Boşorogul berbant

Azi, dulce-a vieţii mele căprioară,
Am început să cred că amândoi
Lăsăm în fiecare ceas să moară
Câte-un sărut ce-ajunge la gunoi.

Ni-e puşculiţa plină de ratări,
Călcăm sub cizme strune de chitară,
Avem un rucsac plin cu întrebări
Şi logica începe să ne doară.

Pentru că, uite, facem din ţânţar
Nu armăsar, ci chiar un elefant!
Stingem vatra pasiunii în zadar,
Certându-ne pentru un moş berbant.

Încă necunoscutul poet căruia îi place să-şi spună Arald Dlara ridică stiloul, îi priveşte lung peniţa, îl închide. Netezeşte cu palma hârtia parfumată, găsită în sertarul biroului doamnei Lili. Par-fu-ma-tă. Ca BB, Boşorogul Berbant. S-au întâlnit în faţa porţii şi moşul mirosea ca o drogherie şi mergea ţanţoş, ca şi cum ar fi fost într-adevăr plin de farmec. Oare chiar nu-şi dădea seama că, fără maşina aia supercalifragilistică şi fără conturile din bănci, n-ar fi avut niciun haz? Caraghiosul! Matusalemicul vânător de fuste! E drept că se ţine bine. După cum arată, nu-i dai optzeci şi doi de ani. Nu-i dai nici măcar şaptezeci. E cel mai frumos babalâc pe care l-a văzut Arald vreodată, dar… În viaţa lui Lili sunt deja prea mulţi bărbaţi şi fără el!

Desigur, o femeie cu mai mulţi bărbaţi – care se împarte între mai mulţi bărbaţi fără să-i aparţină niciunuia – e, pentru Arald, partenera ideală. O femeie care nu jinduieşte după un soţ cu acte-n regulă nici măcar în cel mai ascuns cotlon al sufletului său. Aranjamentul e comod, fără nicio obligaţie, şi totuşi… totuşi ar prefera să se afle pe primul loc în ierarhia preferinţelor ei, să fie masculul dominat, masculul alfa. Continuă lectura

Reclame

Parfum…

Parfumul unui film… Sau al unei cărţi…

Îmi privesc biblioteca – plină cu din ce în ce mai multe cărţi cărora încă n-am avut timp să le întorc rând pe rând filele – cum îşi priveşte un avar comoara şi-mi trece prin gând, prin gândul o clipă distras de zgomotele agresive ale bulevardului de dincolo de geamurile deschise, că nu, eu n-am asociat niciodată un film sau o carte cu un parfum, oricât de copleşit mi-ar fi fost sufletul de mireasma – sau miasma – unor sentimente de departe, apropiate de mine de imagini, de sunete, de cuvinte, de o privelişte sau alta din imaginaţia aprinsă de slove.

Mă întorc zadarnic în timp cu paşi de ceasornic, rămân degeaba când şi când locului, ca o placă uzată de patefon care repetă obsedant o frază muzicală, căci nu găsesc nicio sticluţă de parfum pe care s-o asociez cu vreo poveste de pe o peliculă sau dintre două scoarţe de carte.

Aşa că renunţ, îmi trec degetele peste o blaniţă caldă, care toarce arhaic, mâţeşte, şi mă gândesc că, uite, am izbutit totuşi să răspund cumva la dubla provocare a Jocului Cuvintelor, tangentând-o şi pe cea lansată de Clubul Condeielor Parfumate.  Pe urmă îmi amintesc că, în decursul jocurilor mele de-a Superblogul, am scris, aici şi aici, despre parfumuri nemirosite de mine niciodată (pe cel primit ca premiu l-am dăruit cuiva în stare să-l aprecieze) şi, bizar sau nu, asta mă îmboldeşte cumva să vă arăt totuşi şi fotografia unei sticluţe de parfum. Pare să fie mostră, am găsit-o printre lucrurile rămase în urma mătuşii mele cu ochi albaştri şi o păstrez fiindcă, fără să o deschid, simt parfumul zilelor mele de fetiţă cu patru mame (cele trei în plus fiind două mătuşi şi o bunică). E un parfum asociat cu filmul vieţii mele. 🙂

Călătoria unui melc cu cochilie de duzină către parfumul dansului

Cândva, credeam că pot să scriu orice, incluzând orice duzină de cuvinte. Îmi veneau idei peste idei, cădeau peste mine ca o avalanşă înfuriată, inspiraţia era magica mea licoare de toate zilele şi de toate nopţile şi umpleam cu ea sticluţe după sticluţe – al căror conţinut trebuia supravegheat ca să nu intre cumva în clocot de dans nebun şi să dea pe-afară, conturând simboluri lacustre bizare.

Din bătrânul creier al universului, ideile mai vin şi acum către mine, dar altfel… Cum să vă spun? Imaginaţi-vă călătoria unui melc. Da’ a unui melc obosit, nu glumă. Un melc a cărui viteză tinde asimptotic la zero, şi asta printre gardieni ostili, fanatici, adevărate componente de coşmar presărate pe un drum pe lângă care urcuşul pe trompa unui elefant nervos ar fi floare la ureche.

Sau floare la cochilie, cine ştie?

Cine ştie ce să scrie, de pildă, despre parfumul dansului ?  

Până când ajunge melcul cu idei noi vă pozez unele vechi, care se furişează pâş-pâş încoace şi în care s-au prins în dans miresme de dragoste neîmpărtăşită, de despărţire, de ploaie…

traducerea unei poezii incluse în romanul „Destinul Bufonului” (Robin Hobb)



Nu mai ştiu de unde am şutit gif-urile. Le-am stocat de mult pe computer, dar nu mi-a dat prin cap să notez sursele. E posibil ca unele să fi fost avataruri pe diverse forumuri, dar nu bag mâna-n foc.
Doar melcul e nou venit – de aici – în colecţia mea.

Acestea fiind zise, mă duc să dansez cu motanul: 

Excentricităţi în alb-roşu

Falanga sacră atacă muntele, un soi de buboi gigantic, inflamat, din care se scurge, roşu cu alb, puroiul arzător, pesemne infiltrat în adâncurile planetei de o molimă blasfematoare. În fruntea luptătorilor-lecuitori, cu armuri ignifuge şi săbii magice, e un personaj turbat, general şi mag într-un singur haidamac bizar, magnific în uniforma albă cu roşu şi în imprudenţa lui, numită nesăbuinţă de înţelepţii care nu dau importanţă unor erupţii minore, din pustietate, pentru că înţeleg adevăratul mers al lumii, filmul în care se ştiu incluşi de o inteligenţă astrală. Sunt bătrâni cu bărbi albe, robe roşii şi ocheane puternice. Privesc prin ele, minunându-se şi schimbând între ei cuvinte, mai întâi despre decăderea lumii într-un misticism excentric, apoi despre vrute şi nevrute, pur şi simplu pentru că le place aroma cuvintelor rostite şi parfumul literelor roşii scrise pe albul hârtiei. Da, roşii, căci sunt sângele sufletului şi au parfumul vieţii, al sentimentelor distilate în alambicul creaţiei.

De aceea am scris şi eu, aici, cu o roşie cariocă virtuală, nevrând să scap ocazia de a îmbiba câteva excentricităţi în alb-roşu cu câţiva stropi din parfumul literelor adunate într-o duzină de cuvinte. 😛

1894 (Nostalgie de toamnă)

Ivan Şişkin – Toamnă, 1894

VeroVers

Atunci planeta-a altora era:
A unor oameni ce-s acum pământ.
Însă, în anii-aceia luaţi de vânt,
La fel, în toamnă, frunza-ngălbenea.

E vremea tăvălug neschimbător:
Toamna pictează lumea, an de an,
’Naintea frigului din iarnă, avan
În oasele din trupul pieritor.

28 septembrie 2014 (versuri inspirate de articolul lui g1b2i3)


Despre toamnă au mai scris şi alţii. Îi găsiţi aici.

Vezi articolul original

Parfumul regretelor?

„Je me fous du passé!”

Parfumul regretelor? Cred că are miros dulceag, de putreziciune. De moarte. A ce miroase moartea? A ultimul sărut pe fruntea unui trup întins pe catafalc? A ce miroase sărutul ăsta? Mie mi-a mirosit întotdeauna a lacrimi. Metaforic. Lacrimile nu au miros. Poartă în ele durerea clipei, lichefiată, trimisă pe apa sâmbetei. Viaţa merge înainte, lăsând în urmă lacrimi şi morminte. Vise îngropate (oare? oare unde merg, când mor, visele de muritor?), iubiri mumificate, pierdute în piatra uitării după ce le-ai lăsat să moară… Încet, sau brusc, c-o răbufnire care credeai c-o să te ucidă, dar nu te-a ucis.

Supravieţuim… Supravieţuiesc… Am supravieţuit… Nu-mi pare rău că am mers înainte, că regretele mi-au murit, inodore, înainte de a se naşte. Tot răul e spre bine. De ce mi-aş regreta, de pildă, rătăcirile tinereţii, când tocmai ele m-au aruncat, în toate caleidoscoapele lumii, alături de omul cel mai potrivit pentru mine?

Sau nu poate nu cel mai potrivit… Cine ştie? Eu nu ştiu şi nu-mi pasă. Eu nu regret nimic. Mulţumesc pentru toate. Mulţumesc pentru fiecare palmă – dată sau primită, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare surâs, pentru fiecare moment de extaz, pentru fiecare clipă de viaţă.

Nu ştiu care e parfumul regretelor. Îmi parfumez calea cu recunoştinţă. Dar către aroma părerilor de rău vă vor conduce, poate, linkurile din tabelul Vienelei.

Parfumul florilor de munte

verojurnal

Parfumul florilor de munte se numără printre parfumurile din viaţa mea. Pentru că undeva există un sat…

… iar în sat există o casă în care stau socrii mei, şi florile din curtea lor…

…sunt la o zvârlitură de băţ de cele de pe poalele deluroase ale muntelui.

În aceeaşi casă a trăit cândva Iţic, un motan galben, isteţ şi lipicios. Poza e din ultima lui vară.

A lăsat în urmă o amintire cu parfum de flori de munte.  Parfumul care încă mai zăboveşte-n aer după ce ia ruginiul toamnei totul în stăpânire:


Mai multe flori de munte, toate parfumate, cresc aici, într-un tabel.

Vezi articolul original