Covoare olteneşti

Am două. Covoare olteneşti – tradiţionale. Ţesute de o mătuşă. Nu cred că a reprodus modelele din memorie, nu în totalitate, avea schiţe păstrate din anii de şcoală. Îşi dorea din toată inima să fie profesoară de lucru manual. Şi n-a fost. Fiindcă a venit războiul, urmat de „revoluţia proletară”.  I s-a propus să predea marxism-leninism că, de, dacă tot voia să fie profesoară… 😛 A refuzat. Şi-a încheiat activitatea în „câmpul muncii” ca şefă la „muncă şi salarii”, deosebit de apreciată la nivel înalt (adică de tov. director de institut) pentru experienţa câştigată făcând cu totul altceva decât învăţase să facă. De ţesut s-a apucat la pensie şi s-a lăsat când au lăsat-o ochii – nu mai vedea să citească nici măcar cu lupa. 😦

De la ea am învăţat noi (eu şi jumătatea mea conjugală) să facem covoare persane. Nu ne-am băgat decât la unele de dimensiuni reduse. S-a întâmplat imediat după chestia aia din ’89 poreclită revoluţie. Am dat vreo două sau trei cadou, după ce am încercat să le vindem – via consignaţia –  fără să reuşim să încheiem vreun târg.

E vorba de „primul şi ultimul” dintre covoraşele lucrate de mine. Clic pe imagine ca să găsiţi articolul din care am extras-o şi care între timp a fost corectat în această privinţă.

Aşa că „afacerea” n-a luat amploare. Dimpotrivă.

Adică am uitat ce-am învăţat. Timpul a ecranat, cel puţin în cazul meu, ştiinţa ţesutului manual băgată în tărtăcuţă. Dar avem şi noi schiţe. Bărbatul meu personal susţine că ne-am putea aduce aminte. Tot la pensie, carevasăzică. 🙂 Sper că n-o fie dat de minciună dacă o să facem vreo tentativă în acest sens. Oricum, la persane, urzeala e treaba cea mai complicată. (Apropo, în capul meu, urzeala a fost întotdeauna asociată cu cânepa – nu ştiu dacă aiurea sau ba. 🙂 )

Dar să revin la covoarele olteneşti. Mătuşa ni le-a dat cadou la nuntă. Acum 33 de ani. Le-am ţinut în dormitor, pe perete, ne-a fost milă să călcăm pe ele. Dar n-am reuşit să le ferim de molii. Acum, ciupite pe ici-colo, prin părţile esenţiale, carevasăzică, stau pe balcon, împăturite unul peste altul şi amândouă peste stiva de cauciucuri de iarnă (sau de vară, după caz). În vârful acestui turn îşi face motanul adesea siesta.

Iar dacă îl vede cumva, de undeva, din altă lume, sunt sigură că mătuşa mea se bucură. Adora pisicile. Şi căţeii.

Nu mai am de adăugat, ca dezvăluire câtuşi de puţin senzaţională, decât că am inclus în textul de mai sus duzina de cuvinte lansată în joc săptămâna asta.

Din vremea lui nechezol

Mi-au fost colegi. De serviciu. Toţi trei. Ei doi, mai tinerei, cam de vârsta mea, cu mustăţi sau nu*. Ea, ceva mai coaptă (cu vreo 10 ani în plus), divorţată, domiciliată în căminul de nefamilişti. Aveau în comun momentul favorit al zilei, cafeaua** de după pauza de masă, adică pauza de după pauză, o oază de lumină pentru roata de tors a râsului – pe coridor, la adăpost de nesuferitul întuneric al rutinei din birou. Cafeaua o făcea ea, la fierbător, amară, cum îi plăcea ei, cu o aromă care gâdila ademenitor toate celelalte perechi de nări din încăpere, chiar dacă nu era identică (ce ţi-e şi cu identităţile astea) cu a licorii negre şi fierbinţi din trecute vremuri mai bune.

Dar ritualurile sunt uneori întrerupte, există cazuri de forţă majoră, sau altele, de bucurie majoră, când îţi simţi gheara aproape de trofeul râvnit – în cazul doamnei G, una bucată garsonieră. Prin urmare, când a aflat c-o cheamă nea R, împărţitorul de locuinţe, a lăsat fierbătorul în priză, în apa cu nechezol şi în grija „băieţilor”, alături de borcanul cu zahăr, şi a dat fuga, să vadă dacă nu cumva, în sfârşit…

Iar băieţii, ca băieţii, mai o glumă, mai un ochi alunecat către vreo colegă mai nurlie sau chiar, din exces de zel, către hârţoaga de pe birou sau de pe planşetă, dar şi-au adus totuşi pe rând aminte şi că-n cafea se adaugă şi oarece zahăr, şi, tot pe rând, l-au adăugat, fără să-şi dea seama că dublaseră astfel doza decât după ce şi-au dus la buze ceştile cu licoarea greţoasă. Dracu îşi băgase coada, stricând bunătate de nechezol (şi ăla greu de găsit în provincie) şi făcându-l probabil de nebăut pentru doamna G, care putea să se-ntoarcă din clipă în clipă. Şi pe afurisitul de zahăr nu-l poţi linguşi ca să sară la loc în borcanul lui!

Sărea doar doamna G. – adică aproape că i se vedea inima tresăltând de încântare, mai ceva ca a unui borfaş novice după prima hoţomănie „de succes”. Avea în sfârşit garsoniera ei, şi o aştepta şi o cafea fierbinte, şi a băut-o radioasă, sporovăind cu băieţii care le beau pe ale lor strâmbându-se discret şi mirându-se că nu se abătea asupră-le o avalanşă de ironii şi reproşuri. Iar când din licoare n-au mai rămas decât zaţul şi amintirea, unul şi-a luat inima-n dinţi şi a întrebat:

— A fost bună cafeaua?

— Foarte bună, a surâs doamna G. Cea mai bună din viaţa mea!

Şi n-a mai putut decât să-i creadă pe cuvânt după ce-au izbucnit în râs şi i-au povestit despre zahărul în exces.


* – Cred că nu, dar mie mi-au plăcut întotdeauna mustăcioşii, poate fiindcă tata, care mă alinta spunându-mi Hahi (de la hahaleră), a avut mustăţi întotdeauna, aşa că nu mă pot stăpâni, le adaug mustăţi virtuale tuturor bărbaţilor care mi-au fost vreodată, cât de cât, simpatici.

** – Mă rog, nechezolul; trebuie s-o spun, altminteri aş uzurpa tronul adevărului. 🙂



Găsiţi aici alte poveşti din vremea lui nechezol şi/sau cu cele 12 cuvinte îngroşate.

Îndemn

Secvenţe de viaţă cu parfum de levănţică, la care ţii prea mult ca să laşi uitarea să le acopere cu glod sau cu praf negru de cărbune, îţi foşnesc în amintire ca vântul prin stuf. S-au uscat ca nişte coceni de porumb aruncaţi în şant, adică în adâncul unei circumvoluţiuni, şi poartă patina vremii, grea ca un vagon de pietriş. Şi cine poate supravieţui sub o asemenea greutate? Ţi-ai umplut memoria cu reproduceri ale timpului mort, ai preschimbat-o în cimitir… Întoarcerea în trecut e o obsesie, un drog periculos. Când amintirile sunt singurele care te mai încântă, eşti ca o babă cu poala plină de pisici, dar uitată de oameni, ruptă de ei… Întoarce-te în prezent, ridică-l cel puţin la înălţimea trecutului fascinat, dacă eşti în stare. Şi chiar dacă nu poţi, dacă prezentul e cu culoar strâmt, cu tavanul scund, târăşte-te prin el privind mereu spre viitor!


Cu cele douăsprezece cuvinte îngroşate s-au mai jucat şi alţii. Îi găsiţi pe toţi aici.

Parfumul florilor de munte

verojurnal

Parfumul florilor de munte se numără printre parfumurile din viaţa mea. Pentru că undeva există un sat…

… iar în sat există o casă în care stau socrii mei, şi florile din curtea lor…

…sunt la o zvârlitură de băţ de cele de pe poalele deluroase ale muntelui.

În aceeaşi casă a trăit cândva Iţic, un motan galben, isteţ şi lipicios. Poza e din ultima lui vară.

A lăsat în urmă o amintire cu parfum de flori de munte.  Parfumul care încă mai zăboveşte-n aer după ce ia ruginiul toamnei totul în stăpânire:


Mai multe flori de munte, toate parfumate, cresc aici, într-un tabel.

Vezi articol original

De la naftalină (5) – Mănânc şi… traduc. Mănânc!

E încă de actualitate – mai puţin partea cu silueta 😦

VERONICISME

De când traduc în regim intensiv, mi-e foame tot timpul. Şi aş mânca mai ales dulciuri. Azi am îngurgitat patru eclere şi tare-mi pare rău că nu mai am încă unul! Da’ am ciocolată în frigider! 🙂
De cântărit nu m-am mai cântărit în ultima vreme, dar, ţinând cont că încap în continuare în propriile mele haine, care nici măcar n-au început să se rărească pe la cusături, aş zice că silueta mea – atâta cât mi-a mai rămas :mrgreen: – nu e deocamdată în pericol…
Aş putea zice şi că mâncatul nu dăunează tradusului (şi reciproc 😛 ). Cât despre alte daune… om trăi ş-om vedea 🙂

Apropo de mâncare, acum douăzeci şi ceva de ani am plecat, ca de obicei, în concediu la mare, prin ONT. Mâncam la restaurantul hotelului şi ne serveau mereu aceeaşi chelneri, doi soţi din Ardeal. Tipul venea cu tava la masă şi ne…

Vezi articol original 142 de cuvinte mai mult

De la naftalină (4) – „Mămica-i acasă?”

VERONICISME

Cele de mai jos ar fi trebuit să fie un comentariu pe blogul Lorenei Lupu, căreia i-a spus un copilaş „Săru’ mââââna”, dăruindu-i o clipă de nefericire. Numai că m-am lungit şi am divagat, drept care m-am gândit că e mai bine să-mi scriu „comentariul” aici:

Eu am avut parte de „nefericirea” adusă în discuţie la 16 (sau 17) ani. Un puşti care nu ştia bine unde locuieşte prietenul lui a sunat la uşă şi, după ce i-am deschis, mi s-a adresat respectuos: „Săru’ mâna, tanti, Relu-i acasă?”

Dar mi-am scos pârleala în vara asta, într-un autobuz din Bucureşti, când m-a întrebat un tip: „Coborâţi, domnişoară?” E drept că nu mă văzuse decât din spate, dar cred că se observă şi din avion că am părul cărunt 😈  Şi nici nu s-ar putea spune că sintagma „din spate liceu, din faţă muzeu” i s-ar potrivi spatelui meu!  Sau oi fi…

Vezi articol original 83 de cuvinte mai mult