Amintire din şaiş’ nouă

O poezioară scrisă de o fată de 14 ani mi-a adus aminte că eu am păstrat una scrisă când aveam 12.

 

Anunțuri

Elucubraţie dezadvertorializată şi reciclată prin inserarea unei duzini de cuvinte impuse

Prinţul nu mai văzuse niciodată o fată de o asemenea frumuseţe. Şi nici nu i se mai întâmplase să fugă (în adevăratul sens al cuvântului) vreuna de la vreun bal, cu tot cu inima lui subit săgetată de-un amor tumultuos. Să fugă ca lovită de streche, fără să-i pese că-şi lăsase în urmă, pe trepte, un condur pe care-l cântărea el acum în palmă, spunând:

— Eram sigur că poartă pantofi stiletto!

— Oooo, ohoho, făcu, în spatele lui, bufonul Elgoog. Pantofi piele naturală! exclamă apoi, înainte de a tuşi, ca şi cum s-ar fi înecat cu prepoziţia pe care o înghiţise, cum îi stătea în obicei.

— Te pricepi, te pricepi, mormăi prinţul. Judecând după giumbuşlucurile tale nesărate, n-aş fi crezut. Ai mai văzut aşa ceva?

— Desigur, desigur. La magazin pantofi Stilat Shoes.

— Termină cu vorbitul ăsta prescurtat, se răsti prinţul. Când mă vezi stresat, dă-te pe brazdă, c-altminteri scot imediat alt soi de stilet!

Bufonul izbucni în râs.

— Eşti nervos şi gelos! Gelos pe pantofii ei. Fiindcă i-au mângâiat şi i-au sărutat degetele, unghiile, călcâiele, tălpile… Au purtat-o, pas cu pas, de pe o sărutare pe alta, adoraţie şi extaz, dans pe o alee a pasiunii, plăcerea divină, dăruită de conduri desprinşi din visuri feciorelnice, făuritori ai unui picior mai lung, mai suplu, mai graţios, năucitoare prelungire a unui trup mlădiu ca trestia în vânt…

— Lasă poezia asta de două parale, se răsti prinţul. Sau nu, n-o lăsa, noteaz-o, ca să i-o recit, sau pune-o pe note, să i-o cântăm împreună. După ce-o găsim… Cum o găsim?

— Simplu, Măria Ta, simplu… Nu ne pierdem timpul umblând brambura cu pantoful prin tot regatul şi prin ţinuturile care-l înconjoară. Punem un scrib să le poruncească vânzătorilor, printr-un mail trimis în numele Măriei Tale, să întocmească o listă cu toată suflarea care a comandat online el stiletto ăsta, de-ţi împunse şi-ţi străpunse corazonul.

— Bună idee, tare bună, super bună! se entuziasmă prinţul.

Dar, vai! Ideea n-a fost chiar atât de bună, în primul rând fiindcă i-a sustras bufonului independenţa, adică l-a făcut, volens nolens, om la casa lui. Căci pantofii nu fuseseră comandaţi de fată, ci de zâna care-o ajutase. Şi numai după ce a luat-o bufonul de nevastă le-a spus afurisita de zână* unde găsesc fata, ca să se poată însura şi prinţul.

Una peste alta, în cele din urmă prinţul şi bufonul au avut de suferit deopotrivă, deoarece nu doar în banalul cotidian, ci şi în poveşti pun nevestele mâna pe mătură, folosindu-şi puterile zânesco-vrăjitoreşti nu atât ca să încalece pe ea, cât ca să lovească – aprig! – cu ea… (Mai bine împăcaţi-le cumpărându-le pantofi. Nu stiletto. Nu către bătrâneţe. E preferabil să fii altoit cu o pereche de balerini.)

Iar eu am încălecat pe mătura mea şi mi-am realizat interacţiunea cu tabelul lui Eddie prin plasarea unui link către cele de mai sus.


* Povestea Cenuşăresei e mult mai complexă decât au consemnat alde Grimm în hrisoave; încă nu s-a aflat de ce n-au scris niciun cuvinţel despre bufonul afemeiat şi despre această răzbunare a zânei seduse şi abandonate de el în tinereţe.

Jurnalul unei doamne…?!

Dacă tot am început, de ieri, să adopt chestia aia care se numeşte transparenţă şi să afişez, secvenţial şi aleator, procesul de transformare al mutrei mele personale, oare ar fi sau n-ar fi cazul să adun, într-o pungă sau într-un pachet, picătură cu picătură, bule de memorie în care stau, ca nişte alge încastrate în cristal, amintiri din existenţa mea de bilă rostogolită de soartă pe lustruitul parchet al lumii? Şi oare să le dau apoi cu unguent magic (cred că vinul rubiniu ar fi indicat) ca să alunece, cu ocazia jocului cuvintelor nr. 126, în ceva botezat „jurnalul unei doamne”? Continuă lectura

De la naftalină

Scriu şi iar scriu (adică bat câmpii) pe n-şpe bloguri, şi las praful virtual (mai sus, în titlu, l-am numit naftalină) să se aştearnă peste cuvintele mele tropotite pe taste, şi aproape că le dau uitării, şi uneori le regăsesc (mai mult sau mai puţin din întâmplare) şi îmi plac – evident că îmi plac, căci sunt ale mele şi se zice că până şi cioara spune că puiul ei e frumos! 😛 😆

Şi, dacă îmi plac, le iau de pe un blog (de aici şi de aici), le desprăfuiesc şi le aduc pe altul (adică mai jos), preschimbându-le din text în imaginea textului pe pergament – ca să nu zic că n-am schimbat nimic! 😛