Jurnal de pandemie cu cântec – Cui îi fac semafoarele cu ochiul? – 18.02.2020, ora 3:15 (guest post)

E ora trei şi-un sfert şi totul e bine.

Nimeni nu mişcă-n front – aşa cum aţi ordonat, să trăiţi…, zice cotoroanţa noctambulă, fără convingere.

Cariera de babă cloanţă în slujba legii nu-i de nasul ei – nu îndeplineşte niciun criteriu, a descoperit asta citind un ceaslov vechi şi….

Şi uite că mişcă! Cineva încalcă ordonanţele! E lumina aia galbenă – acolo, în poze, la izolare* în cercuri, după ce a capturat-o camera foto!

clic pentru mărire

Galbenul intermitent al semafoarelor veghează lângă trecerile de pietoni. Privegheaţi lângă privighetori! Adică lângă zebre, mda. Zebrele alea… neînsufleţite.

Sufletele – nu ale zebrelor – pleacă în dangăt de clopot. Or fi bătut clopotele? În Vinerea Mare, la biserica din stânga şi la a din dreapta (care e în poză)?

Or fi bătut, maică. Nu le-am auzit, mi-s o cotoroanţă modernă, aveam căşti în urechi, îmi tropăiau degetele pe taste, îmi dansau ideile pe curba viselor, pe câmp, prin cânepă indiană…

Canabis…

Bis… Bis! Bis!

Bătăi din palme…

Bătăi de clopot…

Da’ pentru cine să bată? Clopotele, da, ele. Pentru cine bat clopotele, Mitică?

Cui îi fac semafoarele cu ochiul, Mitică? Mitica batjocură ironie a sorţii! Semafoare zvăpăiate lângă treceri de pietoni pustii! Dacă lumina era roşie, ar fi fost învăpăiate? Ha?

Ha, ha, ha!

Roşu înseamnă interdicţie, nu-i aşa?
Ei. las’ că nu-i SARSailă*** chiar atât de negru, nu pentru mine, că mi-s cotoroanţă tânără, nu de-aia… 65+. Scriu declaraţie şi m-am dus! La cumpărături, carevasăzică.  Intru, în ceas tihnit, în prăvălii supermarketuri aproape pustii, nu mi-s condamnată la cele două ore de aglomeraţie de la amiază.

Condamnată? Mvaaai! Am vrut să zic protejată. Ca să fim chit, primiţi, vă rog, umilele mele scuze. Chitesc că aşa se cade. Cu scuze.

Scuze, acuze… Îmi plac rimele!

Şi ghicitorile:
Cui îi fac semafoarele cu ochiul? Pe cine ademenesc în noapte?
Dă-mi mâna, vino cu mine, la mine… sau la ci darem la mano

Ademenire** în noapte, în pustietatea fără virusuri… căci mai toţi purtătorii lor dorm, cu organe cu tot.  Cu organele de ordine. Organele de miel sunt în drob, sunt deja în drob. Ura, drăguţa mea, drobul e gata!

Da’ vasele-s murdare… Ca şi creierii nespălaţi! Ha!

Ha, ha, ha!

Ura, drăguţa mea, pe circumvoluţiuni murdare aleargă gânduri iscoditoare…. Aleargă libere!

Ura, drăguţa mea, gândurile sunt libere! Nu-i chip să le pui în cămaşă de forţă, nu cu una, cu două – nici măcar cu nouă!

Ura, drăguţa mea… Ura!
De urat aş mai ura, că urările sunt gata. Îmi permit să le refolosesc, sunt puse la păstrare, la un clic distanţă – clic aici – dar clicuiţi mâine, că-s urări pentru prima zi a Sfintelor Paşti. Sper că nu v-aţi uitat ca mâţa-n calendar, adică aţi avut ochi de văzut că acolo stă scris Paşti, nu Paşte, da?

De păscut, mă paşte un pui de somn, ca întotdeauna când se crapă de ziuă.

clic pentru mărire

Numai semafoarelor nu le e somn, l-am prins şi-n poza asta pe unul făcând cu ochiul în plină pustietate, de parc-ar fi în mijloc de codru popor des, nu de pandemie, când pe străzi e penurie de trecători, nu puzderie!

Cui îi fac semafoarele cu ochiul, Mitică, în lumea guvernată de mitica frică? Se legendara spaimă de a morţii faimă…

Spaima peste care trece realismul macabru:

…. spaima peste care trece, simţindu-se cu pe deplin triumfătoare, credinţa:

Dar:
Viaţă înaintea morţii. Putere înaintea slăbiciunii. Călătorie înaintea destinaţiei. E primul ideal al Cavalerilor Radianţi, păstrat în Arhiva Luminii de Furtună. Ajungeţi la ea pe Calea Regilor.

Asta dacă nu cumva preferaţi şerpii şi păsările cântătoare în locul cavalerilor. Puteţi găsiţi astfel de vieţuitoare într-o baladă.

E o baladă despre foame şi frică, despre război şi răzbunare, despre dictatură şi revoltă, despre sentimentalism şi sânge rece, despre compasiune şi egoism, despre sete de dragoste şi sete de putere, despre viaţă şi moarte. E o istorisire plină de cântece – adică de versurile lor. 😛

Vreo două sunt melodii vechi (cu versurile sunt mai mult sau mai puţin modificate, ca să se potrivească în poveste).

Eu cam atât am acum de spus, plus


Cuvintele grase (ceas, ceaslov, calendar, criteriu, camp, canepa, cariera, curba, camasa, chip, chit, camera) au venit dintr-un joc de-al lor, de-al cuvintelor, cel cu numărul 243.

Dacă ţineţi musai să comentaţi, se poate.  Şi se prea poate să-mi fie lene să vă răspund. Sau silă, dac-o să mă călcaţi pe vreo bătătură – pe aia de la degetul mijlociu al mâinii drepte, care încă mai e acolo, deşi de mână scriu din ce în ce mai rar.



* – ştiu, trebuia să-i zic lockdown, păcatele mele de babă conservatoare! Da’ sper că lumea bună încă mai cunoaşte şi echivalentul românesc al cuvintelor de import, made in USA, aia care conduce, actualmente, până şi-n topul COVID-19 – deşi cârcotaşii zic că trişează. (Oricum, cu „guest post” am intrat şi eu în rândul lumii. 😛 😆 )

** – ademenirea doar până la fereastră are mari sorţi de izbândă

 

*** – asta nu-i de-a mea, am furat-o de-aici:

 

16+20+19=55

Vero-Versiuni

Am trei cărţi publicate pe hârtie. Trei volume de autor cu povestiri SF (unde SF e speculative fiction – ficţiune speculativă). Trei cărţi cu Vero Versiuni ale lumii. Sau cu Vero-Viziuni Virtuale.

.

Contin 16+20+19 povestiri. Adică, în total, 55. 55 deVVV-uri, de Vero-Viziuni Virtuale, sau de VVV-uri, de Vero-Versiuni ale lumii.

Ieri mi-am numărat şi adunat povestirile, adică VVV-urile. Ieri am descoperit  că sunt 55. Şi-mi place că sunt 55. Îmi place numărul. Numerologia îmi e aproape cu desăvârşire străină, dar am propriile mele criterii.

  • Numărul 55 e alcătuit din 2 cifre identice. De 2 ori 5. O pereche. E unul dintre numerele pereche – al cincilea. 🙂
  • 5×2=10 Sau 5+5=10 E tot aia, şi vreau să spun că 10 îmi place. E de nota zece. 🙂 E pilonul bazei de numărare zece, cea în care ne facem calculele de zi cu zi.
  • 5 e număr…

Vezi articolul original 180 de cuvinte mai mult

Parfum…

Parfumul unui film… Sau al unei cărţi…

Îmi privesc biblioteca – plină cu din ce în ce mai multe cărţi cărora încă n-am avut timp să le întorc rând pe rând filele – cum îşi priveşte un avar comoara şi-mi trece prin gând, prin gândul o clipă distras de zgomotele agresive ale bulevardului de dincolo de geamurile deschise, că nu, eu n-am asociat niciodată un film sau o carte cu un parfum, oricât de copleşit mi-ar fi fost sufletul de mireasma – sau miasma – unor sentimente de departe, apropiate de mine de imagini, de sunete, de cuvinte, de o privelişte sau alta din imaginaţia aprinsă de slove.

Mă întorc zadarnic în timp cu paşi de ceasornic, rămân degeaba când şi când locului, ca o placă uzată de patefon care repetă obsedant o frază muzicală, căci nu găsesc nicio sticluţă de parfum pe care s-o asociez cu vreo poveste de pe o peliculă sau dintre două scoarţe de carte.

Aşa că renunţ, îmi trec degetele peste o blaniţă caldă, care toarce arhaic, mâţeşte, şi mă gândesc că, uite, am izbutit totuşi să răspund cumva la dubla provocare a Jocului Cuvintelor, tangentând-o şi pe cea lansată de Clubul Condeielor Parfumate.  Pe urmă îmi amintesc că, în decursul jocurilor mele de-a Superblogul, am scris, aici şi aici, despre parfumuri nemirosite de mine niciodată (pe cel primit ca premiu l-am dăruit cuiva în stare să-l aprecieze) şi, bizar sau nu, asta mă îmboldeşte cumva să vă arăt totuşi şi fotografia unei sticluţe de parfum. Pare să fie mostră, am găsit-o printre lucrurile rămase în urma mătuşii mele cu ochi albaştri şi o păstrez fiindcă, fără să o deschid, simt parfumul zilelor mele de fetiţă cu patru mame (cele trei în plus fiind două mătuşi şi o bunică). E un parfum asociat cu filmul vieţii mele. 🙂

Leapşa cu Crăciun şi volum

preluată de la Vienela

1.Bradul. Verde tot timpul anului. O carte clasică nemuritoare care ți-a rămas în suflet.

Pe aripile vântului (Margaret Mitchell)

2. Steaua din vârful bradului. Un volum care încheie “la înălțime” o serie preferată. 

Seriile mele preferate fie încă nu s-au încheiat (sau încă n-am citit eu ultimul volum), fie au avut un sfârşit de tot rahatul (le păstrez printre preferinţe de dragul a tot ceea ce a precedat sfârşitul).

3. Beteala. Ce carte ați asocia cu beteala – strălucitoare, atractivă începând cu coperta și titlul?

Nu judec cărţile după copertă şi titlu. Coperta ajută la sortarea după culori, ca în poza de mai jos, preluată de aici.

4. Globurile. O carte îndrăgită cu tema Crăciunului. 

Pe tema asta n-am citit niciuna pe care s-o îndrăgesc. Mi-e mai drag motanul, inclusiv în pozele din zilele de Crăciun.

5. Instalația de lumini. O carte care te-a făcut să zâmbești. 

Există zâmbete şi zâmbete. Un zâmbet dulce-amărui mi-a adus pe buze Nono (Renata Carageani).

6. Cadourile de sub brad. O carte surprinzătoare, cu răsturnări de situație neașteptate. 

Au fost multe.  Nu ştiu pe care s-o consider mai cu moţ decât altele.

7. Bomboane de pom. O serie care dă dependență. 

Cântec de gheaţă şi foc (George R. R. Martin)

8. Felia de cozonac. O carte pe care ai citit-o pe nerăsuflate. 

Citesc pe nerăsuflate toate cărţile care îmi plac.

9. Vinul fiert. O carte “fierbinte”. 

Amantul doamnei Chatterley (D. H. Lawrence)

10. Colinde. O carte care te-a răscolit. 

Faraonul (Bolesław Prus)

11. Zăpada. O poveste petrecută într-un decor hibernal. 

Regina zăpezilor (Joan D. Vinge)

Toamnă şi pisici – mai ales pisici

VeroVers

A ruginit frunza din vii


Şi rândunele-au plecat;
Pisicile s-au camuflat,


Sau torc, visând la ghiduşii.

La umblătoare când mă duc
Pisicile mă simt şi vin;
Ştiu că nu le-am adus tain
Dar umblă-n urma mea buluc.

E Albăstriţa-n fruntea lor,


Cu ochi de-azur mă tot măsoară;


Mascatul Zorro mă-nconjoară,


Pân’ mi se freacă picior.

Tomiţa seamănă cu el,
În alb şi negru-nveşmântată,


Dar ea-i fetiţă, delicată
Şi când înşfac-un şoricel.

Bogat în alb e Punctuleţ,


Iar coada-i e bogat tărcată,


Şi-i stă pe-urechi câte o pată,


Adic-un punct color, răzleţ.

Buric e-un pic handicapat,


Cu-a lui hernie-omnilicală.
Dar e vioi, te bagă-n boală.

E un pisic… de operat.

Doar ei pe urme mi-au umblat,
Prin bolovani, spre umblătoare,
Când Scopiuţa torcea-n soare,


Pe un pat vechi şi desfundat.

Nici pe Mămoasa în alai
Nu am avut-o; sta pe masă,


Sau poate lâng-o ceafă groasă,


Spunând: „Te-ador, da’ lapte-mi dai?”

Vezi articolul original 18 cuvinte mai mult

Pelerinul

Jocul nostru cel de toate săptămânile trage din nou să moară. De-aia m-am gândit să mă fac luntre şi punte ca să pun, de bine, de rău, mâna pe tastatură, dar nu ca acoperământ, cum îi e uneori motanul – blajin, părând să se simtă de minune pe post de icoană a nevinovăţiei, aducătoare de iubire în orice ochi de mamă adoptivă bipedă.

Însă toate ideile întrezărite mi se par vechi, răsuflate, şi, decât să scriu ceva cu parfum desuet, de clişeu duios, mai bine-mi salt degetele de pe taste şi-mi trimit gândul pe tărâmul muzelor, în pelerinaj. Sper că va fi bine primit şi se va întoarce revigorat.

Jurnalul unei doamne…?!

Dacă tot am început, de ieri, să adopt chestia aia care se numeşte transparenţă şi să afişez, secvenţial şi aleator, procesul de transformare al mutrei mele personale, oare ar fi sau n-ar fi cazul să adun, într-o pungă sau într-un pachet, picătură cu picătură, bule de memorie în care stau, ca nişte alge încastrate în cristal, amintiri din existenţa mea de bilă rostogolită de soartă pe lustruitul parchet al lumii? Şi oare să le dau apoi cu unguent magic (cred că vinul rubiniu ar fi indicat) ca să alunece, cu ocazia jocului cuvintelor nr. 126, în ceva botezat „jurnalul unei doamne”? Continuă lectura