Poveste fără sfârşit

În sala oglinzilor, toate poveştile  sunt fără sfârşit (clic pe poze pentru mărire).


Despre poveşti fără sfârşit au mai scris/vor mai scrie şi alţii. Vă puteţi alătura celor care o fac şi care se adună, cu toţii, aici, în al doilea tabel.

Iar eu înscriu acest articol şi în tabelul reflexiilor în oglindă.


Am luat oglinzile de aici. Cât despre imaginile oglindite, o parte îmi aparţin (unele fiind iniţial prelucrate cu ajutorul altor secţiuni ale site-ului cu oglinzile), câteva sunt primite prin e-mail, una e o felicitare veche, scanată, alte 5 sunt de aici, de aici, de aici, de aici şi de aici.

Amintiribombe

Înainte de lansare:

oglindireCând reuşea să-şi treacă mintea dincolo de oglindă, toate erau la fel – şi totuşi altfel. Sau doar sunau altcumva, mai eroticnit. Continua să aibă o damblama, dar nu exista nimeni care să-i dea vreun vot de blam pentru asta. Oricum, de ce i-ar fi găsit cineva vreo vină fiindcă scrisul îi era un iubireal? Că nici măcar nu scrisese o duzinarmare de volume, ci doar unul, un singur roman, într-un stil, ei, da, cam galantopaz şi poate chiar puţin aberantic, dar tocmai ăsta era şarmul, nu-i aşa? Şi nici măcar nu-i ceruse vreunei edituri să investească vreun sfanţ. Ce rost ar fi avut să se ţină de vocerşit trimiţându-şi creaţia de la una la alta, doar ca să-l enerveze părerile floribile ale unor redactori mofturoşi? Era mai sărutil să-şi vadă romanul ambalajurat pe banii lui, rămânea în deplina lui proprietate, aşa cum avea să-i rămână şi toată partea materială a gloriei. Fiindcă ştia – şi i-o spuneau şi prietenii, şi oglinda – că era o primavatură, un tânăr talent înnăscut…

După douăzeci de ani:

… Ei, amintiribombe, ce mai amintiribombe… Din vremuri în care se crezuse scriitor, că doar avea numele trecut pe o carte tipărită! Deh, pe o carte care nu se vânduse prea bine, adică nu [prea] se vânduse, dar repetiţia şi e mama succesului, nu-i aşa? Şi de bani nu ducea lipsă, prin urmare apăruse şi a doua carte, apoi şi a treia… Şi, după atâţia ani, încă mai avea în stoc destule exemplare din toate trei, stivuite într-o ladă. În ultima vreme, le dădea cadou „prietenilor” pe care nu voia să-i mai vadă.

De fapt, prefera să fie singur, să se învârtească nestingherit printre amintiribombele lui. Cele din ziua lansării primului roman îl îmbătau cel mai tare. Şi atunci fusese beat de fericire, prin minte i se învârtiseră numele altora care începuseră la fel ca el, construindu-şi siguri rampa de lansare către constelaţia bestsellerurilor.

Oare ei de ce reuşiseră? Şi el de ce nu?

Da, sigur, reuşiseră pentru că aveau talent. Dar el, ce, el nu avea? Şi-l văzuse foarte clar în oglindă, cu mintea şi cu ochii lui. Sigur, acolo toate erau oarecum altfel, dar totuşi la fel. Că doar imagini şi amagini e totuna, ca şi talent şi talentisc, nu-i aşa?


  • Scris pentru jocul cuvintelor, textul nu e o aluzie la absolut niciunul dintre prietenii/cunoscuţii mei (îi includ în această categorie şi pe cei pe care nu i-am văzut decât în poze, pe Internet). Ideea mi-a venit când am aflat de existenţa acestui curs online de scriere creativă, unde nu e admis oricine. Viitorii cursanţi sunt selectaţi după ce toţi amatorii trimit câte o povestire de maximum 6000 de semne. (Pentru că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere şi din rahat nu poţi să faci bici. 😛 )
  • Clic pe imaginea cărţii ca să aflaţi de unde provine.

Anacondeiere… feminină

Uneori am un chef nebun de joacă… de anacondeiat. 🙂 (Clic pe linkul din stânga, dacă nu pricepeţi despre ce vorbesc.)

Azi mi l-a stârnit acest clip:

Şi, după ce m-a ajutat jupânul Google să găsesc, aici, tot textul laolaltă, iată ce-a ieşit:

Mi-e gheaţă-n suflet,
frig, ca în mormânt,
pân’ ce faci tu pârjol
cu un cuvânt
din suflet rupt,
din sufletu-ţi arzând.

Mă strânge
disperarea-n gheare lungi,
şi ţip, şi vii
cu forţa-ţi s-o străpungi;
cu mângâieri
durerea mi-o alungi
şi vorba-ţi bună
mi-e pe răni balsam,
iar şoapta-ţi, când
mă strângi la piept,
zdrobeşte tot ce-i
spaimă, rău, nedrept.

Cu teamă mă târăsc
pe gol pâmânt,
şi neîncrederi vin
şi-n mine plâng,
până ce-mi prinzi
de umeri, noi,
aripi ce ştiu
de-ncrederea în doi,
spre-a mă sui, pe vânt,
şi pe cuvânt,
stăpânind totul,
totul cutezând.

Îţi sunt femeie
când doresc alint,
îţi sunt femeie când
greşesc sau frâng,
şi-mi eşti bărbat
când poţi să nu mă cerţi,
când, fiindcă mă iubeşti,
poţi să îmi ierţi
orice, oricând, oricât,
privindu-mă mereu
ca la-nceput
şi îmbrăcând inima mea,
întreagă,
cu-un suflet care
de al meu se leagă.