Arhive pe etichete: poveşti

Excentricităţi în alb-roşu

de

Falanga sacră atacă muntele, un soi de buboi gigantic, inflamat, din care se scurge, roşu cu alb, puroiul arzător, pesemne infiltrat în adâncurile planetei de o molimă blasfematoare. În fruntea luptătorilor-lecuitori, cu armuri ignifuge şi săbii magice, e un personaj turbat, general şi mag într-un singur haidamac bizar, magnific în uniforma albă cu roşu şi în imprudenţa lui, numită nesăbuinţă de înţelepţii care nu dau importanţă unor erupţii minore, din pustietate, pentru că înţeleg adevăratul mers al lumii, filmul în care se ştiu incluşi de o inteligenţă astrală. Sunt bătrâni cu bărbi albe, robe roşii şi ocheane puternice. Privesc prin ele, minunându-se şi schimbând între ei cuvinte, mai întâi despre decăderea lumii într-un misticism excentric, apoi despre vrute şi nevrute, pur şi simplu pentru că le place aroma cuvintelor rostite şi parfumul literelor roşii scrise pe albul hârtiei. Da, roşii, căci sunt sângele sufletului şi au parfumul vieţii, al sentimentelor distilate în alambicul creaţiei.

De aceea am scris şi eu, aici, cu o roşie cariocă virtuală, nevrând să scap ocazia de a îmbiba câteva excentricităţi în alb-roşu cu câţiva stropi din parfumul literelor adunate într-o duzină de cuvinte. 😛

Poveste de decembrie

de

Rebloghez cu titlu schimbat, pentru o a doua participare la jocul cuvintelor. 🙂

VeroVers

.

Nu ştiu cum, ce zeu, ce vânt,
Sau ce dor, ce fel de gând
Te-a mânat în viaţa mea –
Rege printre fulgi de nea…

.

Albii fulgi s-au mistuit…
Ai rămas şi ne-am iubit
Zi de zi, în ceas târziu…
Dar de m-ai iubit – nu ştiu!

.

Ani s-au dus, alunecând…
Alţi fulgi s-au topit, pe rând…
Eşti al meu… dar tot nu ştiu
De-mi dai suflet ori pustiu!

.

Simt doar, verde, ochiul tău
Oglindit în ochiul meu.
Sub blândeţea lui m-ascund,
Pisiceşte ghemuind

.

Trupul meu – să-l strângi la piept;
Şi atunci simt cum, încet,
Fulguieşte-asupra mea
Dorul tău… sau vraja ta!

25 februarie 1987

24.12.2015 Am citit cele de mai sus şi m-am gândit că am ceva gata scris pentru tema de luni a Jocului Cuvintelor. 🙂

Vezi articolul original

Glasul nopţii

de

– pentru Jocul Cuvintelor, sezonul 2, episodul 59

— Cum se numeşte glasul nopţii, bunico?

— Nu ştiu, drăguţă… Noaptea nici n-are glas.

— Ba are. Se cheamă întuneric. Tu n-auzi întunericul?

— Nu, drăguţă.

— Da’ tu eşti surdă, bunico. Ca o botină.

— Se zice „surdă ca o ciubotă”, drăguță.

— Ba nu, se zice „proastă ca o ciubotă”, bunico.

— Adică bunică-ta e proastă?

— Da, dar bunică-mea ailaltă, nu tu. N-aveţi în comun prostia. Doar bătrâneţea. Şi câteva obiceiuri: vă faceţi vânt cu câte-un ziar, vă repeziţi să mă scăpaţi de câte-o scamă, rupeţi aţa cu dinţii în loc s-o tăiaţi cu foarfeca, vă supăraţi numai când ţip eu la mama, nu şi când ţipă ea la mine, vă stă-n gât colecţia mea de bilete de tren şi, ca să puneţi capac la toate, nici măcar nu vreţi să faceţi filozofie!

— Ei, drăguţă, ce mare filozofie şi filozofia asta? E ca un soi de tăvălug, îi vine unuia o idee şi-o dă de-a dura peste toate celelalte.

— Adică, bunico, tăvălugul e sistem de operare? Operare sub presiune?

— Auzi, drăguţă, da’ ţie nu ţie somn?

— Păi nu mi-e, bunico. Nu poate să-mi fie somn când dorm – şi visez că vorbesc în dodii cu tine. Fiindcă glasul nopţii e visul, nu-i aşa?

Elucubraţii – Tolaie

de

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

Oraşul e Dincolo. De partea ailaltă a ploii de foc. „Ploaie” îi zicem noi. Mama îi spune „barieră energetică”. Da’ tata râde:

– Ce ştie mă-ta!

Mama nu ştie. Ea n-a fost în Oraş. Nu cunoaşte „breşele” – ca tata.

Mama e femeie-de-mlaştină. Cât e ziua colindă smârcurile – şi se-ntoarce vopsită până sub bărbie cu mâzgă puturoasă, cu bulbuci. Da’ ne-aduce tolaie. Aduce pe puţin opt. Va să zică, una pentru fiecare!

– Ca să nu vă bateţi, fiarelor! spune, hlizindu-se. Şi ne mângâie. Da’ noi ne ferim. Pentru că mama pute.

Şi tolaiele put. Ne ţinem de nas când luăm prima muşcătură. Pe urmă, aroma miezului înfrânge izu’ cojii – şi molfăim fericiţi fructele zemoase.

– Asta da dulceaţă! se bucură totdeauna Zorama, soră-mea a mare. Pentru că e singura care-şi aminteşte să fi mâncat v’odată altceva. Noi, ăilalţi, am fost înţărcaţi cu tolaie!

– Cu otrava asta!…

Vezi articolul original 804 cuvinte mai mult

Urma de cerc

de

Cortul Judecăţii fusese întins în cel mai mare deşert de pe cealaltă lume. De fapt era un dom uriaş din pânză azurie, pe care un artist eclectic pictase, de-a valma, un peisaj idilic, un aliniament de buturugi scorburoase, un saltimbanc, un chip extatic de ascet spân, o pisică, un muşuroi de furnici, un hăţiş care nu părea explorabil şi o colecţie impresionată de automobile surprinse în momente palpitante – aceasta din urmă fiind studiată cu mare interes de toţi judecătorii, înainte de a intra să-şi ocupe locurile pe perne pufoase de catifea roşie, brodate cu fir de aur.

– Să vină primul doritor de trup! a strigat mai-marele lor, după care i-a şoptit bunului său prieten, instalat pe perna de alături: Din tot ce-a pictat zănaticul ăla, cel mai mult şi mai mult îmi place maşina argintie, surprinsă-n clipa când vira pe două roţi şi…

Şi a amuţit, fiindcă tocmai îşi făcuse apariţia primul suflet, sub înfăţişarea diafană unei femei de o frumuseţe pe care cuvintele nu pot s-o descrie şi care reuşea să taie până şi răsuflarea unui nemuritor ca el!

– Nu e nevoie să ne spui cine eşti, a zis, când şi-a recăpătat darul vorbirii. Te-am recunoscut, ştim că, în prima ta încarnare, ai avut cel mai milostiv suflet din lume. Şi, pentru aceasta, când te-ai încarnat a doua oară, ţi-am îndeplinit dorinţa de fi cea mai frumoasă făptură de pe Pământ. Şi ai trăit o a doua viaţă în care-i izbutit să ne fii pe plac, căci frumuseţea nu te-a împins pe căi necuvenite. De aceea te ascultăm iarăşi. Spune-ne, făr-a lăsa nimic ascuns, cum vrei să fii în cea de-a treia întrupare a ta!

Ea i-a privit cu sfială, dar cu un zâmbet mai strălucitor decât o mie de sori, şi a răspuns cu voce mai dulce ca nectarul din cupele zeilor:

– Mărinimoşi judecători, aş vrea să fiu şi de data asta frumoasă, să-mi păstrez trupul cu rotunjimi line, graţioase… Să fiu pe placul cât mai multor oameni, să-mi las întipărită pe retina lor imaginea imaculată, strălucitoare ca argintul. Şi frumuseţea mea interioară să nu fie mai prejos decât cea exterioară! Dar să fiu frumoasă cu un scop precis.

– Şi care ar fi scopul ăsta, draga mea? a întrebat-o, uşor amuzat, unul dintre judecători.

–  Să le fiu tuturor de mare ajutor. Să însemn, pentru toti oamenii care mă vor cunoaşte, siguranţă şi desfătare. Să surâdă când mă vor vedea trecând pe lângă ei ca vântul şi să se simtă într-al noulea cer când voi alerga, împreună cu ei, ca gândul. Ochii mei migdalaţi să le lumineze cărările chiar şi în miezul celei mai negre nopţi, chiar şi în toiul celei mai turbate viforniţe! Să cunosc lumea străbătând-o alături de prieteni, să-mi las, pe toate drumurile planetei, urma de cerc! Căci cercul este forma divină a soarelui şi-a lunii. Şi forma corollei de minuni a lumii, cântate de poeţi. Să devin un vis al omenirii, un vis realizabil pentru mulţi. Să mă pot împărţi între ei, un singur suflet în mii de trupuri gemene, pe care să nu le deosebească decât culoarea veşmintelor…

– Ei, a întrerupt-o o voce alarmată, opreşte-te! Deja ceri prea mult, ceri imposibilul!

– Ba nu, ba nu! a exclamat mai-marele judecătorilor. Eu am o idee! Aduceţi-l pe pictorul ăla, ăla care-a pictat maşinile! Ne trebuie ajutorul lui! Acum!

… Şi aşa a venit pe lume, din împreunarea unei năzuinţe ambiţioase cu o sclipire de geniu, o Toyota a viselor, Noua Corrola, care îşi lasă, de câte patru ori în fiecare clipă – cu cele patru roţi -, urma de cerc pe toate şoselele lumii.

toyota-Corolla

Textul participă la:

Garantat sută la sută

de

– A fost odată…

– Măi băiatule, eu sunt vrăjitoare, nu o fetiţă pe care trebuie s-o adormi. Ai venit aici ca să-mi spui basme?

– Pe banii mei îţi spun ce vreau! Da’ nu-s basme, am început aşa fiindcă sună mai romantic… Şi eu am intenţii romantice…

– Vrei să mă ceri de nevastă? râse baba, arătându-şi proteza dentară.

– Nu, vreau să mă-nsor cu fata împăratului, răspunse tânărul, cu toată seriozitatea.

– A împăratului rromilor? Că altul nu ştiu să fie pe-aproape…

– Taci dracului, babo, şi-ascultă-mă! se enervă tânărul. Despre împăratul ăsta am citit într-o carte veche, a trăit acum o mie cinci sute cincizeci şi şapte de ani, într-un loc pe care-o să ţi-l arăt pe hartă…

– Şi vrei să te-nsori cu mumia fiic…? nu reuşi baba să se-abţină, dar privirea lui de-a dreptul furioasă o făcu să-şi înghită restul întrebării batjocoritoare.

– Împăratul ăsta, reluă tânărul, trăia într-o ţară a livezilor şi ducea o viaţă foarte sănătoasă, aşa că sucurile de fructe nu-i lipseau niciodată de la micul dejun. Numai că, acum o mie cinci sute cincizeci şi şapte de ani, i-a murit storcătorul şi, după ce l-a-ngropat…

Baba îl măsură cu ochii îngustaţi.

– I-a murit storcătorul, zici? Şi el l-a îngropat?!… Auzi, băiatule, cred c-ai greşit când ai venit încoace, trebuia să te duci la psihiatru…

– Babo, mă laşi să termin? Şi nu-mi mai spune „băiatule”, mă cheamă Andrei – şi ştiu ce vorbesc.  Storcătorul lui era un uriaş, ultimul uriaş de pe Pământ, care strivea fructele în mâini cât ai clipi, pricepi? Şi, după ce-a murit, nema storcătoare cu presare la rece! Şi, cred că-ţi dai seama, pe vremea aia n-aveau pe-acolo niciun magazin online, în fine, n-aveau nici un fel de magazine cu produse electrocasnice… Aşa că împăratul a dat sfară-n ţară că-i dă fata de soţie (o frumuseţe de fată!) şi jumătate din împărăţie (o imensitate de împărăţie!) celui care-i oferă o soluţie de stoarcere a fructelor la fel de de eficientă ca pumnul uriaşului.

– Da, şi?

storcator Hurom– Şi eu am cumpărat storcătoare Hurom, uite-aşa, ca ăsta, îi explică tânărul, desfăcând cutia pe care-o ţinea în braţe şi punând un storcător pe masă, sub nasul vrăjitoarei. Sunt aparate de ultimă generaţie, storcesc orice: rădăcinoase, legume, frunze, fructe, te ajută să prepari lapte de soia şi de migdale… Şi folosesc o tehnologie recent patentată de Hurom, numită LSTS (Low Speed Type Screw, dacă pricepi engleza), ca să-i ofere utilizatorului un suc cu gust natural, culoare originală, mai multe vitamine, enzime şi nutrienţi…

– Bine, bine, scuteşte-mă de detaliile tehnice, zise baba, lingându-se totuşi pe buze. Zi-mi ce vrei de la mine.

– Cum ce vreau?! Să mă trimiţi, cu tot cu cele zece storcătoare de fructe pe care le-am cumpărat, în trecut, la împăratul ăsta. Fiindcă sunt sigur c-o să fie încântat – garantat sută la sută! Ce zici, poţi?

– Pot, răspunse vrăjitoarea. Garantat sută la sută. Numai că, bagă bine la cap, ăia n-aveau curent electric…

– Parcă nu te interesau detaliile tehnice, râse Andrei. Nu-ţi face griji, ştiu să construiesc centrale eoliene…

– Da’ c-o să schimbi trecutul ştii? Cu storcătoarele şi cu centralele tale? Şi că, dacă schimbi trecutul, creezi o lume paralelă? Şi că, odată ce-ai creat-o, acolo rămâi, în vecii vecilor, amin! Nu te mai întorci niciodată aici, în timpul şi în lumea în care te-ai născut!

– Şi de ce-aş vrea să mă-ntorc?! Nu ţi-am spus că acolo o să fiu împărat?! Garantat sută la sută?! Mai bine zi cât mă costă serviciile tale.

– Păi…, ezită baba. Păi, ştii ce? Lasă-mi storcătorul ăsta, că împăratului tău i-or fi ajungând şi numai nouă bucăţi!

Epilog
N-am de unde să ştiu ce s-a-ntâmplat cu tânărul, acolo, în lumea lui paralelă, dar am toate motivele să cred că lucrurile au mers după placul său. Însă, garantat sută la sută, bătrâna vrăjitoare duce de-atunci o viaţă mult mai sănătoasă, fiindcă savurează sucuri de fructe şi legume în absolut toate dimineţile!

Noutăţi de ultimă oră
Vrăjitoarea tocmai a primit, pentru prima oară de când se ştie, un mesaj din trecutul unei lumi paralele: Marele Mag Tadalim, sfetnicul de taină al Marelui Împărat Andrei Întâiul, îi explică unde să trimită, pentru început, încă vreo trei duzini de storcătoare Hurom şi îi promite că, în schimbul lor, o s-o aprovizioneze cu fructe exotice, numai bune pentru sucuri dătătoare de puteri magice, pe tot restul vieţii. (Asta pe lângă lingourile de aur pe care le-a văzut materializându-se, încetul cu încetul, pe masa ei din bucătărie!)

Textul participă la a doua probă a concursului SuperBlog 2013, sponsorizată de MarketOnline.ro

A fost odată…

de

… şi va fi acum 🙂

amintire din colecţia cuiva care nu mai este

Motto:
“Vreţi să definiţi ştiinţific viaţa? E necunoscutul care o ia razna!”
Anatole France

“De ce naiba mi se întâmplă tocmai mie?”, îşi spuse Raul, oftând din rărunchi. De ce naiba tocmai Desiree nu poate accepta să mă-mpartă c-o nevastă care n-are, pentru mine, decât farmecul bogăţiei? De ce naiba nu poate înţelege c-o fac doar ca să-i asigur un trai îmbelşugat? Sau de ce naiba nu e ea însăşi fiica celui mai bogat om din Europa?”

~ ~ ~

De ce naiba am nimerit printre voi? A fost un simplu ghinion. De ce naiba l-oi fi crezut atunci noroc? Noroc, printre voi, care luaţi în deşert nu numai numele stăpânului vostru, ci şi pe al stăpânului meu?! Ei bine, şi eu am făcut asta adineauri, dar eu am dreptul, pentru că el, stăpânul, m‑a abandonat, şi-a retras pavăza dintre mine şi pedeapsă… N-a fost rezonabil!

~ ~ ~

“De ce?! De ce naiba nu e aşa cum l-am crezut? De ce naiba nu pot să-l accept aşa cum e? Sau de ce naiba nu sunt eu fiica celui mai bogat om din Europa?”, se întrebă Desiree, întorcându-i spatele, deşi n-ar fi dorit să o facă – dar nu putea să n-o facă.

~ ~ ~

N-am putut să n-o fac. Cine ar fi rezistat tentaţiei? Le-am spart nu numai lumina, aşa cum li s-a părut lor, preţ de ceea ce numiţi o clipă, ci şi lumea. Lumea voastră am spart-o. Şi dintre cioburi i-am scos pe ei, pe Desiree şi pe Raul. I-am ţinut în palmă pe amândoi – două figurine minunat cizelate! Mda, proprietarul vostru e un artist, nu zic ba, dar e nevoie de arta uneia ca mine pentru a pregăti o tranzacţie reuşită!

Proprietarul s-a materializat imediat, cu o mutră cam lungă. Nu-i convenea – nimănui nu-i convine – că intervenisem fără să fi fost solicitată. Dar atunci nu făcusem nimic ilegal – nu încă! Creaturile lui îşi rostiseră dorinţele amestecând în ele numele stăpânului meu – şi el nu putea nega asta!

– N-aş fi vrut să vând… N-am mai vândut niciodată…, a mormăit – exact în clipa în care, sfâşiind (fiecare în alt loc, neciopliţii!) pânza spaţio-temporală a cortului pe care mi-l încropisem, apăreau cumpărătorii.

* * *

Aţi citit fragmente dintr-o poveste. Neterminată, fireşte :mrgreen:

Am multe poveşti neterminate. Pentru că-mi plac începurile. Aşa că, după ce m-am gândit şi răzgândit, m-am hotărât să mai încep ceva, să-mi vâr nasul într-un concurs. Nu ştiu dacă-l voi termina, participând la toate probele, iar azi, după ce am  citit-o pe Alma Nahe, m-am întrebat dacă poveştile mele, amintirile mele… moştenite, versurile mele… se potrivesc cu această competiţie numită SuperBlog, a cărei ediţie din toamna acestui an bate la uşă. Şi răspunsul e…

Poate că da… Poate că nu…
Dar, asemeni eroinei din ciotul de poveste de mai sus, nu pot să rezist tentaţiei! 🙂  Ca urmare, mă duc să completez formularul de înscriere!