Arhive pe etichete: jocuri

Excentricităţi în alb-roşu

de

Falanga sacră atacă muntele, un soi de buboi gigantic, inflamat, din care se scurge, roşu cu alb, puroiul arzător, pesemne infiltrat în adâncurile planetei de o molimă blasfematoare. În fruntea luptătorilor-lecuitori, cu armuri ignifuge şi săbii magice, e un personaj turbat, general şi mag într-un singur haidamac bizar, magnific în uniforma albă cu roşu şi în imprudenţa lui, numită nesăbuinţă de înţelepţii care nu dau importanţă unor erupţii minore, din pustietate, pentru că înţeleg adevăratul mers al lumii, filmul în care se ştiu incluşi de o inteligenţă astrală. Sunt bătrâni cu bărbi albe, robe roşii şi ocheane puternice. Privesc prin ele, minunându-se şi schimbând între ei cuvinte, mai întâi despre decăderea lumii într-un misticism excentric, apoi despre vrute şi nevrute, pur şi simplu pentru că le place aroma cuvintelor rostite şi parfumul literelor roşii scrise pe albul hârtiei. Da, roşii, căci sunt sângele sufletului şi au parfumul vieţii, al sentimentelor distilate în alambicul creaţiei.

De aceea am scris şi eu, aici, cu o roşie cariocă virtuală, nevrând să scap ocazia de a îmbiba câteva excentricităţi în alb-roşu cu câţiva stropi din parfumul literelor adunate într-o duzină de cuvinte. 😛

De la îngrădire la mi minor, via Pandalie

de

Azi o să vorbim despre faptul că mă simt îngrădită, ceea ce nu-mi face nicio plăcere, deşi recunosc că un om normal n-ar trebui să fie deranjat de atâta lucru. Pentru cei care nu înţeleg de ce am spus „atâta lucru”, menţionez că îngrădirea în cauză mi se trage de la sacul în care mi se lăfăie lenea de dimineaţa devreme până noaptea târziu, un sac pe care nu se potriveşte, singurel, adică de la sine şi fără efort din partea mea, niciunul dintre peticele pe care le luminează duzina de săptămâna asta (parola, inteleg, faptul, ingradita, confratele, troneaza, deranjat, tarziu, placere, lumineaza, lafaie, singurel). Poate că m-aş fi făcut că nu le văd, dar n-am putut, căci tronează, toate douăsprezece, atât de în largul lor la confratele Vienela!

Da, ştiu, nu se zice „confratele” Vienela. Dar care e femininul pentru confrate? Confratelă? Confrăţoaică? Consoră? Consolă? Consorelă? Consuela? Con…?

Mili

Mili, cu sediul blogosferic aici

Am cerut părerea unui amic de-al meu, motanul Pandalie, care cugetă din când în când pe un blog obscur, dar mi-a zis că el nu ştie decât femininul pentru parol, care e parolă, şi pe cel pentru Papă, care e păpiţă (cu p mic, că el e misogin). Păpiţă cu cărniţă, pen’ că el nu e nici vegan, nici vegetarian. Zice că l-a ferit bunul D-zeu de boli din astea, însă mai roade câte un fir de iarbă, că e ţais/fain/mişto/cool să fii omnivor. Şi-ar vrea să ştie ce papă Mili a Renăţicăi, de care tocmai s-a îndrăgostit. De Mili, nu de Renăţica, fiindcă preferă femininele cu patru picioare, sau măcar cu trei, ca Neaga scăunica, care şi-a păstrat locul în inima lui largă, poliamoroasă şi multigamă. Sau multiamoroasă şi poligamă. Gama mi minor, că Mili e încă minoră.

Şi gata, mai departe o să scrie, poate, vreodată, în vreo carte.

Calmy în casă nouă – care va găzdui şi alte jocuri

de

Se caută şi alţi adminstratori ai noului blog, pentru care:

„… am ales în doi timpi şi trei mişcări o temă – nu înseamnă că este şi cea mai bună. Pot fi făcute modificări, stilizat blogul, adăugate meniuri, postări etc. – doar să se găsească voluntari.”

De acum înainte, dacă duceţi povestea mai departe, lăsaţi vă rog un link pe noul blog prezentat mai sus, în subpagina firului epic continuat.

 

Găsit jucărie nouă

de

Am făcut rost de piese pentru Şahistul din povestea superblogărită neterminată*! 😀

 

♜ ♞ ♝ ♛ ♚ ♝ ♞ ♜
♟ ♟ ♟ ♟ ♟ ♟ ♟ ♟

 

♙ ♙ ♙ ♙ ♙ ♙ ♙ ♙
♖ ♘ ♗ ♕ ♔ ♗ ♘ ♖

* Poveşti terminate noi nu prea mai am! 😆

Joc de doi cu o duzină

de

VeroVers

O stease cade să stea
pe cercât îi cernopţile,
cât o sorb privirile,
cât o lasă soarele.
Dar, văzută sau nu,
pânăla urmă piere oricum,
când rămâne în panăde zile,
de ore şi de minute,
şi o invocăm în deşert,
strigând sau pe tăcute,
căci nu ne mai poate da,
ca desertnocturn,
mărunta sa licărire.
Rămâne-o amintire
uitată-ntr-o ramăde fildeş,
sau de baga,
şi numai visele nătânge
mai râmădupă ea
prin timpul scurs,
cares-a aşternut,
stivuit,
în caremari,
sau mai mici,
de unde sareuneori
câte-o secundă, încă vie,
zglobie,
dând sareşi piper
trecutului din minte,
ce uneori ne minte,
fiindcă uitarea şterge
nu numai cuvinte…
Şi ne stă frica-n sân
ca un şanîndesat în pantof,
căci avem un of,
ne temem că ne-am ramolit,
că am uitat ce
şi de ce am trăit,
curgând…

Vezi articolul original 113 cuvinte mai mult

A, a şi iar a – cu duzina

de

Armătura amurgului, artă a aerului, arunca adieri argintii.

Arătări albe arau, alene, anticul areal aromat al amintirilor.

Anonimul arlechin admira aplecatul arin, arcuş asupra albastrului apelor, arac al amăgirilor.

Arbitrii alergau, aievea, altundeva. Abracadabranţi. Aseară. Azi. Aiurea.

Aici avem alţi a, a şi iar a – cu duzina.

Cred că ştiu de când ştii

de

Cred că ştiu de când ştii
c-a fost (şi mai e) un joc de copii
(ce copil e cuminte?)
printre cuvinte.

Acum,
ar fi trebuit să spun
asta în altă parte;
dar e noapte,
şi nu mai plec
atât de departe,
pentru că, uneori,
te înfiori
când, pe lângă cuvânt,
e locul prea strâmt
si mulţimea prea deasă
pentru consens…

Ştiu, vorbele mele n-au sens,
dar nu-mi pasă…

Am doar chef să le-nşir,
fără noimă şi fără hotar,
cântec cântat, în zadar,
pentru cine n-are habar,
de-un singur lăutar
hoinar,
care nu vrea, în noapte,
să rătăcească mai departe,
printre-acorduri târzii…

Cred că ştiu de când ştii… 🙂

Îmi plac oamenii (psiluneală)

de

Când a început să joace?

Demult… Nici măcar nu-şi mai aduce aminte dacă au trecut ore, zile, luni, ani, secole, eoni… Oricum, timpul nu are nicio importanţă – el însuşi l-a inventat şi îl poate ignora, opri, întoarce, răsuci, împleti, destrăma… Îi poate face orice, dar nu acum. Acum jocul nu-i dă pace.

Tot el a inventat şi jocul. De fapt, joacă cu sine însuşi, făurindu-şi, pentru fiecare partidă, un alt  adversar – şi e un fleac să câştige, reuşind să şi-l supună.

Mda, aşa a fost până mai adineaori. Victoria a tot fost o bagatelă. Asta l-a  îndârjit, l-a  făcut să joace iarăşi şi  iarăşi, străduindu-se din răsputeri să zămislească o creatură îndărătnică care,  ignorându-şi nevolnicia, să se sumeţească, răstălmăcindu-i poruncile atunci când nu i le dă uitării, luându-i numele în deşert şi nesocotindu-i puterea.

Ei bine, se pare că a reuşit, că e ultima partidă. După ce s-a întins ca o pecingine, folosindu-i sau stârpindu-i fără scrupule pe ceilalţi, pe învinşii partidelor trecute, neamul descendenţilor creaturii, plin de cerbicie, îl sfidează, asumându-şi prerogative de creator. Şi asta numai şi numai fiindcă a descoperit , cel mai adesea din întâmplare, câteva dintre legile lumii încropite de Jucător – şi bâjbâie printre ele, închipuindu-şi că struneşte stihii pe care nimeni n-a mai îndrăznit să le înfrunte.

Mda, creatura e perfectă. E pe punctul să câştige partida, căci, în îndărătnicia ei, se înverşunează să îşi urmeze propriul drum, deşi, în rarele-i momente de luciditate, pricepe că se îndreaptă spre pieire, că se grăbeşte să se distrugă, bătându-şi joc de tot ce i s-a dăruit spre a dăinui, din tată în fiu, în adăpostul primitor al supunerii depline.

Sfârşitul e aproape. Jucătorul o ştie – şi e pregătit să verse o lacrimă în amintirea ultimei sale jucării, în amintirea creaturii răzvrătite, a creaturii care, atunci când nu va mai fi, va fi învingătoare! În amintirea creaturii pe care ar mai putea să o salveze, aruncând asupră-i doar încă un strop de umilinţă, unul de bun simţ şi unul de respect…  Dar…

– Dar îmi plac oamenii, îşi spune. Aşa că, dacă e dorinţa lor să-şi taie craca de sub picioare, n-am să-i împiedic să facă precum le e pe plac…

Text reblogat de aici şi adaptat pentru a putea fi înscris în tabelul psilunelilor, pe care vă invit să-l cutreieraţi din link în link. N-o să vă pară rău! 🙂