Arhive pe categorii: Spring SuperBlog 2014

Plus 20

de

Editura ALL (sponsor la Spring Superblog 2014) a trecut la rejurizare – ca urmare a numărului foarte mare de contestaţii. Număr la a cărui umflare eu n-am contribuit, că n-aveam de ce: neparticipând la toate probele, poziţia mea în clasament nu e importantă, iar speranţa într-o mărire care să mă urce de la 60 de puncte până pe podiumul probei era total nerealistă.

Articolul meu a primit totuşi 20 de puncte în plus, ajungând la 80, după ce juriul a recitit şi a notat conform următoarelor criterii:

„(de)punctarile aplicate:
– greseli ortografice / gramaticale – de la 5 la 10 puncte, mai putin daca este o singura abatere, mai mult daca sunt repetate
– punctuatie incorecta – 5 puncte
– frazare deficitara – 5 puncte
– analiza stilistica a textului – 5 puncte
– citarea surselor – foto / text – 5 puncte
– adaptarea la mediul online – pana la 10 puncte pentru font lizibil, text scurt, frazare dinamica, fara gerunzii si infinitive, asezare in pagina, spargerea calupurilor de text in paragrafe si utilizarea de imagini etc.)
– potential viral / feedback (comentarii, likes etc.) – 5 puncte
– absenta cuvintelor-cheie – 5 puncte
– absenta link-urilor – 5 puncte
– tratarea unui alt subiect – 10 puncte
– lipsa argumentatiei logice – 10 puncte
– lipsa documentarii (inclusiv istoric, interdictii legale, campanii deja facute) – 5 puncte
– povestea personala / implicare – 5 puncte
– injurii, incitare la violenta, atitudine discriminatorie – 10 puncte”

Concluzia: Dacă o să fiu destul de nebună încât să mai particip vreodată la SuperBlog de la cap la coadă, o să fac contestaţii! 😈
Şi sper c-o să am destulă minte ca să nu mai particip deloc! 😛

Top 3

de

(continuarea articolului precedent)

– 98 de puncte –  Eu, zeu – farsă falsă într-un act ratat

– 99 de puncte  – De-a partenerul

– 100 de puncte – Dirijor de păsări rare

Între primele două clasate era cât pe ce să dau cu banul, dar am recurs în schimb la numărarea cuvintelor:

  • conform acestei unelte, dirijorul are, cu tot cu anunţarea participării la SB, 617 cuvinte, iar partenerul, în aceleaşi condiţii, 641;
  • conform acesteia, dirijorul are 594, iar partenerul 609
  • conform word office-lui, dirijorul are 611, iar partenerul 674

Dac-ar fi să dau note…

de

Dacă ar fi să le dau note primilor cinci clasaţi din topul meu (vezi articolul precedent):

– Am salvat Oiţa limbii române ar primi 96 de puncte;

– Cum am ajuns prim-ministru ar primi 97 de puncte;

– cât despre Top 3, mă mai gândesc. Rămâne pe mâine sau poimâine 🙂

 

 

Eu=Juriu

de

Iaca cele 5 articole dintre care o să-mi aleg preferatul, ca să-l votez aici:

 

Aşa nu!

de

 Vad ca hienele nu se dezic si vor sa muste atunci cand simt slabiciune. Acesta este ultimul comentariu legat de SUPERBLOG si rectiile infantile ale unora dintre voi, dar ma simt dator sa mai fac inca o remarca. Sotia mea, care printre altele a studiat 9 ani la Bruxelles, masterand in stiinte politice si vorbitoare perfecta a 5 limbi, cu formare de coach samd, oricum nu sunt necesare pentru ca nu doresc sa o pun pe un piedestal, a jurizat cu atentie maxima toate articolele si notele au fost acordate pe merit. In momentul in care foarte multi frustrati nu au acceptat acele note, au inceput sa apara contestatiile. Injuriile venind din toate partile si dorind sa fie impaciuitoare, a facut o eroare. A considerat ca poate este prea aspra si sa creasca notele, eroare pe care a recunoscut-o ulterior si pe care a regretat-o. Va rog sa cititi articolul acestui domn, cu dializa renala. Nu sunt in masura sa va jignesc, pentru o terta parte care intelege ce este CS si care va citi articolul dumneavoastra, isi va trage singura concluziile. Ma bucur ca de la anul nu vor mai fi admise contestatiile pentru ca este o mizerie ce au facut acesti oameni care nu au putut sa accepte niste decizii luate la rece. Se vorbeste despre subiectivism… Aflati dragi folositori ai acestei expresii ca fiecare dintre noi este TOT TIMPUL subiectiv si nu poate sa fie obiectiv niciodata. Suntem subiectivi in aprecieri si valoarea nu poate fi contestata. Nu putem sa descriem ce simtim cand bem un pahar de apa si nici Shakespeare sau Da Vinci, in toata splendoarea operei lor nu ar putea sa descrie asa ceva. Ni s-a transmis ceva frumos sau nu, este subiectiv si suntem stapani pe deciziile noastre. Va multumim pentru incercarile voastre, v-am oferit notele pe care le-am considerat meritorii si orice parere ati avea, va rugam sa respectati.

 – preluare de pe Facebook: mesajul unui domn certat cu limba română, sponsor al concursului Superblog (ediţia din această primăvară).

Păcăleală de 1 aprilie?

de

Proba 11 a concursului SuperBlog din primăvara asta e sponsorizată de Editura All, care a început prin a scrie, în lista criteriilor de jurizare:

„Nu apreciem si depunctam drastic greselile ortografice, gramaticale, stilistice…”

… şi a sfârşit prin a urca pe primul loc acest articol.

Să fie oare o păcăleală de 1 aprilie?

Ca să-mi fac… două damblale

de

În prim plan, o femeie răsfoieşte un caiet vechi.

— Ia te uită! Versurile pe care i le-am scris mătuşii Pia de ziua ei, acum 39 de ani!

O întrerupe un glas subţirel, miorlăit, şi, cu coada înălţată ca un stindard glorios, de sub scaunul ei îşi face apariţia un motan cu mutra bicoloră, recitând:

— „Dar îţi promit că, dacă reuşesc
Să-mi fac cuvântul rob, precum doresc,
Şi ţie îţi ridic, cu forţa lui,
Palate, turle, temple şi statui…”

Şovăind, femeia îşi duce mâna dreaptă la frunte, parcă întrebându-se dacă e sau nu cazul să-şi facă o cruce maaare, ca să se ducă pe pustii creatura diavolească — deşi i se pare oarecum cunoscută.

— Cine eşti? întreabă, făcându-şi curaj. Grişka în travesti?

El râde — pisiceşte.

— Ei, asta-i! Motanul tău nu-i bun la… metamorfoze. Eu sunt Ilie Pandalie! Nu semăn cu… [gr]avatarul meu?

— Ooof, se văicăreşte ea, oare chiar trebuie să mă bântuie toate personajele din povestirile mele? Când am scris despre teatru s-a prezentat menestrelul Hylm, iar acum… Hop şi tu! La ce-ai venit, pe tine cum te-am… invocat?

— Nu m-ai invocat direct. Am intuit că simţi nevoia să fii lăudată şi m-am gândit să nu te las s-o faci singură.

Ea îl priveşte chiorâş. Motanul continuă, imperturbabil:

— Chiar te-ai străduit să struneşti cuvintele! Ai scris poezii – pentru sufletul tău – şi povestiri SF – pentru concursuri, traduci scrierile altora – pentru bani, ţi s-a publicat un volumaş – pentru satisfacerea orgoliului personal, ţi-ai făcut bloguri — pentru că aşa eşti tu, nu vrei să-ţi scape nimic… Oare tot din ultimul motiv te-ai înscris astă-toamnă şi la SuperBlog?

— Da, se grăbeşte ea să răspundă. Deşi am fost avertizată că, citez: „Juriul e câte-o fătucă de-o pune firma, care nu e vreo citită. Câte-un jurat deştept se nimereşte numai din când în când.” Mi-am spus că, deh, o fi aşa, dar trebuie să văd dacă sunt sau nu în stare să scriu pe gustul „marelui public”. În plus, aflasem – ca notă bună pentru concurs – că printre câştigătorii săi se află Sorana Bordaş, alias Irealia — în prezent blogger partener, iar pe ea o ştiu de când scria „duzini” de „gospodivă” în clubul psi — şi-mi plăcea cum le scria!
În concluzie, m-am înscris şi am început să scriu…
Ei, dar nu-mi irosesc cele maximum 600 de cuvinte istorisindu-mi isprăvile de astă-toamnă; am dat deja raportul, aici. Şi m-am declarat mulţumită, având în vedere că n-am trudit precum Dana Lalici (câştigătoarea locului I, acum şi ea deţinătoare a titlului de blogger partener – şi obiect al admiraţiei mele, pentru ambiţia de care a dat dovadă şi pentru efortul depus).
Apropo, până mai ieri nu-mi era foarte clar care e, la SuperBlog, rolul unui blogger partener. Noroc că m-au lămurit Raluca Gabriela Cincu şi Alexandra Verzeş.
Însa Alexandra ar fi trebuit sancţionată în toamnă de Raluca (pentru asta); şi ar fi bine dacă aceeaşi Raluca ar verifica şi enunţurile probelor, ca să nu mai găsim, ca aici, formulări de genul „să împărtăşeşti cu cititorii” sau „articol despre cum ţi-a invadat tehnologia viaţa”, când în româneşte se spune corect „să le împărtăşeşti cititorilor” şi, respectiv, „despre modul în care ţi-a invadat tehnologia viaţa”. Oare de ce iau unii drept model de exprimare traducerile proaste din engleză?

Pandalie râde pisiceşte.

— Gata, ţi-a făcut damblaua, ai spus-o şi p-asta.

— Da, rânjeşte ea. Şi mi-am mai făcut şi damblaua de a scrie pentru ultima probă a concursului Spring SuperBlog 2014, ca să văd în sfârşit cum dă note un juriu adevărat, adică alcătuit din mai multe persoane care nu trăiesc din banii aceluiaşi sponsor. :mrgreen:

___________________

  • nota primită: 85 de puncte – OK, după părerea mea, adică articolul nu merita mai mult, că nu pentru notă l-am scris; 
  • cât despre notele primite de alţii, îs aici, pentru curioşi.

Televiziunea şi partidul iubitorilor de carte

de

Pe cer s-au aprins stele de aur…
Sunt spaima oricărui balaur!
Dacă le vrei, poţi să le cucereşti,
Citind, copile, sute de poveşti.

Aşa aş începe prima emisiune a unui post TV dedicat cititorilor în general şi micilor iubitori de lectură în special.

Şi aş pune un grup de elevi în clasa întâi să recite versurile în cor, ţinând în mână micul volum care m-a ajutat să le născocesc: o carte pentru copii intitulată  Stelele de Aur, apărută la editura All.

Pentru că, dacă aş putea, aş înfiinţa un astfel de post de televiziune, unul care să emită 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Ar avea ce difuza! Oamenii au scris, de-a lungul veacurilor, atât de multe cărţi! Şi fiecăreia dintre ele i s-ar putea dedica o emisiune. O emisiune care s-o prezinte fără s-o povestească, o emisiune în care câţiva dintre cei care au îndrăgit-o să le povestească telespectatorilor când au citit-o prima oară, de câte ori au citit-o, ce trăiri le-a născut în suflet, ce idei le-au venit citind-o şi, eventual, cum le-a schimbat viaţa. Poate că s-ar găsi şi câte-un scriitor care să spună ce a scris el însuşi, inspirat fiind de aceea carte. Şi aş pune accentul, fireşte, pe cărţile pentru copii.

De ce am spus „fireşte”? Pentru că dragostea de lectură se capătă în copilărie şi pentru că e necesară. Cartea te învaţă şi te educă – într-un mod mai plăcut decât lecţiile uneori anoste de la şcoală; şi cartea e… o desfătare. „Că nu e alta mai frumoasă şi mai cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor”, spunea Miron Costin. Cartea e singurul drog care nu dăunează, singurul care creează o dependenţă benefică. Singurul drog care e bine să le fie administrat copiilor, începându-se cu o doză de poveşti  (cum este Albă ca Zăpada, oferită de editura All)

… şi continuându-se cu cărţi de aventuri pe înţelesul lor (precum Pisicile Războinice, pusă la dispoziţia micilor cititori de aceeaşi editură).

După care cred pot fi lăsaţi şi încurajaţi să-şi administreze singuri doze zilnice de lectură! 🙂

Pe lângă postul TV care să le prezinte copiilor şi părinţilor lor cărţile popoarelor de pe această planetă, atrăgându-i către ele, aş mai înfiinţa şi un partid politic al cititorilor sau o organizaţie nonprofit care să militeze pentru lectură şi care să aducă, în mâinile celei mai tinere generaţii, cărţi, cărţi şi iar cărţi… Ar putea avea drept slogan „Cititi, citiţi, citiţi!”, sau „Cititori din toate ţările, uniţi-vă!”, sau „Să citiţi mult şi bine!”, sau „Lăsaţi copiii la/în bibliotecă!”, sau… Se pot găsi câte şi mai câte! Iar partidul ar trebui să promită şi, mai ales, să transforme în faptă subvenţionarea instituţiilor de cultură şi mai presus de orice pe a editurilor (pentru ca preţul cărţilor să devină accesibil oricărui buzunar).

În încheiere, pentru că fiecare încearcă să profite, vorbind şi despre ceea ce-l doare mai tare şi mai tare, adaug, pe lângă subiect, că partidul pe care mi-l imaginez ar putea asigura şi o subvenţionare a traducătorilor, de obicei plătiţi prost şi cu întârziere. (Nu vreau să menţionez, în acest sens, numele niciunei edituri, dar trebuie să specific că nu mă refer în niciun caz la editura All, cu care nu am avut ocazia să colaborez.)

Iar ca post-scriptum, apropo mai sus-amintita editură, vreau să spun că m-am bucurat aflând că susţine programul Semn SPRE carte, iniţiat de Adi Sonia Spătariu pe blogul „Anotimpuri”. Partidul viselor mele ar sprijini astfel de iniţiative şi i-ar recompensa pe autorii lor! Şi, fiindcă tot am ajuns la vise, recunosc că visez  şi un premiu la proba 11 a concursului Spring SuperBlog 2014 (la care particip cu acest articol), căci mi-ar plăcea să le dăruiesc voucherul copiilor ajutaţi de Sonia. Cărţile trebuie s-ajungă sub ochii tuturor micuţilor, şi la asta putem contribui cu toţii. Dacă vrem, putem!

Dacă vrei, unui copil îi poţi da în dar o carte,
Pumn de clipe-n care gândul îi va pribegi departe…
Va călători prin visul, prin sufletul altcuiva,
Spre a se găsi pe sine… într-un alt timp – şi-altcumva.

___________________

  • nota primită: 60 de puncte, mărită la 80 după rejurizare 😛

Taclale cu un virus de for interior (teatru despre teatru)

de

Într-un dormitor[1] dezordonat, o femeie stă în vârful patului, cu degetele alergând pe tastatura laptopului de pe genunchi. Se opreşte din când în când ca să-şi îndepărteze din ochi o şuviţă rebelă a părului ciufulit. În spatele ei, în fundal, pare să plutească în aer un ecran imens, o dublură a ecranului laptopului. Pe acesta se aştern, în ritmul zgomotului discret al tastelor, literă cu literă, primele două strofe ale unei poezii.

Te-am admirat mereu, statuie vie ce întrupezi, pe rând, zeci de destine –
Actor, actriţă, om ce-aduce-n scenă, pe rând, furtună şi zile senine,
Iubire, ură, patimă aprinsă, durere, bucurie şi-ntristare,
Chemare la revoltă, umilinţă, blestem sau caldă binecuvântare.

Preot în templul ce se cheamă teatru, te ştiu din anii când, rătăcitor
Din târg în târg, dintr-un palat într-altul, trăiai din darul celor cu un dor
De întâmplări frumos istorisite, de personaje care prindeau viaţă
Pe-un podium unde-şi conturau povestea – poate hazoasă, sau poate măreaţă.
 

Femeia oftează, se opreşte, se freacă la ochi, obosită, îşi trece palma peste taste într-o mângâiere leneşă, se lasă pe spate, sprijinindu-se de un teanc de vreo patru perne, îşi împreunează mâinile la ceafă.

Femeia: Versurile merg şi nu merg. Mai trebuie cizelate pe ici, pe colo, pe dincolo… şi mai trebuie cel puţin încă două strofe… Una despre teatrul de azi, una despre teatrul de mâine… Dacă reuşesc să sintetizez totul în încă opt versuri… şi să includ linkurile… şi… Nu… Sunt prea obosită, am prea multe altele de făcut… N-am inspiraţie… Nu-mi iese totul dintr-un foc… Şi premiile… mhm… Sigur, sponsorul e darnic, 20 de invitaţii duble la Teatrul Evreiesc de Stat, dar eu nu stau în Bucureşti, acolo unde e teatrul ăsta încă din secolul al nouăsprezecelea, când era condus de fondatorul său, Avram Goldfaden, nu?

Versurile de pe ecran dispar, înlocuite de imaginea unei sălii de teatru.

Femeia: Ia te uită, vorbesc de lup, şi lupul…

Se freacă din nou la ochi. De pe ecran dispare sala teatrului, înlocuită de versuri.

Femeia: Sunt obosită, prea obosită, cum spuneam. Ăsta e semnul obişnuit, vederea îmi joacă o farsă (chicoteşte), e drept c-o farsă mai neobişnuită….

Pe ecran, peste versuri, se prelinge ceva, transparent, inform şi strălucitor, şi proiectează pe faţa ei, ca un far, un fascicol luminos în mişcare.

Femeia: Farsă după farsă… Dar chiar în halul ăsta?! (Se ia cu mâinile de păr.)

Ciudăţenia de pe ecran capătă formă, pierzându-şi strălucirea, dar păstrându-şi transparenţa. E imaginea unui bărbat din alt timp, dintr-o lume evident medievală, „voinic, chipeş şi tânăr, cu plete albe, cu ochii ispitind…”[2]

Femeia: Hm! O fantasmă! (strâmbă din nas) Aiurea. E un virus mai sofisticat, asta trebuie să fie…

Fantasma (sec): Menestrel.

Femeia (nedumerită): Virusul Menestrel?!

Fantasma: Nu. (Recitând teatral): Menestrel, menestrel, cântecul îţi e castel…

Femeia (uimită): Hei, astea-s versurile mele!

Fantasma: Evident. Dacă sunt virus, atunci sunt unul de for interior! (râde)

Femeia: Virus de for interior?! (Ridicând tonul): Sfinte Foca! Cred c-am înnebunit! Sau visez…

Fantasma (nedumerită): Sfinte Foca?!

Femeia (ridicând din umeri): Păi, sună ceva mai original decât „Sfinte Sisoe!”, nu?

Fantasma (rânjind): Cred c-ai înnebunit!

Femeia (oftând): Pesemne. Pesemne că de-aia-mi pari cunoscut…

Fantasma: Bineînţeles că mă cunoşti. Sunt Hylm.

Femeia (după ce rămâne câteva secunde cu gura căscată): Hylm? Menestrelul din povestea mea? Din „Râpa Amăgirilor” mele? E clar, plutesc în derivă, m-am desprins definitiv de doc – de docul raţiunii.

Fantasma: Termină cu prostiile. Şi cu speculaţiile. Şi hai să-ţi spun de ce-am venit.

Femeia (oftând şi ridicând din umeri): Da, de ce nu? Hai să pretindem că am mintea-ntreagă şi să stăm la o şuetă. (Pe un ton dintr-odată degajat): Chiar, de ce-ai venit?

Fantasma: Pentru că sunt menestrel. Un soi de precursor al actorului, să zicem. Şi m-am simţit invocat. (Din nou recitând teatral): Rătăcitor din târg în târg, dintr-un palat într-altul… (Regăsindu-şi tonul normal): Mie mi-au plăcut versurile… Bine, nu vreau să zic că l-ai egalat pe Eminescu, (dă cu tifla) departe de mine blasfemia asta, dar… De ce nu continui poezia? Hai să trecem împreună la strofa trei, să spunem ceva despre teatrul din ziua de azi…

Femeia: Nţ. Ia prea mult timp – un timp pe care nu-l am, un timp plătit deja pentru altceva. Şi – apropo, mai mult sau mai puţin tangenţial, de plăţi – premiul cel mare al probei, interviul cu Maia Morgenstern… (Pe ecran apare poza actriţei. )  O admir, fireşte (nu ştiu cine n-o admiră!), e unul dintre cele mai mari, mai sonore nume ale scenei româneşti – şi nu numai… Dar pur şi simplu nu-mi doresc să-i iau un interviu! Pentru mine asta n-ar însemna un premiu, ci o muncă în plus – găsirea unor întrebări inteligente, care să se ridice la înălţimea persoanei intervievate… Cred că mi-ar plăcea mult mai mult un simplu autograf…  (Gesticulând, uşor nervoasă, cu ambele mâini): Ştii, nu sunt ziaristă, nici nu blogăresc în chip de jurnalistă amatoare… În primul şi-n primul rând, nu mă tentează să iau interviuri… Absolut nimănui. (Apăsând din ce în ce mai tare pe cuvinte): Nici măcar ţie! (Încruntându-se şi strâmbând din nas): Ce-ar fi să pleci?

Fantasma (scoţând limba): Ce-ar fi să continuăm interviul ăsta – pe care ţi-l iau eu ţie? Ce dacă nu te tentează premiul? În paranteză fie spus, am auzit şi ce-ai bodogănit despre invitaţii…  Ce dacă nu stai în Bucureşti? Mai ajungi totuşi din când în când şi pe acolo, nu? În plus, ai în capitală rude şi prieteni… Parcă o verişoară de-a ta spunea mai ieri că vrea să vadă „Tragedie dentară”, nu?

Pe ecran apare o imagine din piesa de teatru. (Indiferent cum se schimbă imaginile, deasupra lor rămâne, parcă plutind, cea transparentă, a menestrelului cu păr alb.)

Femeia (bombănind):  Mda… Virus de for interior – adică ştii tot, ha? Ai un dosar cu cel puţin câte-un document despre toate rudele mele?

Fantasma (cu un zâmbet enigmatic): Poate…

Femeia (cu acreală): Poate nu ştii că mă plictiseşti…

Fantasma (cu vagă ironie): Poate-ai uitat că ţie-ţi place să scrii, că marele premiu e, de fapt, „blagoslovirea hârtiei sau a ecranului alb cu rumeneala de pâine neagră a literelor, ca tot atâtea şiruri ordonate de furnici încremenite în câte-o clipă a istorisirii…” Mi-am permis să te citez.

Femeia: Aici nu începusem o istorisire, ci un articol de blog!

Fantasma: Totuna! Sau, mai degrabă, e mai mult decât atât – o poezie? Ziceai şi că-ţi place să scrii versuri, nu? Versuri de tot soiul…

Femeia: Ziceam… Dar Euterpe, Erato şi Calliope s-au culcat… E trei noaptea, ar trebui să mă culc şi eu! Însă, dacă tot stai pe capul meu, fie, să continuăm… dar în proză.

Fantasma (conciliantă): În proză să fie, Măria Ta! Aşadar – teatrul de azi? Cum e teatrul de azi? Sau la ora asta dorm şi Thalia şi Melpomene?

Femeia (strâmbându-se): Ele pot să doarmă, ce treabă-avem cu ele? Sau crezi c-am început să scriem împreună vreo tragicomedie? Cât despre teatru… (Meditativă): Cred că se zbate ca să existe… Şi reuşeşte. (Zâmbeşte.) Cel puţin Teatrul Evreiesc de Stat nu se lasă înfrânt! Uite câte spectacole are pe afiş!

Degetele ei ajung din nou pe taste şi pe touchpad şi, pe ecran, sub imaginea transparentă fantasmei, apare pagina de Facebook Teatrul Evreiesc de Stat.

Femeia (în timp ce se schimbă din nou imaginea de pe ecran): Uite, asta-mi place! Ştiu cum să se prezinte, nu?

Fantasma: Mi se pare mie, sau începi să te entuziasmezi oarecum?

Femeia (ridicând din umeri): Sunt doar sinceră şi… Ce-i frumos şi ingenios şi lui Dumnezeu îi place, nu? (Zâmbeşte larg, apoi se întinde, cască.)  Mi-e somn, cumplit de somn. Îţi spun ce-mi trece prin cap şi despre viitorul teatrului, apoi pleci acolo de unde-ai venit! După ce juri pe viaţa ta de fantasmă că nu mă mai bântui! S-a făcut?

Fantasma (cu ironie şi sarcasm): Ascult şi mă supun!

Femeia: Pe scurt, sunt ferm convinsă că teatrul are viitor! Fiindcă, spre deosebire de film, e… artă pe viu! Actorul îşi trăieşte rolul în faţa ta, a spectatorului, în carne şi oase! Şi îţi aude nemijlocit aplauzele şi ovaţiile, le poate absorbi prin toţi porii, aşa cum ai absorbit şi tu tot ce-ai văzut şi auzit, direct, acolo, în sala în care te-ai aflat împreună cu personajele încarnate ale unei comedii sau ale unei drame… Şi cred că, pe de altă parte, progresul tehnic face posibilă includerea unei multitudini de trucuri şi efecte speciale extrem de atrăgătoare. Şi vor fi din ce în ce mai atrăgătoare… Mă gândesc, uite, la nişte decoruri holografice… Păsări zburând pe scenă, frunziş fremătând în vânt, valurile mării spărgându-se la picioarele actorilor…

Fantasma: Interesant…

Femeia: Şi afişele ar putea fi holografice… Spectatorii s-ar putea plimba prin ele, în faţa teatrului…

Fantasma (râzând): Te obsedează hologramele…

Femeia (căscând): Nu, mă obsedează Moş Ene… Hai, gata, noapte bună…. câtă mai e pănă se luminează de ziuă. Eu o s-adorm cu gândul la imaginea asta…

Pe ecran, sub fantasmă, apare o imagine nouă.

Femeia (visătoare, cu vocea stingându-i-se treptat): Feţele actorilor sunt atât de fascinant de expresive… Oare ce soi de joc al regilor o să visez după ce le-am privit…?

Pune laptopul alături, se întinde, închide ochii. Pe ecran, zâmbetul fantasmei creşte, îşi pierde transparenţa, acoperă totul… Şi imaginea se întunecă dinspre margini către centru, dispare pe fundalul vocii tărăgănate a menestrelului fantomatic:

Fantasma: Şi aşa, târâş-grăpiş, s-a mai scris un articol pentru Spring SuperBlog 2014… (Oftează): Oare de ce nu s-o fi chemând SuperBlogul de Primăvară, sau SuperBlogul Primăverii, sau SuperBlogul de Martie, sau…? S-au englezit (americănit?) românii ăştia… ceva de spaimă! (După o scurtă pauză): Ei, dar de ce-mi bat eu capul cu aşa ceva? Mai bine vă spun că muzele de fapt nu dorm, ci doar moţăie, şi că-n asemenea momente nu sunt în stare să te inspire, cum s-ar zice, la cote maxime, dar, dacă această creatură delăsătoare (femeia mârâie în somn) ar mai fi făcut un mic efort, ar fi reuşit să mai scoată încă două strofe… Fireşte, nu unele fără cusur, dar omul e dator să-ncerce, să nu se dea bătut, nu-i aşa?

Pe ecranul negru se aştern, cu litere albe, cele două strofe de mai înainte, urmate de alte două – după o scurtă pauză în care locul lor e luat de imaginea clădirii unui teatru bine cunoscut:

Azi te găsesc între statornice ziduri, ‘nălţate-n sfârşit pe acropole.
Teatrele-au devenit citadele-ale artei, slăvite-n marile metropole.
Dar au, cam de un veac, un fiu, cuceritor al lumii de mari şi mici ecrane;
Le tot momeşte-actorii – c-o faimă mai rotundă, cu bani mulţi, milioane…

Însă bătrâna scenă nu piere, nu disperă şi nici gând să se surpe,
Pe ea, personajele-au trup, nu-s umbre pe pânză, şi nimeni n-o s-uzurpe
Locul pe care-l are, precum o ştim cu toţii, de veacuri pe pământ,
Ca podium pentru-actorul ce îţi grăieşte-n faţă, de viaţă fremătând.

Versurile dispar, înlocuite de doi ochi care clipesc de câteva ori, apoi imaginea pleoapelor lăsate se preschimbă în… sigla TES:

Fantasma (în şoaptă): Vise plăcute!

[1] Cele 12 cuvinte albastre sunt ale „duzinii” care intră în scenă în această seară.

[2] Citat aproximativ din povestirea „Râpa Amăgirilor„.

___________________

  • nota primită: 82 de puncte

Eu şi morile de vânt

de

După ce-am văzut că ultimul articol premiat la SuperBlog se cheamă „Iubesc să citesc”, am încropit mesajul de mai sus cu gândul să-l pun pe Facebook[1], prin cât mai multe locuri. Însă pe urmă m-am întrebat:

Cine mă cred? Am impresia că sunt buricul pământului, că pot să schimb eu oamenii şi lumea, că le pot impune părerea mea, că-i pot trage, cu vreo forţă fabuloasă, în susul pantei pe care-au început să alunece? Hai să fim serioşi! Nu-i mai bine să-mi văd de belele mele în loc să mă bat cu morile de vânt?

(Uneori am impresia că-ncep să semăn din ce în ce mai mult cu mătuşa Pia. Ea se credea înzestrată cu un soi de drept de veto.)

COMPLETARE:

Recitindu-mi azi această mică tentativă de luptă cu morile de vânt, m-am gândit că, poate, i-aş putea da mai multă amploare transformând-o într-un articol pentru mai sus-pomenitul Spring SuperBlog 2014, şi anume în cel destinat probei sponsorizate de Reeija, magazin online care oferă genti de piele.

Sponsorul vrea să ştie cum pregătim elevii pentru viaţă, iar eu dau următorul răspuns:

1. Pornind de la cele menţionate în prima parte a acestui articol, propun să-i învăţăm pe elevi să fie patrioţi altfel decât urându-şi unul altuia „La mulţi ani!” pe Facebook de 1 Decembrie. Să fie patrioţi iubind limba română, învăţând să gândească româneşte, nu maimuţărind limbile la modă. Nouă, românilor, ne place să citim! Nu iubim să citim! (Şi nici măcar englezii nu iubesc să citească, de vreme ce „to love” înseamnă şi „a plăcea”.) Şi să-i învăţăm să nu le fie ruşine de limba lor! Pentru că… De ce se cheamă concursul ăsta Spring SuperBlog, când nu li se adresează vorbitorilor de limbă engleză? Nu s-ar fi putut chema SuperBlogul de Primăvară? Sau Superblogul din Martie? Etc, şamd.

2. Apropo de „to love”, care înseamnă şi „a plăcea”, să-i învăţăm pe elevi să nu fie superficiali, să aprofundeze lucrurile, să nu se grăbească s-adopte cea mai facilă soluţie, fără să le pese dacă e sau nu corectă.

3. Şi tot pornind de la SuperBlog, şi anume de la faptul că o parte dintre jurii au urcat pe treapta de sus a podiumului articole execrabile, să-i învăţăm pe elevi că, atunci când sunt puşi să dea un verdict de acest gen, trebuie s-o facă cu simţ de răspundere, având grijă să nu promoveze nonvalorile – care şi aşa erau cu nasul pe sus, fiindcă „prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul”.

4. Elevii ar trebui învăţaţi şi să nu mai maltrateze animalele, fie ele cu sau fără stăpân. Să fie dezbăraţi de cruzimea şi de răutatea gratuită.

5. Ar mai trebui să-i învăţăm şi se poarte în societate, să nu mai umble pe străzi şi prin mijloacele de transport în comun în grupuri gălăgioase, care-şi fac un titlu de glorie din a striga în gura mare obscenităţi de genul „băga-mi-aş …”.

6. Elevii n-ar trebui să mai iasă de pe băncile şcolii lipsiti de cunoştinţele elementare. De exemplu, la un curs de pregătire organizat de fabrica la care lucrează soţul meu s-au prezentat absolvenţi de liceu, cu diplomă de bacalaureat, care habar n-aveau să facă adunări şi scăderi cu numere cu două sau trei zecimale! 😦

7. Şcoala n-ar mai trebui să fie ruptă de practică. Eu una, după ce am terminat facultatea de mecanică, m-am trezit într-o fabrică în care mi s-a părut că oamenii vorbeau în limbi străine. De exemplu, de strunjire „eboş” n-auzisem în viaţa mea – şi mi-a fost ruşine să spun că habar n-am ce-i aia, aşa că am avut nevoie de câteva zile ca să mă prind că „eboş” înseamnă „degroşare”!

[1] Oricum o s-ajungă acolo, prin intermediul acestui articol 😛

___________________

  • nota primită: 90 de puncte