Clipa eternă

Stă în sala de aşteptare de atât de mult timp… sau cel puţin aşa i se pare. A stat mai întâi fără să se gândească la nimic, privindu-şi mâinile asprite, zbârcite, cu vene proeminente, parcă îngroşate… Şi pe urmă au venit şi gândurile, amintirile… Imagini ale aceloraşi mâini — tinere, superbe, cu degetele lungi dansând pe clapele pianului din salon… sau poate o fi fost cel din sala de concert? Aceleaşi mâini, tot tinere, cu unghii superb lăcuite, în mâinile mari şi calde, parcă arzând de dorinţă, ale unui bărbat, şi sărutarea buzelor lui, apăsată pe palma ei deschisă… Şi fiorii care au străbătut-o atunci… Îşi aminteşte că au fost fiori, dar a uitat cum au fost fiorii. Şi îi pare rău că a uitat…

— Doamnă Manuela?… Doamnă Manuela, vă rog, poftiţi… Maestra vă aşteaptă!

Vocea susurândă a asistentei, neaşteptat de melodioasă când izvorăşte printre buzele subţiri ale unei feţe colţuroase şi aproape cabaline din cauza bărbiei prelungi, o smulge din gânduri, dar, spre marea ei uimire şi încântare, o umple şi de fiori — de fiorii pe care-i credea pierduţi în uitare…

Ciudat, se gândeşte. Oare există o similitudine între dragostea pătimaşă şi moarte? Deşi, de fapt, aici nu e vorba de moarte, ci de sfidarea ei…

…

Citiţi continuarea aici.

---

– povestire publicată în antologia „Ferestrele timpului” (şi postată pe net fiindcă n-am semnat niciun contract prin care să cedez drepturile asupra textului)

– punctul de plecare