Jurnal de pandemie cu cântec – Cui îi fac semafoarele cu ochiul? – 18.04.2020, ora 3:15 (guest post)

E ora trei şi-un sfert şi totul e bine.

Nimeni nu mişcă-n front – aşa cum aţi ordonat, să trăiţi…, zice cotoroanţa noctambulă, fără convingere.

Cariera de babă cloanţă în slujba legii nu-i de nasul ei – nu îndeplineşte niciun criteriu, a descoperit asta citind un ceaslov vechi şi….

Şi uite că mişcă! Cineva încalcă ordonanţele! E lumina aia galbenă – acolo, în poze, la izolare* în cercuri, după ce a capturat-o camera foto!

clic pentru mărire

Galbenul intermitent al semafoarelor veghează lângă trecerile de pietoni. Privegheaţi lângă privighetori! Adică lângă zebre, mda. Zebrele alea… neînsufleţite.

Sufletele – nu ale zebrelor – pleacă în dangăt de clopot. Or fi bătut clopotele? În Vinerea Mare, la biserica din stânga şi la a din dreapta (care e în poză)?

Or fi bătut, maică. Nu le-am auzit, mi-s o cotoroanţă modernă, aveam căşti în urechi, îmi tropăiau degetele pe taste, îmi dansau ideile pe curba viselor, pe câmp, prin cânepă indiană…

Canabis…

Bis… Bis! Bis!

Bătăi din palme…

Bătăi de clopot…

Da’ pentru cine să bată? Clopotele, da, ele. Pentru cine bat clopotele, Mitică?

Cui îi fac semafoarele cu ochiul, Mitică? Mitica batjocură ironie a sorţii! Semafoare zvăpăiate lângă treceri de pietoni pustii! Dacă lumina era roşie, ar fi fost învăpăiate? Ha?

Ha, ha, ha!

Roşu înseamnă interdicţie, nu-i aşa?
Ei. las’ că nu-i SARSailă*** chiar atât de negru, nu pentru mine, că mi-s cotoroanţă tânără, nu de-aia… 65+. Scriu declaraţie şi m-am dus! La cumpărături, carevasăzică.  Intru, în ceas tihnit, în prăvălii supermarketuri aproape pustii, nu mi-s condamnată la cele două ore de aglomeraţie de la amiază.

Condamnată? Mvaaai! Am vrut să zic protejată. Ca să fim chit, primiţi, vă rog, umilele mele scuze. Chitesc că aşa se cade. Cu scuze.

Scuze, acuze… Îmi plac rimele!

Şi ghicitorile:
Cui îi fac semafoarele cu ochiul? Pe cine ademenesc în noapte?
Dă-mi mâna, vino cu mine, la mine… sau la ci darem la mano…

Ademenire** în noapte, în pustietatea fără virusuri… căci mai toţi purtătorii lor dorm, cu organe cu tot.  Cu organele de ordine. Organele de miel sunt în drob, sunt deja în drob. Ura, drăguţa mea, drobul e gata!

Da’ vasele-s murdare… Ca şi creierii nespălaţi! Ha!

Ha, ha, ha!

Ura, drăguţa mea, pe circumvoluţiuni murdare aleargă gânduri iscoditoare…. Aleargă libere!

Ura, drăguţa mea, gândurile sunt libere! Nu-i chip să le pui în cămaşă de forţă, nu cu una, cu două – nici măcar cu nouă!

Ura, drăguţa mea… Ura!
De urat aş mai ura, că urările sunt gata. Îmi permit să le refolosesc, sunt puse la păstrare, la un clic distanţă – clic aici – dar clicuiţi mâine, că-s urări pentru prima zi a Sfintelor Paşti. Sper că nu v-aţi uitat ca mâţa-n calendar, adică aţi avut ochi de văzut că acolo stă scris Paşti, nu Paşte, da?

De păscut, mă paşte un pui de somn, ca întotdeauna când se crapă de ziuă.

clic pentru mărire

Numai semafoarelor nu le e somn, l-am prins şi-n poza asta pe unul făcând cu ochiul în plină pustietate, de parc-ar fi în mijloc de codru popor des, nu de pandemie, când pe străzi e penurie de trecători, nu puzderie!

Cui îi fac semafoarele cu ochiul, Mitică, în lumea guvernată de mitica frică? Se legendara spaimă de a morţii faimă…

Spaima peste care trece realismul macabru:

…. spaima peste care trece, simţindu-se cu pe deplin triumfătoare, credinţa:

Dar:
Viaţă înaintea morţii. Putere înaintea slăbiciunii. Călătorie înaintea destinaţiei. E primul ideal al Cavalerilor Radianţi, păstrat în Arhiva Luminii de Furtună. Ajungeţi la ea pe Calea Regilor.

Asta dacă nu cumva preferaţi şerpii şi păsările cântătoare în locul cavalerilor. Puteţi găsiţi astfel de vieţuitoare într-o baladă.

E o baladă despre foame şi frică, despre război şi răzbunare, despre dictatură şi revoltă, despre sentimentalism şi sânge rece, despre compasiune şi egoism, despre sete de dragoste şi sete de putere, despre viaţă şi moarte. E o istorisire plină de cântece – adică de versurile lor. 😛

Vreo două sunt melodii vechi (cu versurile sunt mai mult sau mai puţin modificate, ca să se potrivească în poveste).

Eu cam atât am acum de spus, plus

---

Cuvintele grase (ceas, ceaslov, calendar, criteriu, camp, canepa, cariera, curba, camasa, chip, chit, camera) au venit dintr-un joc de-al lor, de-al cuvintelor, cel cu numărul 243.

Dacă ţineţi musai să comentaţi, se poate.  Şi se prea poate să-mi fie lene să vă răspund. Sau silă, dac-o să mă călcaţi pe vreo bătătură – pe aia de la degetul mijlociu al mâinii drepte, care încă mai e acolo, deşi de mână scriu din ce în ce mai rar.

---

---

* – ştiu, trebuia să-i zic lockdown, păcatele mele de babă conservatoare! Da’ sper că lumea bună încă mai cunoaşte şi echivalentul românesc al cuvintelor de import, made in USA, aia care conduce, actualmente, până şi-n topul COVID-19 – deşi cârcotaşii zic că trişează. (Oricum, cu „guest post” am intrat şi eu în rândul lumii. 😛 😆 )

** – ademenirea doar până la fereastră are mari sorţi de izbândă

 

*** – asta nu-i de-a mea, am furat-o de-aici:

 

Jurnalul unei doamne…?!

Dacă tot am început, de ieri, să adopt chestia aia care se numeşte transparenţă şi să afişez, secvenţial şi aleator, procesul de transformare al mutrei mele personale, oare ar fi sau n-ar fi cazul să adun, într-o pungă sau într-un pachet, picătură cu picătură, bule de memorie în care stau, ca nişte alge încastrate în cristal, amintiri din existenţa mea de bilă rostogolită de soartă pe lustruitul parchet al lumii? Şi oare să le dau apoi cu unguent magic (cred că vinul rubiniu ar fi indicat) ca să alunece, cu ocazia jocului cuvintelor nr. 126, în ceva botezat „jurnalul unei doamne”?

Jurnal de… matildă – episodul trei

Da, sunt abia la episodul trei. N-am prea des chef să jurnalicesc (sic!), dar astăzi, joi, 24 septembrie 2015, la ora nu ştiu exact cât, am mai terminat o traducere (una din alea două deja întârziate, la care se-adaugă alte două care vor întârzia pentru simplul motiv că nu ştiu să dilat timpul), aşa că-mi permit să-mi rotesc alene ochii, văd că afară, pe cer, se plimbă agaaale nişte nori urâţi, pesemne întrebându-se dacă merităm sau nu să ne stropească, că în grădina lui Dumnezeu (aia virtuală, numită facebook) bate lumea câmpii cruciş şi curmeziş, că decoraţiunile de interior din casă sunt suficiente (bărbatu-meu a pictat, în tinereţe, tablouri – reproduceri – mişto), că în bucătărie se practică tâmplăria – acelaşi bărbat taie scânduri pentru un pat care va ajunge la ţară… Şi aşa ajung eu să mă gândesc că e cazul să caut în dulap, să văd ce lenjerii de pat din bumbac mai avem în dotare.

Şi avem, dar parcă nu destule (îmi place bumbacul, acum sunt îmbrăcată în bumbac – cu excepţia papucilor, a ochelarilor şi a verighetei).  Aşa că, ascultând muzică (o baladă pentru fierăstrău electric şi maşină de găurit), citesc în cartea visurilor mele  că ar fi cazul să meşteresc o comandă de una, două – până-n trei lenjerii. Plănuiesc s-o fac chiar săptămâna viitoare. Am învăţat să merg la cumpărături pe internet, cutreierând magazinele virtuale. Şi le sunt recunoscătoare acelora care le oferă cumpărătorilor o serie de avantaje. Vi le prezint, sub formă de citat preferat, pe cele de care ai parte când iei lenjerii de la homeX.ro, cum mă bate pe mine gândul să fac:

• găseşti produse de calitate superioară, alese cu rigurozitate de la branduri de renume internaţional;
• ţi se înapoiază cinci la sută din valoarea comenzii în puşculiţa din contul tău;
• poţi returna produsul în 14 zile calendaristice;
• ai transport gratuit oriunde în ţară pentru comenzi mai mari de 300 RON.

Cu ochii la lenjerii (în privinţa lor am două fotografii preferate)

 

… mă gândesc că, dacă tot îl distrează pe bărbatul meu să facă paturi, ar putea să nu se rezume la dormitorul nostru din casa socrilor. Sper c-o să se ocupe şi de reamenajarea celui din apartamentul personal, fiindcă saltele relativ noi avem, dar suportul lor lasă de dorit. Aici e vorba şi de motan, care-şi face uneori siesta sub el. Şi, oricât de rar s-ar întâmpla asta, cred că e cazul să aibă mereu un acoperiş sigur deasupra capului, nu-i aşa?

Jurnal de… matildă – episodul 2

Astăzi, în casă, într-o pauză… felină 😛 :

Afară nu e nicio grădină.

În bucătărie e lagăr de exterminare pentru persoanele cu mania curăţeniei: intră pe uşă şi cad jos, moarte ca toţi morţii, înainte de-a apuca să se-arunce, oripilate, pe fereastră.

Cu ce sunt îmbrăcată nu contează. Subiectul nu-i pasionează pe cei doi G cu care-mi împart vizuina.

Muzica e asta:

Citesc „Memoriile unei hahalere”, deşi nu s-au scris încă.

Meşteresc ceva în care să intre, vrând-nevrând, 12 cuvinte anume şi care să intre în tabelul lui Eddie:

Stai cu-un pumn sub falcă: mutră gânditoare,
Pleoape-aproape-nchise sub luciri de soare
Şi-un fursec în mână, pe jumate ros –
Parc-ai fi un câine savurând un os.
Mă tot uit la tine, te studiez cu lupa,
Uit c-am pus pe plită să se fiarbă supa,
Fiindcă vreau pe tine să te pun pe-un zid,
Portret – în peniţă – de leneş candid.
Azi nicio rotiţă nu-ţi lucrează-n minte;
Orice-activitate şi-a-ncetat, cuminte,
Şi stă ghemuită, somnolentă graţie,
Ca să ai în ţeastă, vara, ventilaţie.
Iară pentru iarnă nimic n-ai ţesut
Ca la cald să ţină capul tău ciufut.
N-o să bei nici ţuică, fiindcă n-ai cazan;
N-ai nici chef să-ţi cumperi salam italian.
Dar nu-ţi fac portretul. Sunt din rasa ta.
Lenea ne uneşte, sau ne-unim în ea.

Săptămâna viitoare am de gând (adică e musai) să rămân tot în Krasia, aka Desert Spear, cât mai mult cu putinţă.

Am învăţat că sunt „piele rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă”. Şi sunt recunoscătoare fiindcă nu mă bate nimeni.

Mă gândesc că sper degeaba să-mi vină mintea la cap.

Citat preferat n-am, dar am găsit unul… explicativ.

O fotografie există mai sus, iar lipsa preferinţelor e omniprezentă, omnipotentă, acută, absurdă şamd.

Jurnal de… matildă

Găsiţi aici rubricile jocului de-a jurnalul, pe care l-am mai practicat, ocazional, şi pe alt blog; dar astăzi (în duminica turului doi al alegerilor) o să sar peste multe dintre ele.

Afară e întuneric dacă mă uit pe geam, iar dacă mă uit pe net dau de întunericul intoleranţei, la pachet cu înjurături – plus de advertoriale peste advertoriale, de care-ncep să mă satur, oricât de bine şi cu oricât de mult talent ar fi scrise.

În casă tândăleşte lehamitea mea.

Am învăţat că nu e bine să alergi după doi iepuri. Cu traducerile sunt mai în urmă ca oricând, cu SuperBlogul fac rahatul praf – pe lângă faptul că membrii juriilor (cu rare excepţii) sunt cum sunt, mai şi scriu eu, pe ici, pe colo, pe lângă subiect sau dau rasol, cu bună ştiinţă, pentru că, iaca, aşa am chef. Şi dacă tot scriu cum am chef, la ce-mi trebuie concurs?

În aceeaşi ordine de idei, îi sunt recunoscătoare minorităţii care a ales, aici, varianta NU şi îmi pare rău că n-am optat şi eu pentru acelaşi NU, direct, fără să mai cer păreri. Însă am să duc SuperBlogul până la capăt, ca să nu se poată zice că m-am retras fiindcă strugurii sunt acri; şi oricum nu mai am de scris decât 5 articole, dintre care unul e gata (tot uşor pe lângă subiect şi cu versuri care şchioapătă discret pe alocuri) şi-o să poată fi citit pe acest blog chiar în noaptea asta. Iar pentru săptămâna viitoare am plănuit o pauză la blogăreală (termenele concursului mi-o permit).

Mă gândesc să nu mai scriu advertoriale pentru concursuri, ci, dacă şi când se va ivi ocazia, doar contra cost (cash, nu vouchere), fie şi cu 3 euro pagina, că nici pentru traduceri nu iau mai mult 😛 . Cât despre blogărit în general, jocurile cu duzina de cuvinte şi provocările de luni ar trebui să-mi fie de ajuns.

Sper c-o să fiu în stare să fac ce-am scris mai sus.

Un citat preferat:

“Prin mila Domnului, noi, cei din America, am căpătat trei daruri nepreţuite: libertatea cuvântului, libertatea conştiinţei şi înţelepciunea de a ne abţine să le folosim.”

Mark Twain
(preluat din calendar 1992, vineri 31 ianuarie)

O fotografie preferată:

Jurnalul motanului Pandalie – 1 – Introducere

Pentru cazul că doriţi să-l cunoaşteţi mai bine pe motanul Pandalie, care a fost – şi va mai fi – invitat şi reblogat pe aici, vă invit să citiţi primul articol din jurnalul său, scris înainte ca mai sus-amintitul motan să-şi fi dobândit o identitate în blogosferă:

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

(cu o duzină de cuvinte impuse)

Dacă mi-aţi citit povestea, ştiţi că am fost cândva un om de valoare şi de acţiune – tehnician-proiectant, adică 😛 Ştiţi şi că m-am transformat în motan în ultima zi a anului 2000, când aşteptamMagnificul Moment al Sfârşitului alături de toţi cei care-mi împărtăşeau credinţa – ni se spunea „Propovăduitorii Sfârşitului Lumii”. Sperând din tot sufletul că de Clipa cea Mare nu ne mai despărţeau decât câteva minute, am fost atât de copleşiţi de emoţii şi de presimţirea apropiatei beatitudini, încât ne-am pierdut şi echilibrul, şi coeziunea interioară, şi coerenţa macroformei materiale. Am intrat într-o stare de confuzie care a atins paroxismul doar preţ de o fracţiune de secundă – suficient pentru a ne pune în situaţia de a nu mai putea regăsi decât un echilibru parţial stabil în aceste forme improprii, dar care, pe moment, ne-au fost cel mai uşor accesibile……

Vezi articolul original 360 de cuvinte mai mult

Jurnal de femeie… zurlie – 3

verojurnal

Astăzi… e joi, şi-n casă, şi-afară.

Grădină n-am, dar, de-aş avea, acolo-ar fi seară.

Seară de seară rămân în bucătărie vase murdare.

Sunt îmbrăcată cu lene şi nu mă doare.

Ascult muzica timpului, tic-tac… Tăcerea mi-e tic.

Şi nu, n-am chef să citesc nimic.

Meşteresc mângâieri lenevoase pentru motan.

Am învăţat să nu-mi doresc ce nu am.

Sunt recunoscătoare pentru că sunt.

Mă gândesc că-s prea multe minciuni într-un singur cuvânt.

Aştept (sper) să-mi vină-n cap mintea toată.

Proverb favorit? „Mai bine mai târziu decât niciodată.”

Fotografia preferată

E c-o pisică suspendată:

Vezi articolul original