Parfumul regretelor?

„Je me fous du passé!”

Parfumul regretelor? Cred că are miros dulceag, de putreziciune. De moarte. A ce miroase moartea? A ultimul sărut pe fruntea unui trup întins pe catafalc? A ce miroase sărutul ăsta? Mie mi-a mirosit întotdeauna a lacrimi. Metaforic. Lacrimile nu au miros. Poartă în ele durerea clipei, lichefiată, trimisă pe apa sâmbetei. Viaţa merge înainte, lăsând în urmă lacrimi şi morminte. Vise îngropate (oare? oare unde merg, când mor, visele de muritor?), iubiri mumificate, pierdute în piatra uitării după ce le-ai lăsat să moară… Încet, sau brusc, c-o răbufnire care credeai c-o să te ucidă, dar nu te-a ucis.

Supravieţuim… Supravieţuiesc… Am supravieţuit… Nu-mi pare rău că am mers înainte, că regretele mi-au murit, inodore, înainte de a se naşte. Tot răul e spre bine. De ce mi-aş regreta, de pildă, rătăcirile tinereţii, când tocmai ele m-au aruncat, în toate caleidoscoapele lumii, alături de omul cel mai potrivit pentru mine?

Sau nu poate nu cel mai potrivit… Cine ştie? Eu nu ştiu şi nu-mi pasă. Eu nu regret nimic. Mulţumesc pentru toate. Mulţumesc pentru fiecare palmă – dată sau primită, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare surâs, pentru fiecare moment de extaz, pentru fiecare clipă de viaţă.

Nu ştiu care e parfumul regretelor. Îmi parfumez calea cu recunoştinţă. Dar către aroma părerilor de rău vă vor conduce, poate, linkurile din tabelul Vienelei.