… într-o miercuri fără cuvinte, cu concursul unui vechi prieten
Arhive pe etichete: copii
La mulţi ani, copii!
De la naftalină (4) – „Mămica-i acasă?”
Cele de mai jos ar fi trebuit să fie un comentariu pe blogul Lorenei Lupu, căreia i-a spus un copilaş „Săru’ mââââna”, dăruindu-i o clipă de nefericire. Numai că m-am lungit şi am divagat, drept care m-am gândit că e mai bine să-mi scriu „comentariul” aici:
Eu am avut parte de „nefericirea” adusă în discuţie la 16 (sau 17) ani. Un puşti care nu ştia bine unde locuieşte prietenul lui a sunat la uşă şi, după ce i-am deschis, mi s-a adresat respectuos: „Săru’ mâna, tanti, Relu-i acasă?”
Dar mi-am scos pârleala în vara asta, într-un autobuz din Bucureşti, când m-a întrebat un tip: „Coborâţi, domnişoară?” E drept că nu mă văzuse decât din spate, dar cred că se observă şi din avion că am părul cărunt 😈 Şi nici nu s-ar putea spune că sintagma „din spate liceu, din faţă muzeu” i s-ar potrivi spatelui meu! Sau oi fi…
Vezi articolul original 83 de cuvinte mai mult
Tippi, fata junglei
– poze extrase, pentru miercurea fără cuvinte, dintr-un fişier pps primit prin e-mail.
Copilul din mine
Cred că iniţial am scris rândurile astea pe undeva, drept comentariu.
Şi nu, acum n-am timp să scriu o scrisoare către copilul din mine. Dar despre fetiţa care am fost am scris mai demult, când vraful de timp dintre mine şi ea era mult mai subţire…
Televiziunea şi partidul iubitorilor de carte
Pe cer s-au aprins stele de aur…
Sunt spaima oricărui balaur!
Dacă le vrei, poţi să le cucereşti,
Citind, copile, sute de poveşti.
Aşa aş începe prima emisiune a unui post TV dedicat cititorilor în general şi micilor iubitori de lectură în special.
Şi aş pune un grup de elevi în clasa întâi să recite versurile în cor, ţinând în mână micul volum care m-a ajutat să le născocesc: o carte pentru copii intitulată Stelele de Aur, apărută la editura All.
Pentru că, dacă aş putea, aş înfiinţa un astfel de post de televiziune, unul care să emită 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Ar avea ce difuza! Oamenii au scris, de-a lungul veacurilor, atât de multe cărţi! Şi fiecăreia dintre ele i s-ar putea dedica o emisiune. O emisiune care s-o prezinte fără s-o povestească, o emisiune în care câţiva dintre cei care au îndrăgit-o să le povestească telespectatorilor când au citit-o prima oară, de câte ori au citit-o, ce trăiri le-a născut în suflet, ce idei le-au venit citind-o şi, eventual, cum le-a schimbat viaţa. Poate că s-ar găsi şi câte-un scriitor care să spună ce a scris el însuşi, inspirat fiind de aceea carte. Şi aş pune accentul, fireşte, pe cărţile pentru copii.
De ce am spus „fireşte”? Pentru că dragostea de lectură se capătă în copilărie şi pentru că e necesară. Cartea te învaţă şi te educă – într-un mod mai plăcut decât lecţiile uneori anoste de la şcoală; şi cartea e… o desfătare. „Că nu e alta mai frumoasă şi mai cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor”, spunea Miron Costin. Cartea e singurul drog care nu dăunează, singurul care creează o dependenţă benefică. Singurul drog care e bine să le fie administrat copiilor, începându-se cu o doză de poveşti (cum este Albă ca Zăpada, oferită de editura All)
… şi continuându-se cu cărţi de aventuri pe înţelesul lor (precum Pisicile Războinice, pusă la dispoziţia micilor cititori de aceeaşi editură).
După care cred pot fi lăsaţi şi încurajaţi să-şi administreze singuri doze zilnice de lectură! 🙂
Pe lângă postul TV care să le prezinte copiilor şi părinţilor lor cărţile popoarelor de pe această planetă, atrăgându-i către ele, aş mai înfiinţa şi un partid politic al cititorilor sau o organizaţie nonprofit care să militeze pentru lectură şi care să aducă, în mâinile celei mai tinere generaţii, cărţi, cărţi şi iar cărţi… Ar putea avea drept slogan „Cititi, citiţi, citiţi!”, sau „Cititori din toate ţările, uniţi-vă!”, sau „Să citiţi mult şi bine!”, sau „Lăsaţi copiii la/în bibliotecă!”, sau… Se pot găsi câte şi mai câte! Iar partidul ar trebui să promită şi, mai ales, să transforme în faptă subvenţionarea instituţiilor de cultură şi mai presus de orice pe a editurilor (pentru ca preţul cărţilor să devină accesibil oricărui buzunar).
În încheiere, pentru că fiecare încearcă să profite, vorbind şi despre ceea ce-l doare mai tare şi mai tare, adaug, pe lângă subiect, că partidul pe care mi-l imaginez ar putea asigura şi o subvenţionare a traducătorilor, de obicei plătiţi prost şi cu întârziere. (Nu vreau să menţionez, în acest sens, numele niciunei edituri, dar trebuie să specific că nu mă refer în niciun caz la editura All, cu care nu am avut ocazia să colaborez.)
Iar ca post-scriptum, apropo mai sus-amintita editură, vreau să spun că m-am bucurat aflând că susţine programul Semn SPRE carte, iniţiat de Adi Sonia Spătariu pe blogul „Anotimpuri”. Partidul viselor mele ar sprijini astfel de iniţiative şi i-ar recompensa pe autorii lor! Şi, fiindcă tot am ajuns la vise, recunosc că visez şi un premiu la proba 11 a concursului Spring SuperBlog 2014 (la care particip cu acest articol), căci mi-ar plăcea să le dăruiesc voucherul copiilor ajutaţi de Sonia. Cărţile trebuie s-ajungă sub ochii tuturor micuţilor, şi la asta putem contribui cu toţii. Dacă vrem, putem!
Dacă vrei, unui copil îi poţi da în dar o carte,
Pumn de clipe-n care gândul îi va pribegi departe…
Va călători prin visul, prin sufletul altcuiva,
Spre a se găsi pe sine… într-un alt timp – şi-altcumva.
___________________
- nota primită: 60 de puncte, mărită la 80 după rejurizare 😛
[Încă] o dragoste
– La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
Asta nu ştii tu, Jon Snow! Mintea ta n-o să priceapă,
Fiindcă nu te luminează, măi băiete, nici-o rază,
Eşti un puşti care nu ştie nici s-auză, nici să vază!
– O, tu nici visezi, bătrâne, câte lucruri am ghicit
Când m-am depărtat de Zid, şi-am iubit, şi am trăit!
Iar când m-am întors să apăr ăst hotar al lumii mici,
Zidul care înconjoară muşunoaie de furnici,
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ce-şi ucid de generaţii prieteni, şi părinţi, şi fraţi,
Am ştiut că, pân’ m-oi pierde, ca o umbră-n întuneric,
Am să lupt pentru mai bine, chiar de e un vis himeric!
Nu pot trece peste toate, filozof, cu falnic pas…
Asta-i lumea mea şi-o apăr, cât suflare mi-a rămas!
Eu aşa ştiut-am, iată, împreun-acum s-aduc
Doi bărbaţi, ce-ntre coperte diferite traiu-şi duc,
Ca să stea, la mine-n minte, o clipită la taclale,
Permiţându-mi să-nalţ astăzi pentru carte osanale
Şi să las un semn spre ea în tabelul und’ se strâng
Cei ce dragostea de slove peste lume şi-o răsfrâng.
Semn SPRE carte – un proiect interesant
clic pe imagine pentru amănunte
O vorbă bună
povestire publicată în Curierul Naţional nr. 1464 / 12.1995
(la rubrica “Revelionul copiilor”)
Era o amiază rece şi umedă, prea puţin înviorată de lumina lăptoasă pe care soarele de decembrie o impregna în ceaţa cu aspect de calup vâscos, pe fundalul căreia se conturau nesigur, ca nişte braţe disproporţionate, înlemnite într-un gest implorator, crengile înălbite de promoroacă ale copacilor de pe partea opusă a străzii aproape pustii.
Proţăpit lângă poartă, Gore le privea cu simpatie, căci i se păreau deprimate şi vulnerabile, aidoma sufletului lui mohorât, covârşit de singurătatea care îl despărţea de lume ca un linţoliu alb…
Citiţi continuarea aici.
ropot de secunde... 