N-am stat să verific numărul de vizualizări pentru toate articolele pe care le-am scris pe diverse bloguri şi bloguleţe sub diverse semnături 😛 , dar cred că nu greşesc spunând că, în privinţa asta, recordul e deţinut de poezia „Bunica mea„, pe care-am scris-o acum 41 de ani (o mai găsiţi şi aici.)
Sinceră să fiu, faptul mă lasă literalmente cu gura căscată. Fiindcă nu e nici pe departe cea mai reuşită dintre poeziile mele şi, la drept vorbind, nici cea mai sinceră. E opera unei mici escroace sentimentale, care voia într-adevăr să plângă fiindcă nu fusese lăsată să plece la ştrand cu „golanul ăla” (expresia îi aparţine tatei) şi care, fiind nevoită să rămână acasă, şi-a amintit că bunica trebuie să primească un cadou de ziua ei – şi ce e mai uşor de scos din mânecă decât o poezie? Şi ce apreciază bunica mai mult decât o poezie? Şi poezia trebuia să impresioneze (pe tata nu l-a impresionat, ba chiar a mirosit care era motivul lacrimilor din primele versuri), drept care e plină de toate clişeele referitoare la bunici care mi-au venit în minte ad-hoc (probabil că tocmai de-aia are priză la public).
Pe bunica o iubeam, fireşte, o iubeam chiar foarte mult, dar garantez că, dacă m-aş fi dus la ştrand, poezia asta n-ar fi existat, şi poate că nici n-aş fi ajuns acasă la timp pentru masa festivă. (Sută la sută sinceră e o poezie pe care n-a citit-o niciodată, fiindcă am scris-o după ce a murit. I-am pus-o în sicriu şi, vreme de câţiva ani după aceea, am recitat ultimele două strofe, în gând, seară de seară, înainte de a adormi, cu speranţa că o s-o visez – dar nu s-a întâmplat decât de vreo două sau trei ori.)
Dar, una peste alta, încep să mă gândesc că probabil mi-am greşit cariera. Presupun că trebuia să scriu, după reţeta celei mai citite dintre poeziile mele, versuri pentru manele. Oare e prea târziu ca să mă reprofilez? 
ropot de secunde... 