Arhive pe etichete: motanul Grişka

De la motanul Grişka cetire – preluare din pagina lui de Facebook

de

Pentru comentarii intraţi pe blogul de baştină al articolului.

Mustăţi lungi, gheare lungi

– adică de aici.

Zgămâie, cea mai firavå pisicuță din haită

Iat-o pe Labe-albe, acum fix patru ani, în ziua când ne-am cunoscut.

Pe-atunci nu i se spunea Chiţurina. Nu i se mai spunea nici Zgămâie, fiindcă bipedul, care o ştie de când a făcut ea ochi, se prinsese între timp că e pisică, nu motan, cum crezuse el, judecând după firea ei zvăpăiată şi aventuroasă – a fost prima care, odată plecată în explorarea întregului domeniu, a sărit din pod direct în curte; iar bipedului i-a sărit inima din piept când a văzut micul ghemotoc de blană lansându-se în gol.

Numele zgâtiei fusese aşadar deja feminizat, i se spunea Zgămâiţa – prea lung, a decretat bipeda. Şi a extras ceva litere, reducând ID-ul jivinuţei la mult mai scurtul Ziţa.

După o foarte scurtă vreme, aceeaşi bipedă a constatat că noua ei febleţe miaună de parcă ar chiţăi, aşa…

Vezi articolul original 536 de cuvinte mai mult

Pelerinul

de

Jocul nostru cel de toate săptămânile trage din nou să moară. De-aia m-am gândit să mă fac luntre şi punte ca să pun, de bine, de rău, mâna pe tastatură, dar nu ca acoperământ, cum îi e uneori motanul – blajin, părând să se simtă de minune pe post de icoană a nevinovăţiei, aducătoare de iubire în orice ochi de mamă adoptivă bipedă.

Însă toate ideile întrezărite mi se par vechi, răsuflate, şi, decât să scriu ceva cu parfum desuet, de clişeu duios, mai bine-mi salt degetele de pe taste şi-mi trimit gândul pe tărâmul muzelor, în pelerinaj. Sper că va fi bine primit şi se va întoarce revigorat.

Oglindiri

de

Nu ştiu dacă rubrica „reflexii în oglindă” va mai reveni sau nu pe blogul gazdă, dar, fiindcă tocmai am constatat că şi-a mai adus şi altcineva aminte de ea, pun mai jos două imagini reflectate.

30.05.2017

11.06.2017

Covoare olteneşti

de

Am două. Covoare olteneşti – tradiţionale. Ţesute de o mătuşă. Nu cred că a reprodus modelele din memorie, nu în totalitate, avea schiţe păstrate din anii de şcoală. Îşi dorea din toată inima să fie profesoară de lucru manual. Şi n-a fost. Fiindcă a venit războiul, urmat de „revoluţia proletară”.  I s-a propus să predea marxism-leninism că, de, dacă tot voia să fie profesoară… 😛 A refuzat. Şi-a încheiat activitatea în „câmpul muncii” ca şefă la „muncă şi salarii”, deosebit de apreciată la nivel înalt (adică de tov. director de institut) pentru experienţa câştigată făcând cu totul altceva decât învăţase să facă. De ţesut s-a apucat la pensie şi s-a lăsat când au lăsat-o ochii – nu mai vedea să citească nici măcar cu lupa. 😦

De la ea am învăţat noi (eu şi jumătatea mea conjugală) să facem covoare persane. Nu ne-am băgat decât la unele de dimensiuni reduse. S-a întâmplat imediat după chestia aia din ’89 poreclită revoluţie. Am dat vreo două sau trei cadou, după ce am încercat să le vindem – via consignaţia –  fără să reuşim să încheiem vreun târg.

E vorba de „primul şi ultimul” dintre covoraşele lucrate de mine. Clic pe imagine ca să găsiţi articolul din care am extras-o şi care între timp a fost corectat în această privinţă.

Aşa că „afacerea” n-a luat amploare. Dimpotrivă.

Adică am uitat ce-am învăţat. Timpul a ecranat, cel puţin în cazul meu, ştiinţa ţesutului manual băgată în tărtăcuţă. Dar avem şi noi schiţe. Bărbatul meu personal susţine că ne-am putea aduce aminte. Tot la pensie, carevasăzică. 🙂 Sper că n-o fie dat de minciună dacă o să facem vreo tentativă în acest sens. Oricum, la persane, urzeala e treaba cea mai complicată. (Apropo, în capul meu, urzeala a fost întotdeauna asociată cu cânepa – nu ştiu dacă aiurea sau ba. 🙂 )

Dar să revin la covoarele olteneşti. Mătuşa ni le-a dat cadou la nuntă. Acum 33 de ani. Le-am ţinut în dormitor, pe perete, ne-a fost milă să călcăm pe ele. Dar n-am reuşit să le ferim de molii. Acum, ciupite pe ici-colo, prin părţile esenţiale, carevasăzică, stau pe balcon, împăturite unul peste altul şi amândouă peste stiva de cauciucuri de iarnă (sau de vară, după caz). În vârful acestui turn îşi face motanul adesea siesta.

Iar dacă îl vede cumva, de undeva, din altă lume, sunt sigură că mătuşa mea se bucură. Adora pisicile. Şi căţeii.

Nu mai am de adăugat, ca dezvăluire câtuşi de puţin senzaţională, decât că am inclus în textul de mai sus duzina de cuvinte lansată în joc săptămâna asta.