Elucubraţie… colegială

—  Tinere, crede-mă că-ţi vorbesc cu respect şi consideraţie, ca între colegi de breaslă; şi, mai presus de orice, cu sinceritate, fiindcă e întotdeauna mai sănătos să afli adevărul, exprimat cu claritate, decât una dintre numeroasele variante ale contrariului său.
Pune-ţi aşadar armura peste orgoliu şi ascultă-mă.
„Femeia din tablou”, romanul tău de debut, n-are nevoie de nicio modificare. Îl poţi azvârli aşa cum e! Nu-şi merită locul sub soare. E maculatură, ca şi „Care e ţeava ta?”, chestia aia pe care-ai lansat-o de curând. Pen’ că n-ai resurse! Eşti un biet scrib, scriitor n-o să fii niciodată!




Amatorilor de literatură de calitate le recomand „Tabelul lui Eddie”, o culegere de folclor WEB contemporan – în foileton.

Ilustrator coperţi:
http://funny.pho.to/

Caruselul timpului

Caruselul timpului a fost… comprimat.

S-a întâmplat în vremuri imemoriale, când a impus-o economia de energie.

De fapt, modul de alimentare a fost omis când i-au întocmit noul prospect, scris într-un cod cu grave carenţe în exprimare.

Dar cui îi trebuie material documentar pentru o rablă?! Căluţii s-au deprins să scape din dispozitivele de fixare şi pleacă cu tine în zbor, fiecare în alt ritm, care-ncotro. Numai că toate drumurile lor duc în acelaşi loc şi de foaaarte multă vreme n-a mai avut niciun călăreţ destul noroc ca să nu-şi piardă sufletul în locul ăla, lăsând în şa doar jalnicele-i rămăşiţe pământeşti.

Olé!

Olele! Care furaşi nemurirea, breee?! Cui i-o vânduşi, neamuleee?!

Elucubraţie dezadvertorializată şi reciclată prin inserarea unei duzini de cuvinte impuse

Prinţul nu mai văzuse niciodată o fată de o asemenea frumuseţe. Şi nici nu i se mai întâmplase să fugă (în adevăratul sens al cuvântului) vreuna de la vreun bal, cu tot cu inima lui subit săgetată de-un amor tumultuos. Să fugă ca lovită de streche, fără să-i pese că-şi lăsase în urmă, pe trepte, un condur pe care-l cântărea el acum în palmă, spunând:

— Eram sigur că poartă pantofi stiletto!

— Oooo, ohoho, făcu, în spatele lui, bufonul Elgoog. Pantofi piele naturală! exclamă apoi, înainte de a tuşi, ca şi cum s-ar fi înecat cu prepoziţia pe care o înghiţise, cum îi stătea în obicei.

— Te pricepi, te pricepi, mormăi prinţul. Judecând după giumbuşlucurile tale nesărate, n-aş fi crezut. Ai mai văzut aşa ceva?

— Desigur, desigur. La magazin pantofi Stilat Shoes.

— Termină cu vorbitul ăsta prescurtat, se răsti prinţul. Când mă vezi stresat, dă-te pe brazdă, c-altminteri scot imediat alt soi de stilet!

Bufonul izbucni în râs.

— Eşti nervos şi gelos! Gelos pe pantofii ei. Fiindcă i-au mângâiat şi i-au sărutat degetele, unghiile, călcâiele, tălpile… Au purtat-o, pas cu pas, de pe o sărutare pe alta, adoraţie şi extaz, dans pe o alee a pasiunii, plăcerea divină, dăruită de conduri desprinşi din visuri feciorelnice, făuritori ai unui picior mai lung, mai suplu, mai graţios, năucitoare prelungire a unui trup mlădiu ca trestia în vânt…

— Lasă poezia asta de două parale, se răsti prinţul. Sau nu, n-o lăsa, noteaz-o, ca să i-o recit, sau pune-o pe note, să i-o cântăm împreună. După ce-o găsim… Cum o găsim?

— Simplu, Măria Ta, simplu… Nu ne pierdem timpul umblând brambura cu pantoful prin tot regatul şi prin ţinuturile care-l înconjoară. Punem un scrib să le poruncească vânzătorilor, printr-un mail trimis în numele Măriei Tale, să întocmească o listă cu toată suflarea care a comandat online el stiletto ăsta, de-ţi împunse şi-ţi străpunse corazonul.

— Bună idee, tare bună, super bună! se entuziasmă prinţul.

Dar, vai! Ideea n-a fost chiar atât de bună, în primul rând fiindcă i-a sustras bufonului independenţa, adică l-a făcut, volens nolens, om la casa lui. Căci pantofii nu fuseseră comandaţi de fată, ci de zâna care-o ajutase. Şi numai după ce a luat-o bufonul de nevastă le-a spus afurisita de zână* unde găsesc fata, ca să se poată însura şi prinţul.

Una peste alta, în cele din urmă prinţul şi bufonul au avut de suferit deopotrivă, deoarece nu doar în banalul cotidian, ci şi în poveşti pun nevestele mâna pe mătură, folosindu-şi puterile zânesco-vrăjitoreşti nu atât ca să încalece pe ea, cât ca să lovească – aprig! – cu ea… (Mai bine împăcaţi-le cumpărându-le pantofi. Nu stiletto. Nu către bătrâneţe. E preferabil să fii altoit cu o pereche de balerini.)

Iar eu am încălecat pe mătura mea şi mi-am realizat interacţiunea cu tabelul lui Eddie prin plasarea unui link către cele de mai sus.


* Povestea Cenuşăresei e mult mai complexă decât au consemnat alde Grimm în hrisoave; încă nu s-a aflat de ce n-au scris niciun cuvinţel despre bufonul afemeiat şi despre această răzbunare a zânei seduse şi abandonate de el în tinereţe.

Magistrala Versurilor Chinuite

Imprimantă!

Suprapus peste doza mea de lene, acest cuvânt impus, cules direct de la sursă, a făcut ravagii în modestul meu laborator de creaţie. Adică mi-a tras, de-a latul inspiraţiei, dungi şi iar dungi, ducând la decapitarea ei, inevitabilă când una i-a trecut – hârşti! – peste gât. Mireasma de vanilie şi ultima atingere de catifea a sufletului ei, pierit ca o nălucă, mi-au smuls un hohot de plâns copios. Nu era doar cea mai tare din parcare, ci şi singura din cartier! M-am pomenit brusc la o răscruce, am avut de ales între Calea Abandonului şi Magistrala Versurilor Chinuite – pe care vi se vor plimba ochii dacă veţi citi (pe riscul dumneavoastră!) cele ce urmează.

Din imprimantă-mi iese-un articol
Despre-un experiment ridicol
Eşuat în laborator. Serios
Vă spun c-a eşuat copios
Scăpând, spectaculos, pe uşa din dos,
O nălucă-n caftan de catifea
Real caftanul, ireală ea.

De-atunci, năluca noaptea se duce
Din cartier în cartier, spre-o răscruce
Care musteşte de dungi de lene.
Nu, nu le vede, le-adulmecă, nene!
A vanilie miroase, cică, lenea,
Vanilie răsuflată, din vremea
Când decapitarea se practica
Pentru cuvintele fără perdea.
Spuneau pe-atunci, cică: ut, ăcat,
Ictir, izdă, indic, ur, işat
Năluca jură că-i adevărat,
Că ştie ea, din sursă ocultă.
Căci ireală-i, dar nu şi incultă!

Acesta-i un ciot de poveste.
Mai urmează, mult mai este.
Dar forma sa versificată
Nu poate fi, zău, continuată,
Fiindcă din raţia mea de rime
(Trase de păr şi-oricum puţine),
Doar una mi-a rămas în mapă –
Pesemne pentru că e şchioapă.

Excentricităţi în alb-roşu

Falanga sacră atacă muntele, un soi de buboi gigantic, inflamat, din care se scurge, roşu cu alb, puroiul arzător, pesemne infiltrat în adâncurile planetei de o molimă blasfematoare. În fruntea luptătorilor-lecuitori, cu armuri ignifuge şi săbii magice, e un personaj turbat, general şi mag într-un singur haidamac bizar, magnific în uniforma albă cu roşu şi în imprudenţa lui, numită nesăbuinţă de înţelepţii care nu dau importanţă unor erupţii minore, din pustietate, pentru că înţeleg adevăratul mers al lumii, filmul în care se ştiu incluşi de o inteligenţă astrală. Sunt bătrâni cu bărbi albe, robe roşii şi ocheane puternice. Privesc prin ele, minunându-se şi schimbând între ei cuvinte, mai întâi despre decăderea lumii într-un misticism excentric, apoi despre vrute şi nevrute, pur şi simplu pentru că le place aroma cuvintelor rostite şi parfumul literelor roşii scrise pe albul hârtiei. Da, roşii, căci sunt sângele sufletului şi au parfumul vieţii, al sentimentelor distilate în alambicul creaţiei.

De aceea am scris şi eu, aici, cu o roşie cariocă virtuală, nevrând să scap ocazia de a îmbiba câteva excentricităţi în alb-roşu cu câţiva stropi din parfumul literelor adunate într-o duzină de cuvinte. 😛

Citate favorite (3)

„Există întotdeauna o poveste despre o planetă de origine şi despre un ev de aur. Într-o societate complexă şi vicioasă, aproape toată lumea tânjeşte după un presupus trecut simplu şi virtuos. Într-un fel sau altul, e valabil în orice societate, fiindcă, oricât de simplă ar fi cea în care trăieşte, oricărei fiinţe omeneşti i se pare complexă şi vicioasă.”

Isaac Asimov – Preludiul Fundaţiei

Găsiţi linkuri către alte citate în tabelul Zinei, iniţiatoarea acestui joc.

Clepsidra strâmbă

Durerea îmi displace, prin urmare m-am străduit să-mi făuresc nisipul clepsidrei  mătrăşind tot ce mi-a fost vreodată atins de suferinţă. Am păstrat doar clipele mele răsfăţate, îmbibate de dulcele farmec al vieţii.

momentul

am scris pentru „jocul cuvintelor

Negrot, motanul pe care îl ador, mi-a mirosit curios lucrarea, părând nedumerit de splendoarea ei, iar stăpână-sa – maestra, tartoriţa, vrăjitoarea a bătrână – a strâmbat imediat din nas.

— Draga mea, chiar n-ai înţeles că misterul MAGIEI e împletitura de alb şi negru, de argintiu şi cenuşiu, de extaz şi agonie? Nu vezi că, dintre toate clepsidrele, a ta e singura care s-a înclinat, lepădându-se de echilibru? Cu o asemenea unealtă n-o să faci treabă bună niciodată! E imposibil! Arunc-o în mare, până nu înfurie sfinţii şi demonii deopotrivă. Şi făureşte-ţi alta, străduindu-te să înţelegi CITATUL, sau, dacă nu eşti în stare, pleacă dintre noi!