Excentricităţi în alb-roşu

Falanga sacră atacă muntele, un soi de buboi gigantic, inflamat, din care se scurge, roşu cu alb, puroiul arzător, pesemne infiltrat în adâncurile planetei de o molimă blasfematoare. În fruntea luptătorilor-lecuitori, cu armuri ignifuge şi săbii magice, e un personaj turbat, general şi mag într-un singur haidamac bizar, magnific în uniforma albă cu roşu şi în imprudenţa lui, numită nesăbuinţă de înţelepţii care nu dau importanţă unor erupţii minore, din pustietate, pentru că înţeleg adevăratul mers al lumii, filmul în care se ştiu incluşi de o inteligenţă astrală. Sunt bătrâni cu bărbi albe, robe roşii şi ocheane puternice. Privesc prin ele, minunându-se şi schimbând între ei cuvinte, mai întâi despre decăderea lumii într-un misticism excentric, apoi despre vrute şi nevrute, pur şi simplu pentru că le place aroma cuvintelor rostite şi parfumul literelor roşii scrise pe albul hârtiei. Da, roşii, căci sunt sângele sufletului şi au parfumul vieţii, al sentimentelor distilate în alambicul creaţiei.

De aceea am scris şi eu, aici, cu o roşie cariocă virtuală, nevrând să scap ocazia de a îmbiba câteva excentricităţi în alb-roşu cu câţiva stropi din parfumul literelor adunate într-o duzină de cuvinte. 😛

Poveste de decembrie

Rebloghez cu titlu schimbat, pentru o a doua participare la jocul cuvintelor. 🙂

VeroVers

.

Nu ştiu cum, ce zeu, ce vânt,
Sau ce dor, ce fel de gând
Te-a mânat în viaţa mea –
Rege printre fulgi de nea…

.

Albii fulgi s-au mistuit…
Ai rămas şi ne-am iubit
Zi de zi, în ceas târziu…
Dar de m-ai iubit – nu ştiu!

.

Ani s-au dus, alunecând…
Alţi fulgi s-au topit, pe rând…
Eşti al meu… dar tot nu ştiu
De-mi dai suflet ori pustiu!

.

Simt doar, verde, ochiul tău
Oglindit în ochiul meu.
Sub blândeţea lui m-ascund,
Pisiceşte ghemuind

.

Trupul meu – să-l strângi la piept;
Şi atunci simt cum, încet,
Fulguieşte-asupra mea
Dorul tău… sau vraja ta!

25 februarie 1987

24.12.2015 Am citit cele de mai sus şi m-am gândit că am ceva gata scris pentru tema de luni a Jocului Cuvintelor. 🙂

Vezi articol original

Glasul nopţii

– pentru Jocul Cuvintelor, sezonul 2, episodul 59

— Cum se numeşte glasul nopţii, bunico?

— Nu ştiu, drăguţă… Noaptea nici n-are glas.

— Ba are. Se cheamă întuneric. Tu n-auzi întunericul?

— Nu, drăguţă.

— Da’ tu eşti surdă, bunico. Ca o botină.

— Se zice „surdă ca o ciubotă”, drăguță.

— Ba nu, se zice „proastă ca o ciubotă”, bunico.

— Adică bunică-ta e proastă?

— Da, dar bunică-mea ailaltă, nu tu. N-aveţi în comun prostia. Doar bătrâneţea. Şi câteva obiceiuri: vă faceţi vânt cu câte-un ziar, vă repeziţi să mă scăpaţi de câte-o scamă, rupeţi aţa cu dinţii în loc s-o tăiaţi cu foarfeca, vă supăraţi numai când ţip eu la mama, nu şi când ţipă ea la mine, vă stă-n gât colecţia mea de bilete de tren şi, ca să puneţi capac la toate, nici măcar nu vreţi să faceţi filozofie!

— Ei, drăguţă, ce mare filozofie şi filozofia asta? E ca un soi de tăvălug, îi vine unuia o idee şi-o dă de-a dura peste toate celelalte.

— Adică, bunico, tăvălugul e sistem de operare? Operare sub presiune?

— Auzi, drăguţă, da’ ţie nu ţie somn?

— Păi nu mi-e, bunico. Nu poate să-mi fie somn când dorm – şi visez că vorbesc în dodii cu tine. Fiindcă glasul nopţii e visul, nu-i aşa?

Elucubraţii – Tolaie

FLOAREA DE LOLDILAL

Oraşul e Dincolo. De partea ailaltă a ploii de foc. „Ploaie” îi zicem noi. Mama îi spune „barieră energetică”. Da’ tata râde:

– Ce ştie mă-ta!

Mama nu ştie. Ea n-a fost în Oraş. Nu cunoaşte „breşele” – ca tata.

Mama e femeie-de-mlaştină. Cât e ziua colindă smârcurile – şi se-ntoarce vopsită până sub bărbie cu mâzgă puturoasă, cu bulbuci. Da’ ne-aduce tolaie. Aduce pe puţin opt. Va să zică, una pentru fiecare!

– Ca să nu vă bateţi, fiarelor! spune, hlizindu-se. Şi ne mângâie. Da’ noi ne ferim. Pentru că mama pute.

Şi tolaiele put. Ne ţinem de nas când luăm prima muşcătură. Pe urmă, aroma miezului înfrânge izu’ cojii – şi molfăim fericiţi fructele zemoase.

– Asta da dulceaţă! se bucură totdeauna Zorama, soră-mea a mare. Pentru că e singura care-şi aminteşte să fi mâncat v’odată altceva. Noi, ăilalţi, am fost înţărcaţi cu tolaie!

– Cu otrava asta!…

Vezi articol original 804 cuvinte mai mult

Urma de cerc

Cortul Judecăţii fusese întins în cel mai mare deşert de pe cealaltă lume. De fapt era un dom uriaş din pânză azurie, pe care un artist eclectic pictase, de-a valma, un peisaj idilic, un aliniament de buturugi scorburoase, un saltimbanc, un chip extatic de ascet spân, o pisică, un muşuroi de furnici, un hăţiş care nu părea explorabil şi o colecţie impresionată de automobile surprinse în momente palpitante – aceasta din urmă fiind studiată cu mare interes de toţi judecătorii, înainte de a intra să-şi ocupe locurile pe perne pufoase de catifea roşie, brodate cu fir de aur.

– Să vină primul doritor de trup! a strigat mai-marele lor, după care i-a şoptit bunului său prieten, instalat pe perna de alături: Din tot ce-a pictat zănaticul ăla, cel mai mult şi mai mult îmi place maşina argintie, surprinsă-n clipa când vira pe două roţi şi…

Şi a amuţit, fiindcă tocmai îşi făcuse apariţia primul suflet, sub înfăţişarea diafană unei femei de o frumuseţe pe care cuvintele nu pot s-o descrie şi care reuşea să taie până şi răsuflarea unui nemuritor ca el!

– Nu e nevoie să ne spui cine eşti, a zis, când şi-a recăpătat darul vorbirii. Te-am recunoscut, ştim că, în prima ta încarnare, ai avut cel mai milostiv suflet din lume. Şi, pentru aceasta, când te-ai încarnat a doua oară, ţi-am îndeplinit dorinţa de fi cea mai frumoasă făptură de pe Pământ. Şi ai trăit o a doua viaţă în care-i izbutit să ne fii pe plac, căci frumuseţea nu te-a împins pe căi necuvenite. De aceea te ascultăm iarăşi. Spune-ne, făr-a lăsa nimic ascuns, cum vrei să fii în cea de-a treia întrupare a ta!

Ea i-a privit cu sfială, dar cu un zâmbet mai strălucitor decât o mie de sori, şi a răspuns cu voce mai dulce ca nectarul din cupele zeilor:

– Mărinimoşi judecători, aş vrea să fiu şi de data asta frumoasă, să-mi păstrez trupul cu rotunjimi line, graţioase… Să fiu pe placul cât mai multor oameni, să-mi las întipărită pe retina lor imaginea imaculată, strălucitoare ca argintul. Şi frumuseţea mea interioară să nu fie mai prejos decât cea exterioară! Dar să fiu frumoasă cu un scop precis.

– Şi care ar fi scopul ăsta, draga mea? a întrebat-o, uşor amuzat, unul dintre judecători.

–  Să le fiu tuturor de mare ajutor. Să însemn, pentru toti oamenii care mă vor cunoaşte, siguranţă şi desfătare. Să surâdă când mă vor vedea trecând pe lângă ei ca vântul şi să se simtă într-al noulea cer când voi alerga, împreună cu ei, ca gândul. Ochii mei migdalaţi să le lumineze cărările chiar şi în miezul celei mai negre nopţi, chiar şi în toiul celei mai turbate viforniţe! Să cunosc lumea străbătând-o alături de prieteni, să-mi las, pe toate drumurile planetei, urma de cerc! Căci cercul este forma divină a soarelui şi-a lunii. Şi forma corollei de minuni a lumii, cântate de poeţi. Să devin un vis al omenirii, un vis realizabil pentru mulţi. Să mă pot împărţi între ei, un singur suflet în mii de trupuri gemene, pe care să nu le deosebească decât culoarea veşmintelor…

– Ei, a întrerupt-o o voce alarmată, opreşte-te! Deja ceri prea mult, ceri imposibilul!

– Ba nu, ba nu! a exclamat mai-marele judecătorilor. Eu am o idee! Aduceţi-l pe pictorul ăla, ăla care-a pictat maşinile! Ne trebuie ajutorul lui! Acum!

… Şi aşa a venit pe lume, din împreunarea unei năzuinţe ambiţioase cu o sclipire de geniu, o Toyota a viselor, Noua Corrola, care îşi lasă, de câte patru ori în fiecare clipă – cu cele patru roţi -, urma de cerc pe toate şoselele lumii.

toyota-Corolla

Textul participă la: