Caruselul timpului

Caruselul timpului a fost… comprimat.

S-a întâmplat în vremuri imemoriale, când a impus-o economia de energie.

De fapt, modul de alimentare a fost omis când i-au întocmit noul prospect, scris într-un cod cu grave carenţe în exprimare.

Dar cui îi trebuie material documentar pentru o rablă?! Căluţii s-au deprins să scape din dispozitivele de fixare şi pleacă cu tine în zbor, fiecare în alt ritm, care-ncotro. Numai că toate drumurile lor duc în acelaşi loc şi de foaaarte multă vreme n-a mai avut niciun călăreţ destul noroc ca să nu-şi piardă sufletul în locul ăla, lăsând în şa doar jalnicele-i rămăşiţe pământeşti.

Olé!

Olele! Care furaşi nemurirea, breee?! Cui i-o vânduşi, neamuleee?!

Anunțuri

Cugetări

pentru Jocul Cuvintelor, sezonul 2, episodul 55

Dincolo de întrebări şi mai presus de răspunsuri, scăldat în soare sau furişat printre stele şi reflectat de ochii rotunzi ai tuturor generaţiilor de bufniţe, aşternut peste verdele crud al frunzelor tinere sau peste linţoliul alb de zăpadă al bătrânului pământ, uşor pe umerii pruncilor şi împovărător pe ai moşnegilor, acel ceva pe care-l numim timp rămâne fidel curgerii în acelaşi sens.

Sau cel puţin asta e iluzia din ale cărei mreje nu putem ieşi decât cu picioarele înainte.

Că vis al morţii-eterne e viaţa lumi-ntregi.”

Spune nu

clepsidra meaÎi mulţumesc lui, timpului neinserat în calendare, timpului care nu curge ca să m-omoare, timpului de sub alt soare, timpului pe care-l am în minte şi îl torn cuvinte, umplându-i goliciunea cu născociri, cu un curcubeu de false trăiri, îi mulţumesc pentru mantia lui de vis, pentru că spune: „Nu, nimic nu e interzis! Creierul însetat de tot ce n-a mai existat nu face copii la indigo şi nu acceptă niciun embargo, spune nu spaimei de ghimpi, bate recorduri şi bate câmpi, nu ascultă niciun sfat, spune nu capului plecat, spune nu când alţii spun da, simte mireasma fructului oprit, vede frunze pe-arborele cotit, spune nu, nu calc principii când pescuiesc în ape sălcii, căci totul se-ntâmplă în lumea mea, unde ceva e altceva.”

Şi cu asta spun nu, nu e basta! Mergeţi la Eddie, la jubileu. E al cincizecilea joc – şi nu-i greu. 🙂

Călătorie în timp

Maricel şi Ionica, arheologi amatori, se iubeau printre ruinele risipite pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, sub bannerul holografic pe care scria, tridimensional, fireşte, „FRUMOASĂ ŢARĂ, BINE CĂ NU MAI E LOCUITĂ”, şi, ca o compensaţie pentru mintea lăsată pe tuşă în timpul consumării actului animalic liber consimţit, citeau apoi biletele din  beciul cu sticle (da, aţi ghicit, cineva conservase câte-o hârtie în fiecare dintre sticlele alea astupate cu grijă, de parc-ar fi adăpostit duhuri) şi se întrebau ce-o fi vrut să zică răposatul sau răposata care le scrisese, odată ca niciodată.

Şi chiar era greu de-nţeles! Dacă nu credeţi, iată o mostră:

Ce ţi-e şi cu subiectele astea fierbinţi! Ce moaşă-sa pe gheaţă, s-a încins blogosfera şi nici pe feisbuc nu mai e umbră, internautul e un călător cu mintea asaltată fără răgaz de un arzător cor covârşitor, care trâmbiţează „violul e crimă!”.

Niet, nu e, iar aţi tradus greşit din engleză, loazelor!

În româneşte, „crimă” înseamnă „omor”, „omucidere”, da? Spre deosebire de limba engleză, unde „crime” înseamnă şi „infracţiune”, „delict”. Prin urmare, puneţi mâna şi luaţi notiţe: „violul e  infracţiune”.

Şi da, suntem cu toţii de acord că e o infracţiune gravă, avem şi catastif în care să ne trecem numele şi semnătura alături de toţi oamenii de bine care vor să nu scape violatorii nepedepsiţi, am căzut de acord că fata, indiferent dacă e albă ca zăpada, puritatea personificată, sau o tinerică rea de muscă, de-aia care pică repede la pat, n-are nicio vină, fiindcă „Nu înseamnă Nu” (deşi Ionel, beat mangă, cu ochii scurgându-i-se în jos, prin decolteul adânc al Maricicăi, şi-n sus, pe sub fustiţa folosită de ea drept abajur pentru cur, nu e întotdeauna în stare să deosebească această silabă de alte sunete, articulate sau nu), iar un bărbat adevărat nu violează (decât, poate, la vreme de război, când genocidul e singurul delict condamnat de contemporani şi de posteritate, şi în alte câteva cazuri, când liberul arbitru personal consideră acţiunea justificată).

Aşa că, hai, gata, s-o lăsăm baltă, ce-i prea mult nu-i bun, abuzul strică uzul, şi de cel mai satinat cearşaf ţi se face lehamite, vrei să mai dormi din când în când şi pe rogojină, şi dup-o săptămână în care te-ai îndopat cu friptură iahnia de fasole e bine-venită. Iar justiţia din ţara asta nu se sperie de opinia publică, zău aşa, nu ştiţi că acţionează conform principiului „câinii latră, ursul trece”? Ăia care ţin pâinea şi cuţitul îşi urmăresc propriile interese şi câte-un vlădică întărâtă talpa ţării, până la opincă, ca să ia atitudine de-un soi sau de altul. Mulţi ani trăiască spiritul de turmă, pe world wide web şi aiurea!


  1. Orice asemănare cu fapte şi/sau persoane reale e absolut întâmplătoare.
  2. Aceleaşi 12 cuvinte îngroşate au fost incluse de alţii amatori de joacă (şi toţi doritorii sunt invitaţi să le urmeze exemplul) în texte mult mai uşor de înţeles. Toată lumea s-a înscris, se va înscrie sau se poate înscrie aici, în primul tabel.
  3. În acelaşi loc există şi un al doilea tabel, unde s-au înscris/se vor înscrie/ se pot înscrie toţi cei care au abordat sau vor aborda tema „călătorie în timp”.

Clipa eternă

Stă în sala de aşteptare de atât de mult timp… sau cel puţin aşa i se pare. A stat mai întâi fără să se gândească la nimic, privindu-şi mâinile asprite, zbârcite, cu vene proeminente, parcă îngroşate… Şi pe urmă au venit şi gândurile, amintirile… Imagini ale aceloraşi mâini — tinere, superbe, cu degetele lungi dansând pe clapele pianului din salon… sau poate o fi fost cel din sala de concert? Aceleaşi mâini, tot tinere, cu unghii superb lăcuite, în mâinile mari şi calde, parcă arzând de dorinţă, ale unui bărbat, şi sărutarea buzelor lui, apăsată pe palma ei deschisă… Şi fiorii care au străbătut-o atunci… Îşi aminteşte că au fost fiori, dar a uitat cum au fost fiorii. Şi îi pare rău că a uitat…

— Doamnă Manuela?… Doamnă Manuela, vă rog, poftiţi… Maestra vă aşteaptă!

Vocea susurândă a asistentei, neaşteptat de melodioasă când izvorăşte printre buzele subţiri ale unei feţe colţuroase şi aproape cabaline din cauza bărbiei prelungi, o smulge din gânduri, dar, spre marea ei uimire şi încântare, o umple şi de fiori — de fiorii pe care-i credea pierduţi în uitare…

Ciudat, se gândeşte. Oare există o similitudine între dragostea pătimaşă şi moarte? Deşi, de fapt, aici nu e vorba de moarte, ci de sfidarea ei…

Citiţi continuarea aici.


– povestire publicată în antologia „Ferestrele timpului” (şi postată pe net fiindcă n-am semnat niciun contract prin care să cedez drepturile asupra textului)

punctul de plecare

„Unde-s doi puterea creşte”

Fie el şi numai un motan somnoros, un partener e întotdeauna util, fiindcă „unde-s doi puterea creşte”, o ştie oricine – şi nu doar de la  Alecsandri încoace, ci de când e lumea lume. După toate aparenţele, e unul dintre adevărurile universal valabile, cel puţin în universul pe care-l cunoaştem şi în care a apărut şi a înflorit, la început de secol XXI şi de mileniu III, blogosfera.

Şi, rămânând la capitolul „citate celebre”, aşa cum nu poate să lipsească martie din post, nu puteam nici eu lipsi din blogsferă, în a cărei încrengătură de parteneriate online s-ar părea că n-am putut să nu mă „încâlcesc”.

De ce nu puteam lipsi?

Păi, în primul rând pentru că, măcar până una alta, e „gratis, mamă soacră”, cum spune conul Spirache, captiv în ritmul renumitului Titanic Vals. Bine, costă abonamentul la Internet, dar pe ăla oricum îl făceam (fiind neapărat necesar în scopuri care ţin de actuala mea îndeletnicire) – carevasăzică, nu se pune! 😛 Şi eu sunt tentată să-ncerc tot ce e gratis, atâta vreme cât nu dăunează nici sănătăţii, nici comunităţii… 🙂

Iar în al doilea rând, pentru „că nu e om să nu fi scris o poezie”, şi eu, de când am comis-o pe prima (aduc un pietroi / în casă la voi), e drept, fără s-o scriu, dar prezentându-mă cu pietroiul, am ajuns treptat să descopăr că mă tentează păstoritul oilor negre pe câmp alb, indiferent dacă turmele îmi pasc în versuri sau în proză. Şi blogul e un loc în care scrii, şi mai ai şi cititori, şi mai poţi sta şi cu ei de vorbă…

Şi, cu toate că până acum nu mi-am pus problema asta, în clipa de faţă, când compun, în parteneriat cu capricioasa muză a advertorialelor, acest articol destinat probei 27 din concursul SuperBlog, mă gândesc că şi relaţia scriitor de blog – cititor de blog e tot parteneriat, căci scriitorul îi oferă cititorului o lectură plăcută (fiindcă nu văd de ce şi-ar pierde un om raţional vremea citind bloguri care nu-i plac), iar cititorul măguleşte orgoliul scriitorului cu aşa-numitele like-uri, cu aşa-numitele reblogări, cu distribuiri prin diverse reţele sociale şi cu comentarii laudative, sau îi oferă o critică constructivă, din punctul meu de vedere întotdeauna binevenită.

În rest, având în vedere că mă foiesc prin  blogosferă  din august 2004,  ar trebui probabil să ştiu mai multe despre formele de parteneriat care îi sunt specifice, dar adevărul e că nu pot vorbi decât pe cele  m-au tras tras mai mult sau mai puţin de mânecă.

Ştiu, am spus mai înainte că sunt tentată să-ncerc tot ce e gratis, numai că nu încadrez parteneriatele la categoria gratuităţi.  Partenerul oferă ceva şi cere altceva. Ca amatorii de schimb de link. Îţi cer un loc pe blogul tău, vor să le aloci o chichineaţă în care să-ncapă o uşă. O uşă către blogul lor. Dar de ce să-mi pun eu în blogroll o chestie pe care nu numai că n-o citesc, dar care mai e şi axată pe ceva cu care n-am nici în clin, nici în mânecă, numai ca s-ajung, la rândul meu, în blogroll-ul cuiva care de fapt nu dă doi bani pe ce scriu, dar căruia îi place poziţia mea din Zelist?

Prin urmare, am refuzat întotdeauna astfel de cereri. Cu o singură şi crasă excepţie, Link-Ping, blogul meu  „de linkuit şi pinguit”, care practica pe scară largă şi schimbul de ping-uri. L-am făcut şi pentru distacţie, dar mai ales ca experiment. Am vrut să văd în ce măsură le poate fi utilă o asemenea colecţie de parteneriate amatorilor de locuri fruntaşe în Zelist. Şi, după cum se observă în dreapta, am constatat că le este. Sau, mai corect, le-a fost, pentru o vreme. Căderea bruscă, observabilă de la o poştă în grafic, a apărut în momentul când cineva din stafful Zelistului şi-a dat probabil seama că e ceva putred în Danemarca. Şi, nu ştiu, nu mă pricep la chestiile astea, dar trăiesc cu impresia că în prezent există un sistem de sortare a ping-urilor.

Revenind la oile mele, Link-Ping, care conţinea şi o bună parte dintre creaţiile mele SF, există încă (nu obişnuiesc să arunc ce scriu), la aceeaşi adresă, numai că se numeşte Floarea de Loldilal, fiindcă acum e partener cu cartea în care s-au mutat între timp o parte dintre poveştile mai sus amintite. Şi cred că un parteneriat blog – carte este util. Cartea oferă subiecte pentru articolele blogului, iar blogul îi face reclamă cărţii.

Cât despre ping-uri, le-am mai practicat o vreme (acum n-o mai fac, sunt prea cronofage), dar nu în scopul promovării cuiva într-un clasament sau altul, ci ca să atrag atenţia asupra scrierilor mele. Aşa mi-am făcut cunoscut blogul cu poezii, după ce le-am mutat pe platforma wordpress. Înainte le ţinusem pe myjob, unde nu le citea nici dracu’ (deşi erau aceleaşi, nici mai bune, nici mai rele); adică mai nimerea din când în când câte cineva, zicea că-i place şi c-o să revină, dar nu se ţinea de cuvânt – poate pentru că eu n-aveam de obicei timp să-ntorc vizita, sau o întorceam, dar nu-mi plăcea ce găseam şi, ca urmare, mă abţineam de la comentarii. Şi aş zice că şi acest schimb de vizite şi comentarii e tot un parteneriat, care îţi face cadou iluzia că ai cititori. Asta în prima fază. Pe urmă, dacă reuşeşti să le cazi cu tronc, unii continuă să-ţi acceseze blogul chiar şi în lipsa reciprocităţii.

Dar cititorii poeziilor mele s-au înmulţit mai ales după ce am ajuns în clubul psi (care pe atunci nu se numea astfel şi în care nu am intrat de dragul promovării, ci fiindcă m-a tentat jocul cu duzina de cuvinte).
Însă  includ şi apartenenţa la acest club, sau la al condeielor parfumate (pentru care eu una scriu mai rar, din simplul motiv că temele, de altfel foarte frumoase, mi se par de obicei mai restrictive, iar articolele scrise de alţii sunt adesea prea lungi şi eu n-am timp să le citesc), precum şi participarea ocazională la miercurea fără cuvinte şi la alte, ca să le zic aşa, jocuri similare, în categoria parteneriatelor, pentru că fiecare articol conţine un link către blogul administratorului/organizatorului, promovând astfel clubul sau jocul, şi deţine un loc/link în tabelul participanţilor, ceea ce îi oferă autorului şansa de a-şi mări numărului cititorilor şi al prietenilor din lumea virtuală.

Din aceeaşi perspectivă, consider parteneriat şi participarea la SuperBlog: în toate articolele se menţionează că au fost scrise pentru concurs, iar pe site-ul organizatorului există liste (cu link-uri) ale concurenţilor, liste ale finaliştilor, liste ale blogurilor premiate la fiecare probă.  În plus, numai cine concurează poate deveni partener ocazional al sponsorilor, având şansa să câştige premii.

Însă nu mi-e clar în ce constă activitatea unui blogger partener al Superblogului, motiv pentru care mi-am propus să răsfoiesc (când voi sta ceva mai bine la capitolul timp liber) articolele celor care deţin acest titlu.

Iar pentru o epocă a timpului liber îmbelşugat (la pensie, carevasăzică), cel mai mult şi mai mult m-ar tenta parteneriatul cu o editură sau mai multe, sub forma unui blog de recenzii şi prezentări de carte „creative”, subvenţionat de parteneri prin împrumutarea cărţilor respective sau prin oferirea lor în format electronic, că loc în bibliotecă nu mai am 🙂

Dar până una-alta (până trece această una bucată iarnă şi începe altă primăvară) mă voi limita probabil numai la parteneriatul dintre acest blog al meu şi blogul anacondelor, fiindcă, bazându–se pe reblogări, nu vrea în niciun caz de la mine mai mult de cinci minute per articol, cu lectură cu tot, căci şerpoaica dublă e scumpă la vorbă 😀

P.S. Acestea sunt toate „parteneriatele” în care am intrat, ca să zic aşa, fiindcă mi-au apărut sub nas – chiar şi SuperBlogul, care a atras, în toamna asta, o bună parte a membrilor activi ai clubului psi/condeielor parfumate. Am pus „parteneriate” în ghilimele pentru că acum le-am privit pentru prima oară, explicit, din această lumină.

Şi asta e tot ce ştiu, mai ales la modul intuitiv, despre parteneriatele din blogosferă. Mie-mi place să scriu, şi-atât. Ca să-nchei parteneriate cu adevărat profitabile aş avea probabil nevoie de un  impresar 😀

Tributar T-ului

– pentru duzina de cuvinte

Am trecut, trecem, vom trece,

trecători temerari

pe treptele toamnei,

tren tunător, trepidaţii în treacăt

Tremurul tâmplelor în tandem,

tic-tac tacticos, tainică treabă,

trudă-n tăceri, tălăzuire-n tabieturi,

trei în trepied, trei în triunghi,

trei în trening,

trudă-n trapez,

talgere teanc în trapeză…

Talgere, tamburine, tobe,

tromboane…

taraf…

talangă…

tărăboi, tămbălău, tumefiere,

triumfuri, tangenţe…

tipare, temeri, tactici…

tinereţe…

Toate-au trecut, le trecem, vor trece…

Tâmpeniile tândălesc,

totuşi,

temeinic,

tembelism tributar timpului.