De la naftalină

Scriu şi iar scriu (adică bat câmpii) pe n-şpe bloguri, şi las praful virtual (mai sus, în titlu, l-am numit naftalină) să se aştearnă peste cuvintele mele tropotite pe taste, şi aproape că le dau uitării, şi uneori le regăsesc (mai mult sau mai puţin din întâmplare) şi îmi plac – evident că îmi plac, căci sunt ale mele şi se zice că până şi cioara spune că puiul ei e frumos! 😛 😆

Şi, dacă îmi plac, le iau de pe un blog (de aici şi de aici), le desprăfuiesc şi le aduc pe altul (adică mai jos), preschimbându-le din text în imaginea textului pe pergament – ca să nu zic că n-am schimbat nimic! 😛

Păcăleala familiei

Cele 12 cuvinte impuse de jocul de-a duzina par uneori să-ţi ceară – cu încăpăţânare de pistrui care nu vor nici în ruptul capului să-ţi părăsească nasul! – să ataci un anumit subiect. Eu una nu le dau ascultare aproape niciodată, îmi asum rolul de Păcălici pus pe farse inofensive şi le strecor într-un textuleţ care tratează cu totul şi cu totul altceva.

Nici azi n-am chef să scriu despre vreo păcăleală şi n-am optimism în peisaj. Am doar de tradus. Cărţi. Şi îmi spun, cu umor amar, că am reuşit din nou să ajung în criză de timp, mi-am oferit din nou obişnuitul (de la o vreme) „privilegiu”: am iar de tradus o carte în plus, una care nu încape în… termen. Sau poate încape, dacă trag tare şi-mi las, ca singură activitate suplimentară delectantă, îngurgitarea rezervelor de prăjituri şi ciocolată din frigider.

Da, ştiu, asta îngraşă. Şi aşa ajungem la păcăleala familiei – pentru bărbatul meu: are 20 (douăzeci) de kilograme de nevastă în plus faţă de alea pe care le-a acceptat cu muuulţi ani în urmă, semnând în registrul stării civile! Mă-ntreb dacă poate vedea în ele tot atâtea cadouri! Şi presupun că mai există ceva care nu i se pare amuzant: scăderea numărului de fire de păr natural aduse de el în familie cu de 20 de ori câte n bucăţi, unde n face parte din N (mulţimea numerelor naturale) şi are o valoare… considerabilă!

Trebuie să menţionez că i-au mai rămas totuşi câteva – spre deliciul unei anumite pisici cu veleităţi de coafeză. (Pardon, uitasem că acum, de când s-au urcat, pe lângă mâţe, şi toate scroafele-n copac, se zice „hairstylist”.)

Şi uite aşa v-am păcălit – şi m-am păcălit. 😛 Am zis că n-am chef să scriu despre nicio păcăleală şi când colo… 

O duzină minus una

Adică o duzină minus una de întrebări preluate de la Vienela:

  1. Liber/ă prin viață sau răsfăţat/ă într-o colivie de aur?
    Liberă.
  2. Zi sau noapte?
    Noapte. Noaptea eşti mai liber – dacă ai lanterna la tine.
  3. Cafea sau ceai.
    Cafea. E mai amară, aşa, ca esenţa de viaţă omenească, că doar nimeni nu trăieşte fericit până la adânci bătrâneţe.
  4. Numeşte trei obiecte și trei fiinţe fără de care viaţa e pustie.
    Un adăpost de vreme rea, cărți, ciocolată. Eu, El, Motanul.
  5. Îţi place să dăruieşti sau să primeşti?
    Ambele, aproape în aceeaşi măsură, cu o uşoară înclinaţie către primire.
  6. Iubeşti copiii? Dar ei pe tine?
    Da. Da.
  7. Ieri sau mâine?
    Mâine. Ieri s-a dus în neant. Dar îl prefer pe Azi.
  8. Îţi surâde ideea de a aduna în paginile unei cărţi poveştile tale, trăite sau imaginate?
    Da.
  9. Dai şi fugi sau lupţi până la capăt?
    Depinde. Nu există reguli, doar situaţii.
  10. Carte sau film?
    Carte. (Car’te de-aici dacă-ţi plac mai mult filmele!*)
  11. Un cuvânt care te reprezintă.
    Joacă.

* Glumesc, fireşte. 🙂

Ajutaţi o gospodină ratată!

pandispan

Deoarece tanti din nişa culinară a blogosferei nu mi-a răspuns (ieri comentariul meu era în aşteptarea moderării şi azi nu mai e deloc :mrgreen: ), faceţi vă rog o faptă bună şi lămuriţi-mă şi pe mine, la pandişpan albuşul se pune peste gălbenuş, aşa cum a scris ‘mneaei pe blogul personal, sau gălbenuşul peste albuş, ca în poza pe care a ataşat-o?

Mulţam fain, anticipat.


P.S. De fapt, jumătatea mea conjugală a vrut ieri să facă pandişpan, dar a renunţat, fiindcă „nicio reţetă nu e clară”, nici în vechea noastră carte noastră de bucate, nici pe net (şi se mai şi contrazic între ele, „câte bordeie, atâtea obiceie” – asta o zic eu. 😛 ).

Femeie ratată

Fiind vorba (tangenţial) şi despre vot, m-am gândit să rebloghez, că e (tangenţial)… de sezon. 😛

VERONICISME

Am scris cele de mai jos mai demult, pe un blog pe care nu prea se-nghesuie lumea să-l citească şi pe care probabil că-l paşte desfiinţarea. În fine, nu vreau să zic că pe ăsta s-ar înghesui cititorii ca diaspora la centrele de vot (poate şi unde alea fură prea puţine iar blogurile mele continuă să fie prea multe), vreau doar să zic că între timp se mai schimbă câte ceva şi mă vopsii de două ori (acum mi-s în curs de reîncărunţire, pe ultima sută de metri) şi că în clipa de faţă mă simt aşa, Hahi (cum îmi zicea tata, de la hahaleră) în toată puterea cuvântului – poate şi fiindcă afară e nor de prea mult timp, poate şi fiindcă în casă e prea linişte: jumătatea conjugală la serviciu, motanul la programul de aghioase pe dulap, vecinii tăcuţi, nimeni nu găureşte pereţii, nu repară nimic, nu ascultă manele şi…

Vezi articol original 308 cuvinte mai mult

Covoare olteneşti

Am două. Covoare olteneşti – tradiţionale. Ţesute de o mătuşă. Nu cred că a reprodus modelele din memorie, nu în totalitate, avea schiţe păstrate din anii de şcoală. Îşi dorea din toată inima să fie profesoară de lucru manual. Şi n-a fost. Fiindcă a venit războiul, urmat de „revoluţia proletară”.  I s-a propus să predea marxism-leninism că, de, dacă tot voia să fie profesoară… 😛 A refuzat. Şi-a încheiat activitatea în „câmpul muncii” ca şefă la „muncă şi salarii”, deosebit de apreciată la nivel înalt (adică de tov. director de institut) pentru experienţa câştigată făcând cu totul altceva decât învăţase să facă. De ţesut s-a apucat la pensie şi s-a lăsat când au lăsat-o ochii – nu mai vedea să citească nici măcar cu lupa. 😦

De la ea am învăţat noi (eu şi jumătatea mea conjugală) să facem covoare persane. Nu ne-am băgat decât la unele de dimensiuni reduse. S-a întâmplat imediat după chestia aia din ’89 poreclită revoluţie. Am dat vreo două sau trei cadou, după ce am încercat să le vindem – via consignaţia –  fără să reuşim să încheiem vreun târg.

E vorba de „primul şi ultimul” dintre covoraşele lucrate de mine. Clic pe imagine ca să găsiţi articolul din care am extras-o şi care între timp a fost corectat în această privinţă.

Aşa că „afacerea” n-a luat amploare. Dimpotrivă.

Adică am uitat ce-am învăţat. Timpul a ecranat, cel puţin în cazul meu, ştiinţa ţesutului manual băgată în tărtăcuţă. Dar avem şi noi schiţe. Bărbatul meu personal susţine că ne-am putea aduce aminte. Tot la pensie, carevasăzică. 🙂 Sper că n-o fie dat de minciună dacă o să facem vreo tentativă în acest sens. Oricum, la persane, urzeala e treaba cea mai complicată. (Apropo, în capul meu, urzeala a fost întotdeauna asociată cu cânepa – nu ştiu dacă aiurea sau ba. 🙂 )

Dar să revin la covoarele olteneşti. Mătuşa ni le-a dat cadou la nuntă. Acum 33 de ani. Le-am ţinut în dormitor, pe perete, ne-a fost milă să călcăm pe ele. Dar n-am reuşit să le ferim de molii. Acum, ciupite pe ici-colo, prin părţile esenţiale, carevasăzică, stau pe balcon, împăturite unul peste altul şi amândouă peste stiva de cauciucuri de iarnă (sau de vară, după caz). În vârful acestui turn îşi face motanul adesea siesta.

Iar dacă îl vede cumva, de undeva, din altă lume, sunt sigură că mătuşa mea se bucură. Adora pisicile. Şi căţeii.

Nu mai am de adăugat, ca dezvăluire câtuşi de puţin senzaţională, decât că am inclus în textul de mai sus duzina de cuvinte lansată în joc săptămâna asta.