final, dacă nu se descurcă singură, vă face ea cumva să i-l scoateţi din ambalaj, pentru că:

 „… o pisică nu cerşeşte niciodată nimic, nici mâncare, nici afecţiune. Ea le pretinde, cu o impertinenţă tenace, ca şi cum i s-ar cuveni. O pisică nu ştie să fie umilă, ea e mândră şi, în acelaşi timp, perseverentă, iscusită în a te determina să-i faci pe plac.”

Am luat citatul de aici, l-am găsit mulţumită pisicilor Vienelei şi, tot prin asociaţie de idei, am ajuns apoi la motanul Fennel, personaj secundar aici:

Personajul principal are Harul comunicării telepatice cu animalele, şi iată ce ne povesteşte:

Mi-a luat mâna şi mi-a apropiat palma deschisă de ochii ei, care nu vedeau bine la distanţă. Sânii i s-au frecat uşor de încheietura mea când mi-a tras o linie cu degetul în palmă.

— Există o dragoste care vine şi pleacă de la tine. Dar, când pleacă, merge alături de tine până când se-ntoarce din nou.

Mi-a ridicat palma şi mai sus, ca s-o cerceteze cu mai multă atenţie, apoi mi-a sărutat-o şi mi-a pus-o pe sânul ei.

— Asta nu înseamnă că trebuie să stai singur cât o aştepţi să se-ntoarcă, mi-a sugerat, în şoaptă.

Fennel ne-a salvat pe amândoi de stânjeneala refuzului meu.

Vrei un şobolan?

Mi-am ridicat privirea. Motanul portocaliu se ghemuise la marginea podului, cu prada zvârcolindu-i-se în bot, şi se holba la noi.

Încă mai are chef de joacă.

Nu. Omoară-l.

Am simţit agonia şobolanului ca pe o scânteiere roşie. Nu mai spera să trăiască, dar viaţa refuza să cedeze atât de uşor. Viaţa nu pleacă niciodată de bunăvoie.

Fennel nu mi-a luat în seamă răspunsul. A sărit din pod în aşternutul nostru, unde şi-a eliberat victima. Rozătoarea disperată a pornit-o spre noi cu paşi iuţi, târând un picior din spate. Jinna a ţipat dezgustată şi a sărit din pat. Am înşfăcat şobolanul. I-am sucit gâtul, punând capăt chinurilor sale.

Eşti iute! m-a lăudat Fennel.

Ia-l. Du-l de-aici.

I-am întins şobolanul mort.

El a adulmecat leşul.

L-ai stricat!

S-a ghemuit pe pat, fixându-mă dezaprobator cu ochii lui rotunzi.

Ia-l de-aici.

Nu-l mai vreau. Nu mai are niciun haz.

A mârâit la mine, gros, apoi a sărit pe podea.

Ai terminat cu el prea repede. Habar n-ai să te joci.

S-a dus drept la uşă, şi-a pus ghearele pe toc şi a zgrepţănat, cerând să i se deschidă. Strângându-şi în jurul trupului gol un capot, Jinna i-a făcut pe plac. Motanul a şters-o imediat. Eu am rămas în pat, dezbrăcat, cu şobolanul în mâinile pe care mi se scurgea sânge din botul şi din nasul lui.

Pantalonii şi izmenele mele erau o încâlceală pe care mi-a aruncat-o Jinna.

— Să nu-mi umpli patul de sânge, m-a avertizat.

Aşa că n-am lăsat şobolanul deoparte, ci m-am chinuit să mă îmbrac cu o singură mână.

L-am aruncat în groapa de gunoi din spatele casei. Când m-am întors, Jinna turna apă fiartă în ceainic. Mi-a zâmbit.

— Celălalt ceai a izbutit cumva să se răcească.

— Chiar aşa?

Am încercat să vorbesc la fel de vesel ca ea. M-am dus în dormitor după cămaşă. După ce m-am îmbrăcat, am netezit aşternutul, ferindu-mă să privesc talismanul. Am ieşit, mi-am nesocotit dorinţa de a pleca şi m-am aşezat la masă. Am mâncat împreună pâine cu unt şi miere şi am băut ceai fierbinte. Jinna a sporovăit despre cele trei femei care veniseră la ea. Îi ghicise în palmă celei mai tinere, ca să vadă dacă o cerere în căsătorie avea să-i aducă fericire, apoi o sfătuise să mai aştepte. Era o poveste lungă, cu o groază de amănunte, aşa că am lăsat-o să-mi curgă pe lângă urechi. Fennel venit lângă scaunul meu, s-a săltat în două labe, înfigându-şi ghearele în piciorul meu, apoi mi-a sărit pe genunchi. De acolo a scrutat masa.

Unt pentru pisică.

N-am de ce să mă port frumos cu tine.

Ba ai. Eu sunt pisica.

Covârşitoarea lui siguranţă de sine mi s-a părut un motiv suficient ca să ung un colţ de felie de pâine şi să i-l ofer. Mă aşteptam să plece cu pâinea în bot. În schimb, mi-a îngăduit s-o ţin până a lins tot untul de pe ea.

Mai vreau.

Fragmentul e mai sus e din prima jumătate a romanului, care va apărea, sper, în curând, la Nemira. Eu am tradus a doua jumătate, pe prima am… pigulit-o doar, în nobilul scop al uniformizării stilului. 😛

Până una alta, puteţi citi povestea din cele 4 romane care îl preced pe ăsta. 🙂

Gaudeamus

VERONICISME

Nu ajung anul ăsta la Gaudeamus (târgul de carte care şi-a deschis azi porţile, ca să zic aşa). În fine, de mirare ar fi fost dacă ajungeam! 😛

Dar îmi găsiţi acolo ultimele două traduceri apărute – cărţi pe care eu una încă nu le-am văzut decât în poze, nu le-am pipăit, nu le-am mirosit…

Vorbesc despre Calea regilor:

… şi despre Nori de furtună:

Şi îmi găsiţi pe acolo şi oarece traduceri mai vechi. De exemplu, la standul Nemira o să daţi pesteSuliţa deşertului, apărută la Nemira în septembrie:

… şi la mereu prezenta trilogie Jocurile Foamei:

 Iar la Editura Trei o să găsiţi Fântâna Înălţării, apărută în august:

Vezi articolul original

Guest post – Pandalie pe lângă SuperBlog (7 & 9) – Diamant

— Măi băieţi, zice Gore, vecinul nostru care ne vizitează când are chef să-şi expună speculaţiile pe care le numeşte filozofice, ştiţi voi care e cea mai bună asigurare de sănătate? A mai tare? Diamantu’ asigurărilor, ca să zic aşa?

— Care, mă? întreabă Nelu.

— Fă-mă mamă cu noroc şi apoi m-aruncă-n foc!

— Fugi, mă, de-aici şi termină cu tâmpeniile. Cică cea mai bună e una de-aia privată, internaţională.

— Aiurea, Nelule, aiurea! De-aia avea naşu-meu, şi să vezi ce-a păţit! S-a dus  – cu amanta, porcu’ – în parcu’ de aventură Straja, a căzut pe-acolo şi-a murit pe loc, că şi-a frânt gâtu’.

— Păi, da, mă, da’ nu i-au adus hoitu’ de-acolo cu elicopteru’? Şi n-a luat nevastă-sa un purcoi de bani pentru înmormântare?

— Ba da, da’ lui la ce i-a folosit? Că aia l-a incinerat, l-a pârlit ca pe-un porc, şi-acu’ papă banii cu vreo doi hăndrălăi, cu care-l înşela de ani buni. Aşa-i trebuie boului, dacă şi-a făcut asigurare în loc să fi băut banii cu fufa lui! Sau ar fi putut să-i ia focoasei un inel cu diamant, şi să se fi bucurat pe urmă de recunoştinţa ei înfocată!

---

Text inspirat de probele 7 şi 9 ale SuperBlogului, scris pentru „provocarea de luni” şi înscris în tabelul lui Eddie.

Întâlnire

Astăzi, stimaţi cititori, aveţi întâlnire cu mine!

Mă numesc Anghel Lungescu şi mi se spune Colecţionarul. Ca să mă cunoaşteţi mai bine, ţin să menţionez că sunt:

1 – colecţionar de ce vrei şi ce nu vrei. Cred că-mi veţi aprecia în mod deosebit colecţia de ştampile (le prefer pe cele de la Colop), pe cea de kit-uri de epilat, pe cea de hârtie igienică şi pe cea de prosoape pliate în fel şi chip.

2 – mare amator de distracţie. „Go fun yourself” e deviza mea încă din clasa a noua, când m-am îndrăgostit pentru prima oară de profa de engleză şi de maşina ei, o Toyota. Nu, nu era Aygo. Dar o mititică din asta, X-clusiv, mi-aş putea cumpăra acum şi aş şi aprecia-o – nu ca la 18 ani, când, dacă aş fi primit-o cadou, m-aş fi grăbit s-o vând, fiindcă pe vremea aia începusem să colecţionez bani pentru o limuzină; bani care i-am pierdut la poker. Nu pe toţi, mi-au mai rămas destui pentru un televizor.

3 – fan brânză. Pun pe orice tartină, în primul strat, cremă de brânză din belşug.

4 – întotdeauna flămând. De aceea-mi şi iau la mine, la serviciu, trei tipuri de sandviciuri. Unul inspirator, cu cremă de brânză natur şi carne de vânat, frăgezită ca prin farmec de amintirea nopţilor petrecute alături de căprioara visurilor mele; unul fortifiant, cu cremă de brânză cu usturoi şi slănină de porc; şi unul relaxant, cu cremă de brânză cu verdeaţă şi măsline, tot verzi.

5 – specialist în oferte şi promoţii şi, ca urmare şi pe bună dreptate, director de marketing la firma „Prelucrări şi Deformări” SRL, condusă de Liliana Podoabă, o doamnă pe care-o încolţesc zadarnic cu toată priceperea mea de vânător, pentru mai am trei camarazi de arme, posesori ai cheii mecanismului de acces în… intimitatea domniei sale. Vă rog să nu vă închipuiţi că această cheie se poate achiziţiona de la vreun magazin online, de la reduceri. Nicidecum. În graţiile doamnei nu ne aflăm decât noi patru. Numai că e stresant să nu ştii niciodată cu care dintre noi preferă să plece, de exemplu, într-un sejur la Straja. Aşa că, în fiecare zi de vineri, suntem cu toţii tot atât de nervoşi ca nişte producători de hârtie igienică torturaţi de teama că un bizar for superior ar putea hotărî, pe nepusă masă, că nici aceasta, nici atât de utilul prosop de hârtie, nu mai sunt încadrabile în categoria „produse de igienă şi curăţenie”.

Şi acum să vă spun de ce ne-am întâlnit azi, în aceste rânduri. Ei bine, pur şi simplu fiindcă vreau să discutăm despre personalizare. De fapt, vreau să vă ofer un exemplu care îmi e la-ndemână.

După cum mă tem că aţi şi ghicit, e vorba de biroul meu de la serviciu, a cărui suprafaţă vizibilă sau mascată (aici mă refer la sertare) e amenajată într-un mod aparte şi, în consecinţă, îi poate face concurenţă noului parc de aventură Straja. Cu alte cuvinte, pentru orice străin, găsirea oricărui obiect util e o adevărată aventură, rareori încununată de succes. Însă toată lumea observă minunata mea lumânare din ceară tradiţională refolosibilă. E o piesă de colecţie foarte valoroasă, realizată de mine însumi, cu fidelitate, după modelul de mai jos (descoperit pe un blog) – cu deosebirea că flacăra nu e reală 😛

La următoarea noastră întâlnire, vă voi arăta o serie de poze ale mai sus-pomenitului birou, realizate din toate unghiurile posibile (şi incluse în colecţia mea de fotografii). Asta se va întâmpla, probabil, în noiembrie, fiindcă până atunci plec în vacanţă la Straja. (Dar nu e cazul să mă felicitaţi, NU plec cu capricioasa doamnă Lili, ci cu doi dulăi din colecţia mea de câini lupi, mari iubitori de natură.)

---

Text scris, pe lângă concurs, pentru primele 8 probe de la SuperBlog şi pentru provocarea de luni.

Guest post – Pandalie pe lângă SuperBlog – 6

Am fost poftit să-mi continui antrenamentele direct aici – şi iată-mă-s ajuns la proba 6:

 

Pe podea, primul strat, cremă de brânză! Berbecu’ de Fane a călcat pe caşul de oaie, o bucăţică proaspătă, fragedă, pe care-o luasem – discret! – de pe masă, spre a mă ospăta în intimitate, la umbra cu trei picioare a lemnoasei[1].

Mi-a storcit cina!

Mă-ntreb ce-o fi având în cap, creier, sau vreun sandvici? Şi oare ce fel de sandvici? Cu cremă de prostie, cu cremă de nesimţire, sau cu cremă de neîndemânare? Sau or fi trei într-unul?

 

---

[1] Dacă nu pricepeţi cum vine asta, n-aveţi decât să cumpăraţi cartea care-mi conţine povestea. Nemira o vinde azi cu 9,95 lei. Sau, dacă vă e punga o idee mai plinuţă şi sunteţi mai iubitori de ecrane şi mai dornici să-l salvaţi pe acel frate al românului numit codru, puteţi comanda e-booku’, pentru care sus-numita editură cere momentan 10,12 lei; şi s-ar putea să ieşiţi chiar în avantaj, că nu vă costă transportu’!

Antrenamentele motanului Pandalie – 5 – Similitudine

Din ciclul “Pandalie pe lângă SuperBlog 2014 – toamna”:

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

Participare neoficială la SuperBlog, proba 5:

Doamne Dumnezeule al bipezilor şi patrupezilor, cât de mult mi-am dorit în copilărie – pe când eram un reprezentant tipic al speciei umane – un televizor alb-negru! Şi cât de mult a durat până când şi-a făcut familia mea unul cadou! Şi ce mult îmi doresc în prezent – când sunt un reprezentat atipic al mâţelor răzgâiate – unul SMART 3D!

E musai să-i arăt lui Nelu niscaiva oferte şi să-l hipnotizez cu o poruncă simplă, banală: „cumpără acum„! Dar ar fi cazul să-l hipnotizez definitiv şi irevocabil, ca să nu-mi spună că, această jucărioară costând, după standardele lui, un purcoi de bani, s-ar cuveni să-i trag tare cu advertorialele, să găsesc în fiecare lună câte cinci – sau chiar zece – plătite c-o sută de lei bucata. Că nu cred că-mi stă în puteri s-ating o asemenea cifră de afaceri, dar… cine ştie? Nu sunteţi cumva…

Vezi articolul original 6 cuvinte mai mult

Antrenamentele motanului Pandalie – 4 – La optsprezece ani

Din ciclul “Pandalie pe lângă SuperBlog 2014 – toamna”:

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

Participare neoficială la SuperBlog, proba 2:

Am primit maşina la optsprezece ani.
— Tinere vitezoman, mi-au spus tata şi mama,
Go fuck yourself dac-o calci la podea,
Că pentru-amenzi nu ne-au rămas bani.

Vezi articolul original

Antrenamentele motanului Pandalie – 3 – În casa noastră nu se epilează nimeni

Din ciclul “Pandalie pe lângă SuperBlog 2014 – toamna”:

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

Participare neoficială la SuperBlog, proba 4:

În casa noastră nu se epilează nimeni. Adoptarea acestui obicei ar fi o aberaţie într-o comunitate alcătuită din trei bărbaţi, un motan şi un scăunel cu trei picioare!

E drept că Ilian, care a fost cândva femeie[1], îşi priveşte cu oarecare jale părul bogat de pe fluierele picioarelor, dar, fiindcă oricum nu cântă la ele, nu săvârşeşte nici sacrilegiul jumulirii!

Însă, în amintirea vremurilor trecute, cumpără din când în când aşa-numitele „uleiuri după epilat”, pe care le lasă, destupate, pe etajera din baie, răspândind miresme/miasme insuportabile pentru un motan ca mine şi pentru un mascul păros ca Nelu. Numai lui Fane i se par arome apetisante! Era cât pe ce să dea un flacon peste cap! Noroc că l-am observat la timp şi, smulgându-i cu colţii mei personali un smoc de păr – cu piele cu tot – de pe fluierul…

Vezi articolul original 149 de cuvinte mai mult