Vacanţă de vis, nu numai în vis

Dup-un an prea lung, în care mi-a fost viaţa, mai mereu,
Numai muncă şi iar muncă, ceas de ceas, scurs, of, prea greu,
Mi s-a năzărit să plec – să petrec – într-o lume bizară,
Unde vulpile albe fac urme-n zăpadă din zori până-n seară…

Ce seară, care seară? Acolo vine doar noaptea polară…

Şi e, totuşi, un loc mult prea rece, pe un creştet de lume,
Prea pierdut în tăcere. Vreau, mai degrabă, un loc de renume.
Un palat al iernii, un loc de basm numit Palatul de Iarnă,
Din Sankt Petesburg, unde, vara, nopţi albe ştiu să se-aştearnă.

Mi-am mai plimbat cândva paşii timizi şi uimiţi prin lumea-i de vis,
Vacanţă specială a fost şi atunci, când greu ajungeai la Paris –
Am făcut fotografii alb-negru prin oraşele ţării ţarilor,

iulie 1974

M-a fermecat nopţi de-a rândul feeria din lumea metrourilor …

Poate c-ar fi interesant să mă-ntorc, după schimbări epocale,
Să plec tot acolo,-n sejur, cu CND Turism – Vacanţe Speciale.

Şi totuşi, şi totuşi, şi totuşi! Chiar are, poate avea rost
Să îmi petrec vacanţa pe nişte meleaguri pe care-am mai fost?

Da, vrute şi nevrute sunt altfel, între timp s-au schimbat,
Dar a rămas la fel tot ce-i artă: tablou, monument sau palat.
Alta însă sunt eu, nu mai am minijup şi-ochelari cu lentile rotunde,
Şi poate-ar fi cazul să plec altundeva. Nu? Dar nu, nu oriunde.
Am internet, am să-l cutreier, s-aleg, dintre multele destinaţii speciale,
Ceva care-i altfel, dar unde vacanţele-s tot poveşti colosale.

Şi răsfoiesc, răsfoiesc, imagini de vis pe ecran mi se plimbă,
Iar mintea mea ţese vacanţe, le-urzeşte şi-apoi le colindă.

 

„Of”, mi-am spus, la un moment dat, când nu eram nici măcar la jumătatea articolului destinat celei de a unsprezecea probe a SuperBlogului (pe care, între noi fie vorba, tocmai îl citiţi), „nu e chiar atât de uşor pui în versuri cel puţin şapte sute de cuvinte…”

Şi am închis pentru o secundă ochii, numai pentru o secundă, şi m-am trezit, furişându-mă, ca o pisică, afară din curtea socrilor, ca s-arunc gunoiul fără să mă vadă vecinii, fiindcă aşa se cuvenea. Nu ştiu de ce, era, parcă, o nouă lege…

Şi am ajuns la tomberoanele dintr-o margine de oraş fabulos, o patrie a zgârie-norilor…

Cu ochii zgâiţi la ei, am scăpat, nezărită de nimeni, de povara mea dezgustătoare, am lepădat-o lângă un dovleac spart, care-a rânjit…

M-am tras înapoi, speriată, am încercat să trec tot ce vedeam printr-un filtru al raţiunii, dar am preferat să mă-ntorc totuşi cu spatele către imaginea nefirească şi… n-am mai văzut curtea socrilor! În faţa mea era…

Era cer mult mai albastru, erau palmieri, erau umbrele.

— Vrei să rămâi la Palmyra? Pentru un sejur? m-a întrebat un bărbat frumos, făcându-mi cu ochiul, după ce şi-a aranjat freza şi şi-a răsucit mustaţa.

Aş fi rămas, dar… Neh, soţul meu e încă gelos, ar fi putut să afle… Şi poate că, în loc să mă las acostată de necunoscuţi, era bine să-i dau lui un telefon, să vină să mă ia cu maşina

M-am căutat prin toate buzunarele şi, când am constatat că n-aveam mobilul la mine, m-a luat cu frig. Deşi n-ar fi avut de ce, simţeam sub tălpi nisip fierbinte, dincolo de umbrele se vedea marea… Sau o fi fost oceanul?

— Batihan Beach, a spus tipul cu mustaţă. Vrei să rămâi aici?

Am intrat în panică. Individul mă urmărea, se ţinea scai de mine… O fi fost vreun psihopat?

— Ei, a spus el, nu mă privi de parc-ai vrea să mă omori cu pietre! Dacă nu-ţi plac, ia pensula, modifică-mă, tu eşti şefa. Eu sunt doar ghidul tău de vacanţă. Lucrez de ieri la CND Turism – Vacanţe Speciale. Numai în tura de noapte! Sunt asistent manager de destinaţii exotice de vis.

L-am privit nedumerită, probabil cu ochi foarte mari.

— Nu-ţi face griji, a râs ciudatul ghid, dacă ţi-e sete, bere se găseşte oricum, oricând. Sau poate eşti supărată că nu te-am întâmpinat cu flori? În cazul ăsta, ţi le culeg imediat de-aici, de pe malul lacului Balaton!

Şi, da, eram pe o pajişte, în stânga erau flori, multe flori, în dreapta era un lac, în faţă copaci verzi, cu frunziş des…

— Nu vreau flori, am spus, bosumflată ca un copil, vreau acasă…

— Acasă?! s-a mirat el. Ce să cauţi acasă?! Eşti într-o vacanţă de vis, te pot duce în 1617 locuri fantastice… Dar, dacă ţi-e somn, te poţi odihni, chiar acum, aici, la Sunny Beach, în Hotelul Planeta. Eu mă retrag, nu vreau să-ţi tulbur somnul…

Şi chiar a dispărut, şi chiar eram într-o cameră de hotel, spaţioasă, cu două paturi alăturate. Dar eu am ochit, habar n-am de ce, canapeaua. M-am aşezat pe ea, mi-am sprijinit capul de spătar…

Şi în poziţia asta m-am trezit, când afară tocmai mijeau zorii, pe canapeaua mea, de acasă, cu laptopul în poală, deschis – adică în hibernare! L-am trezit şi pe el şi, când i s-a luminat ecranul, mi-au apărut în faţă cele 1617 de fotografii din cronologie stocate de CND Turism – Vacanţe Speciale în pagina sa de facebook. Aşa că am găsit cu ce să-mi ilustrez articolul! Şi am şi de unde să-mi aleg o destinaţie exotică pentru o vacanţă reală. Numai că alegerea o să fie foaaarte grea, nu sunteţi de aceeaşi părere?

 


Muze ajutătoare: cele 12 cuvinte din duzina acestui sfârşit de săptămână.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 92 de puncte

Dorinţă de aventură

— Facem un whist, fetelor? întreabă doamna Lili.

Fetele, Matilda, Adela şi Delia, trei vecine din blocul de vizavi, toate sărite binişor de cincizeci şi cinci de ani, fac feţe-feţe şi se uită una la alta. Fiindcă, la whist, Lili le bate de obicei de le merg fulgii. Doar Nina, cea de a cincea şi cea mai vârstnică membră a grupului neoficial „Bârfa noastră cea spre fiinţă”, reuşeşte câteodată să-i ţină piept. Numai că Nina lipseşte; iar ele s-au plictisit bârfind-o – tocmai de aceea caută Lili să le propună altceva.

— A, nu, zice Matilda, întinzând mâna după sticla cu vişinată şi umplându-şi pentru a treia oară păhărelul pântecos, nu, că n-am la mine brăţara norocoasă.

— Nici eu n-am la mine inelul cu ametist, preia Adela ştafeta, şi, când nu port nicio piatră preţioasă am un ghiniooon… ca la carte, afurist rău.

— Ce atâta whist! Ar trebui să facem şi noi ceva mai aventuros, zice Delia. Şi adaugă, când toate celelalte o privesc înălţând întrebător (şi reprobator) din sprâncene: Ei, nu în clipa asta, dar aşaaa… din când în când.

— Să mergem pe mare, c-o corabie cu pânze? râde Matilda, cu ochii la unicul tablou din încăpere, un Aivazovski nicidecum autentic, dar copiat cu talent.

— Mi-e frică de apă, scânceşte Adela. Dacă e vorba de aventură, prefer să fug după minge pe maidan, cu nepoţii.

— Da, cu doi ţânci de doi ani, tentaţi s-alerge mai degrabă după câte-un motan vagabond, ca să-l tragă de coadă, se strâmbă Delia. Uite, eu am altă idee. Haideţi să mergem împreună, acum, în toamna asta, cât nu pică încă toată frunza şi mai poţi prinde câte-o zi cu cerul de azur, într-o vacanţă.

— Vacanţa e o aventură? se miră doamna Lili, surâzând şmechereşte.

— Păi, râde din nou Matilda, când eşti pe cale să treci pragul vârstei a treia, nu trebuie să cauţi aventura cu vreo lumânare, orice poate fi…

— Nu orice, o întrerupe Delia. Termină naibii cu băşcălia, coană mare. Eu vorbesc serios. Ştiu un parc de aventură, la Straja.

Team building la Straja! exclamă Matilda, pusă pe râs. Noi, patru băbăciuni – că fac pariu că vine şi Nina – şi o zurlie nurlie, ne unim eforturile într-o echipă.

— „Team building”, o maimuţăreşte Adela. Fi-ţi-ar engleza a dreacu, nu te mai da mare aici. Ia-n te uită la ea, s-a urcat scroafa-n copac!

— Păi, se strâmbă Matilda, dacă mergem într-o vacanţă la Straja, poate mă urc şi-n vreun copac!

— Păi da, îşi continuă Adela ofensiva, ce altceva ar putea să facă Muma Pădurii?!

— Mai lasaţi prostiile, se supără Delia. Lilico mamă, ia adă tu mai bine laptopul ăla legat la Internet, să v-arăt ce frumos e acolo, la Straja.

Deşi nu-i place să i se spună Lilica, doamna Lili îi dă ascultare, ducându-se în acelaşi timp cu gândul la un sejur la Straja – nu cu cotoroanţele bârfitoare, ci în doi, poate cu Anghel, sau poate cu Arald (Doru pe numele lui adevărat), fiindcă mai ales pe el îl vede aventurându-se pe trasee pitoreşti o-ntreagă zi-lumină, fără să-şi piardă cheful de… aventură la vreme de noapte.

— Ei, ia fiţi atente aici, preia Delia iniţiativa, imediat ce-ajunge laptopul pe masă.

— Am aflat, de la nişte prieteni ai unui prieten, care tocmai s-au întors de-acolo, că au tiroliană şi un traseu cu butuci, spune doamna Lili, fără să se uite la  laptop.

Adela n-a mai auzit niciodată de tiroliană şi de trasee cu butuci, dar în clipa aceea apare pe ecran prima fotografie.

— Vai de mine! exclamă ea. Adică vrei să ne cocoţăm noi pe scândurelele alea, ca feţiţa asta?!

— Te-ai prostit, mamaie?! se supără Delia, schimbând imaginea. Fiecare vârstă cu farmecul ei. Ia uite ce peisaj, ce pădure cu copaci falnici! Şi uite cât tineret!

Noi mergem acolo, respirăm ozon, ne clătim ochii, le facem galerie copiilor care se iau la-ntrecere… Şi poate s-o găsi ceva cât de cât aventuros şi pentru noi, că doar, slavă Domnului, nu suntem cu-n picior în groapă!

Ca să nu vă mai spun că ne putem caza de minune la Vila Alpin. Ionel, băiatul soră-mii, mi-a recomandat-o călduros, după ce-a fost acolo la Gala SuperBlog…

— Gala Supei… cum? se strâmbă Adela, care-a-nceput să surzească, e drept, cam devreme.

Celelalte trei izbucnesc în râs.

— SuperBlog, babă picată din lună! o corectează Matilda, între două hohote. Stai degeaba cu Internetu’ la nas. E un concurs la care poţi să te-nscrii chiar şi tu, că n-are limită de vârstă.

— Înscrie-te tu, că eşti o babă mai deşteaptă!

— Păi să ştii că m-am şi-nscris, şi azi o să scriu un articol despre tine, să te fac de râsu’ lumii!


Iar articolul de mai sus e, după cum nu mă-ndoiesc că aţi ghicit, cel scris de Matilda pentru SuperBlog (şi, în acelaşi timp, pentru duzina de cuvinte), cu fotografii preluate de pe site-ul sponsorului şi de pe pagina lui de Facebook.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 96 de puncte

Duzina de cuvinte: Vacanţă de curcosaur

Cioburi de chihlimbar



Un curcosaur pleacă prin vacanţe

plin de exasperanţe

şi-nsoţit de un dezmâţ veinelar

iubitor de pahar şi şucar,

asigurmand şi iarnarcotic,

dar nicidecum psihotic.

Se urc-amândoi într-un olimpotab

condus de-un psiriduş slab,

unde-agaţă o iubilură

aţâţător de rea de gură,

şi de bună de caneluridă,

corolarma şi apatridă.

Şi-odat-ajunşi la destinaţie,

iau un văztuneric în locaţie

şi-o fac lată şi lungă,

pentr-un an să le-ajungă.


Găsiţi alte duzini în tabelul lui psi.

Vezi articol original

Îmi plac oamenii

Despre Angelica şi Doru v-am mai vorbit, în versuri 🙂 Dar nu e cazul să accesaţi linkul, nu pierdeţi niciun tren dacă nu citiţi ce-am scris acolo, fac imediat o incursiune în trecut şi vă spun acum mai multe decât atunci! 🙂

Ea era (este!) prietena mea cea mai bună. El era (este!) fratele ei. Eram vecini, locuiau în apartamentul de deasupra mea. În copilărie – ne-am mutat în blocul ăla când aveam eu nouă ani – cu Doru mă băteam; el ataca.

În adolescenţă atacurile au devenit verbale. De exemplu:

– Iar a simţit asta c-avem cartofi prăjiţi! Ce nas are! striga, aproape fără excepţie (făceau cartofi pai foarte des), ori de câte dădea cu ochii de mine după ce urcam treptele – câte două odată – ca să sun la uşa lor.

Şi apoi, la scurt timp după ce am ajuns să ne numărăm anii punând cifra doi în faţă, Angelica mi-a dat într-o bună zi de ştire că deasupra podelei care-mi era mie tavan tocmai se ţinuse  – calm, fără trepidaţii! – un consiliu de familie. Şi, ca urmare a acelei reuniuni prezidate de mama sa, o matroană voluminoasă dar simpatică, pasionată de tragerea sforilor aranjamentelor matrimoniale, Doru, atunci băiat ascultător, m-a cerut de nevastă, deşi ştia, tot de la trădătoarea lui  surioară, că mă aflam în posesia unui număr de trei prieteni de sex opus. (Bucureştiul era şi pe atunci mare, şi treaba mergea bine dacă ştiai să le deosebeşti vocile la telefon – pe vremea aia nu vedeai cine te sună, dar nici n-aveai mobil, ca să ţi se dea tot timpul de urmă sau ca să ţi se reproşeze că-l ţii închis.)

Evenimentul (cererea, adică) s-a consumat în lift, în coborâre de la etajul cinci către parter, şi, dacă n-aş fi fost prevenită, probabil că aş fi rămas acolo potopită de surprindere, ca ornament interior viu dar imobil al ascensorului, pe toată durata serii – dacă nu cumva chiar până în dimineaţa următoare!

Însă, ştiind despre ce era vorba, am reuşit să-l privesc cu ochii rotunjiţi de mirare prefăcută, să-mi pun o doză de emoţie măsluită în tremurul genelor şi… să cer timp de gândire. Şi l-am refuzat abia a doua zi (era băiat frumos, dar nu destul de tembel ca să-mi placă mie), fără să fie nevoie de vreun consiliu de familie – nu le-am făcut niciodată confidenţe părinţilor 😛

Şi cu asta basta.

Doru s-a însurat în curând cu o altă vecină de bloc (şi am auzit recent că au divorţat fericiţi).

Iar eu mi-am găsit jumătatea potrivită după vreo trei ani şi, după încă vreo cincisprezece, m-am trezit într-o bună zi gândindu-mă: „Dacă m-aş fi măritat cu Doru, aş fi ajuns în America!”

„Ba nu!” m-am contrazis, luând în considerare adevărul istoric, adică faptul că soţialui, nu el, câştigase la loteria vizelor. „Dacă m-aş fi măritat cu Doru, el n-ar mai fi acum în America! 😛 Prin urmare, s-ar cuveni să-mi fie recunoscător, nu?” Şi i-am zâmbit mutrei mele din oglindă, mândră că, printr-un simplu refuz, reuşisem să lansez un român către împlinirea visului său american!

Dar să nu mă întrebaţi în ce loc anume îşi aşterne el umbra din ce în ce mai rubicondă peste pământul care-a tăiat calea lui Cristofor Columb către Asia. Se află undeva, în numitele „State Unite”; mai mult nu ştiu, căci s-a tot mutat dintr-un oraş în altul şi memoria mea s-a plictisit şi a refuzat să le mai reţină numele. Dar ştiu unde e Angelica – adică îi ştiu adresa din Canada. Şi ştiu că ea s-a preumblat şi prin legendara „ţară a tuturor posibilităţilor” la care visa – treaz! – tot  românul din „epoca de aur” a „măreţelor înfăptuiri” socialiste.

Şi, dacă s-a preumblat, mi-a trimis câteva poze, imagini surprinse în treacăt.

Această prezentare necesită JavaScript.

Eu le-am privit de mai multe ori, pe îndelete, şi am început să-mi tot pun o întrebare:

„Ce-ar  fi să mă preumblu şi eu printre zgârie nori? Ce-ar fi să-mi iau familia şi să trecem oceanul?”

Pentru că acum e posibil – dacă ţi-o permite buzunarul. Există şi o mulţime de agenţii de voiaj, cu o mulţime de oferte turistice. Aşa că, la vară, mai mult ca sigur, n-o să ne mai îmbrăcăm în trening ca să cutreierăm coclaurii răcoroşi din munţii noştri, iar vechiul aparat foto cu trepied va avea parte de odihnă în două-trei weekenduri succesive; ne temem că, bietul de el, s-ar putea simţi nesigur pe picioare în avion. (Cunoaştem, fireşte, acea lege universală care decretează că trei puncte determină întotdeauna un plan, ce te faci dacă planul în cauză e înclinat?)

Dar, până să vină vara, am început să facem, nu plane, ci planuri, mulţumindu-ne să zburăm pe căile aeriene virtuale ale Internetului şi am dat… ghiceşte cineva peste ce?…

… Ei, gata, nu vă mai înghesuiţi cu răspunsurile greşite, că vi-l spun eu – gratis, mamă soacră! 😆 – pe ăla corect:

Am dat peste „work and travel Vacante Speciale”!

Şi ne-am uitat cu jind – şi cu jale… Fir-ar să fie de ani prea repede trecători! Nu mai suntem studenţi, nu mai putem profita de minunatele avantaje oferite de mai sus pomenitul program de schimb cultural international petrecându-ne o vacanţă muncind şi în acelaşi timp distrându-ne pe tărâm american! Însă… putem visa…

– Mie mi-ar fi plăcut să fiu salvamar, zice jumătatea mea conjugală, trecându-şi mâna peste ţeasta deşteaptă, eliberată pe nesimţite de povara părului prost. Pentru că, ştii, îmi plac oamenii, oamenii din toate colţurile lumii. M-aş fi bucurat să pot salva cât mai mulţi din apele înşelătoare… Într-o vară dintr-ale Pacificului, în următoarea dintr-ale Atlanticului… Şi în timpul liber să fac surf… Să călăresc talazurile celui mai mare ocean al Pământului, pe lângă care marea noastră nu-i decât o biată băltoacă… Şi să stau la soare, printre fete superbe… ăăă, superb bronzate…

– Pentru că-ţi plac femeile, moşnege, râd eu, oarecum mânzeşte.

– Pentru că şi ele sunt oameni, surâde el, săltându-şi colţurile mustăţii cărunte. Şi se grăbeşte să schimbe vorba: Tu ce ţi-ai fi ales? Cu ce job sezonier ţi-ai fi… „asezonat” o vară în SUA?

– Păi, zic eu, scoţând de la naftalină ceea ce numea diriga din liceu (profă de engleză) zâmbetul meu mefistofelic, ştii, şi mie îmi plac oamenii… M-ar fi tentat să fiu recepţioneră la un hotel… de lux. Sau hostess la un restaurant… tot la unul de elită, să le zâmbesc dulce clienţilor tineri, frumoşi şi cu dare de mână şi să-i conduc la mesele lor. Sau guest room attendant, să le arăt turiştilor camerele şi poate, s-o sfârşesc prin a ajunge cu unul dintre ei în apartamentul nupţial, după o nuntă ca la Hollywood… Hei, nu te uita aşa urât, căci, ştii, pe urmă ne-am fi dus la plajă, ne-am fi aflat într-o zi în pericol de înec, tu, năucit de bronzul meu superb, ţi-ai fi pierdut capul şi n-ai fi reuşit să ne salvezi pe amândoi, el s-ar fi înecat, iar eu, o văduvă bogată, te-aş fi lăsat să-mi ştergi lacrimile mi-aş fi refăcut viaţa în braţele tale…

– Ia mai terminaţi cu prostiile, nu vă mai tachinaţi ca doi caraghioşi bătrâni! zice soacră-mea, încă băţoasă şi rea de gură la cei 88 de ani ai ei. Şi pe urmă adaugă, cu ochi dintr-odată visători: Eu una m-aş fi mulţumit şi cu un post de spălătoare de vase,  numai să fiu acolo de 4 iulie, să văd cu ochii mei cum ştiu ei să sărbătorească, cu cât fast, cu câtă grandoare… Şi aş fi vrut să mă fotografiez lângă Statuia Libertăţii…

Şi cam aşa fantazăm, aproape în fiecare seară…

Şi vă întreb, voi, cei care, ca şi mine, aveţi pe chip urmele trecerii ireversibile timpului, cum aţi fi profitat dacă vi s-ar fi oferit şansa de a petrece o vară ca tineri angajaţi sezonieri pe meleaguri la care nu mă-ndoiesc că aţi visat cu ochii deschişi în studenţie?


Articolul pe care [sper că] l-aţi citit