Idee creaţă, cu 12 cuvinte impuse

Nu, nu mi se trage de la soare, nu m-a bătut în cap nici măcar astă-vară, în zilele când a fost prea insistent am purtat pălărie. Aşadar n-aş putea să spun cum de mi-a venit o asemenea idee.

Cert este că mi-a sunat în tărtăcută ca un clopoţel tratat cu bobârnace de niscaiva degete demente. Şi am tresărit ca o pisică somnolentă când simte miros de peşte.

Dacă n-aş fi avut nicio urgenţă la capitolul activităţi aducătoare de venituri, mi-aş fi ocupat timpul, jucându-mă, aşa, de amorul artei, de-a jurizatul SuperBlogului. Există o listă a blogurilor participante, n-ar fi fost greu să cotrobăiesc în căutarea articolelor publicate. Mi-aş fi pregătit tabele şi tabelaşe, aş fi ţinut cont de baremul propus de fiecare sponsor, şi treaba/joaca ar fi mers şnur. Mi-aş fi făcut propriul clasament şi m-aş fi distrat comparându-l în final cu cel oficial.

Aş fi putut să-l fac şi public, şi poate s-ar fi mobilizat diverse persoane „la arme cu frunze şi flori„, gata să mă altoiască virulent cu toporaşi, pardon, cu toporaşe verbale. :mrgreen:

Şi aş fi putut să-i ofer laureatului meu şi un premiu. Ceva mai mult decât poza lui râzăreaţă încadrată într-o potcoavă, dar nu cine ştie ce (un ghiocel care nu-nseamnă pentru toată lumea primăvară) – adică doar vreo carte sau două de pe stocul personal. Dacă şi numai dacă ar fi fost interesat.

Dar nu vă speriaţi, adică nu vărsaţi lacrimi de crocodil cu gândul la minţile mele plecate cu sorcova, că aşa ceva n-o să se-ntâmple. Deocamdată de-abia îmi găsesc timp să mă joc cu duzina de cuvinte (cele grase/groase de mai sus, cu care se vor mai juca cu alţii, pentru a se înscrie apoi într-un tabel).  Dar, dacă numitul SuperBlog o s-o mai ducă până când oi avea eu timp, poate o s-o fac şi p-asta. 😛 😆

Nominalizări ROMCON 2015

VERONICISME

Sunt şi eu pe-acolo, la categoria traducători – fără şanse de câştig, ştiu, dar a fost şi nominalizarea o surpriză plăcută, un soi de cadou de ziua mea – onomastică.  (Nu mai e cazul să-mi uraţi „La mulţi ani!”, fiindcă a fost ieri. :mrgreen: Dar, eh, cine are habar când e Sf. Veronica, dacă nu poată numele ăsta, sau n-are pe nimeni apropiat care-l poartă?)

Cine doreşte să voteze – pentru una sau mai multe categorii, o poate face aici.

Vezi articolul original

Către domnul Super Blog – scrisoare deschisă

Motto:

Oglindă oglinjoară,
care e
cea mai apreciată competiţie de blogging din ţară?

(Compilaţie inspirată dintr-o poveste pe care-o ştie toată lumea şi din siajul de comentarii al enunţului ultimei probe a concursului SuperBlog, la care participă acest articol.)

Dragă domnule Super Blog,

Sunt eu, Matilda. Nu ştiu cât de bine mă ştii (că nu-ţi sunt partener media sau de alt soi), dar eu te ştiu – ei, nu prea de demult – din 2012, de când te-am descoperit amestecat, de numita Alma Nahe, prin mai multe duzini de cuvinte şi, spre încântarea mea, asezonat şi cu ceva aluzii, nu tocmai discrete, la isprăvile mele tipărite.

Însă faţă în faţă ne-am întâlnit, pentru prima oară, cu un an în urmă. De ce m-am înscris eu la ediţia de atunci am mărturisit aici – dar nu e musai să sari pe link cu clicul, îţi ofer pe tavă răspunsul fotografiat:

A doua întâlnire a fost anul ăsta, în primăvară, când nu m-am aventurat pe teritoriul tău decât vreo cinci ori, neluând în seamă toate provocările tale. Iar tu mi-ai cam străpuns inima, nu mi-a dat decât un bilet la teatru, şi ăla în Bucureşti, şi nu mi-am permis să scot din buzunar bani de drum, aşa că mi-am trimis la spectacol o rudă, căci „dar din dar se face rai”. Însă suferinţa mea a rămas, şi mi-am exprimat-o (adică mi-o exprimasem deja, că uneori am premoniţii 😛 ), uite aici (clic pe link dacă te roade curiozitatea).

A treia întâlnire – că-s trei, ca-n poveşti – e încă în desfăşurare. Te-am vizitat şi-n toamna asta, fiindcă am vrut să mă joc de-a romanul şi am crezut c-o pot face folosindu-te doar ca sursă de inspiraţie, fără să-mi pese de note şi alte alea, însă experimentul a eşuat lamentabil (fapt pentru care recunosc că vina îmi aparţine, nu sunt în posesia dozei de detaşare necesare şi suficiente).

Ei, şi-acum, după ce sper că ţi-ai amintit cine sunt, e cazul să-ţi spun şi de ce-ţi scriu.

Am auzit, domnul meu – zvonurile circulă repede prin blogosferă -, că vrei să candidezi la titlul de cea mai apreciată competiţie de blogging din ţară. Şi, fată bună cum sunt uneori 😛 , m-am gândit c-ar fi cazul să-ţi atrag atenţia că ai oarece carenţe de care-ar fi bine să te ocupi ca să-ţi îmbunătăţeşti imaginea publică, fiindcă ai cam pierdut teren, cunosc ceva superbloggeri care te-au abandonat, preferând să cânte de zor într-o oarecare orchestră. Uită-te şi tu, la început te-au asaltat cu cereri de înscriere 221 de oameni, dintre care 57 s-au răzgândit înainte de scrie primul articol.

Iar din cei 164 care şi-au încercat condeiul la prima probă, la a douăzecea n-au mai rămas decât 77 (până la final, sunt şanse să se mai piardă pe drum şi alţii).

Şi unii au plecat exprimându-şi nemulţumirile pe la colţuri, iar alţii, mai puţini, trâmbiţându-şi-le sus şi tare.

De aceea, dragul meu domn, m-am gândit să-ţi ofer următoarele sfaturi:

  • cere-le sponsorilor să dea dovadă de seriozitate:
    • să afişeze notele respectând termenul stabilit;
    • să nu le permită juraţilor să publice, pe blogurile lor, articole injurioase la adresa participanţilor;
    • să nu dea, la contestaţii, răspunsuri doar ca să se afle în treabă („din păcate, articolul nu ne-a impresionat” – şi cu asta basta) şi să nu justifice notele mici invocând greşeli de ortografie şi/sau exprimare inexistente sau nerespectarea unor cerinţe care lipsesc din enunţul probei;
    • să-şi exprime, clar, toate cerinţele în enunţul probei, fiindcă bloggerii concurenţi nu sunt obligaţi să urmărească discuţiile de pe Facebook şi emisiunile de la radio;
    • să adauge comentarii laudative numai la articolele pe care le notează cu cel puţin 95 de puncte; când tu, ca juriu, te apuci să lauzi un concurent, omul ăla începe să spere că va primi o notă mare (şi 85 nu e o notă mare, când articolul considerat cel mai slab primeşte 80 de puncte, sau chiar numai 75);
    • să jurizeze cu mai mult simţ de răspundere. Când, ca urmare a unei contestaţii, măreşti o notă cu 15-20 de puncte, e clar că prima dată n-ai citit articolul cu atenţie – şi ce s-ar fi întâmplat dacă autorul lui n-ar mai fi avut dreptul la contestaţie? Ar fi fost corect să fie nedreptăţit astfel?
  • include, în toate juriile, câte o persoană competentă (un ziarist, un scriitor, un profesor – bun – de limba română, un blogger clasat pe primul loc la ediţiile anterioare), pentru ca sponsorii care nu prea au tangenţe cu scrisul să nu mai premieze articole scrise cu picioarele – e o pată extrem de urâtă pe imaginea ta, crede-mă, şi dă din belşug apă la moara aşa-numiţilor hateri de care s-ar părea că nu duci lipsă;
  • cere-le juriilor să folosească aceeaşi paletă de note; când unul dă note cuprinse numai între 75 şi 100 de puncte, iar altul coboară până la 35 de puncte, e clar că acesta din urmă influenţează clasamentul într-o mult mai mare măsură, hotărând, el şi numai el, cine se duce vertiginos de-a dura către poale;
  • atrage atenţia moderatorilor care intervin în grupul de pe Facebook că e cazul să NU facă greşeli grosolane de exprimare, fiindcă, deh, când e vorba de un blogger partener, „şade ruşine”;
  • când intervii în discuţiile de pe grupul mai sus menţionat, nu lua necondiţionat partea sponsorilor; competenţia există, în aceeaşi măsură, şi datorită concurenţilor; plus că, dacă ar plăti toate advertorialele scrise pe durata concursului în folosul lor, investiţia sponsorilor ar fi mult mai mare;
  • nu mai înghesui probele de la sfârşitul competiţiei, tăind din timpul concurenţilor, dar nu şi din al sponsorilor;
  • deschide bine urechile, ca să nu-ţi scape nicio sesizare şi nicio plângere de-a concurenţilor şi ţine cont de ele; o să mai afli şi alte lucruri, pe care eu le-am omis acum, nu numai pentru că nu sunt infailibilă, ci şi din lipsă de timp – şi fiindcă vreau să cruţ timpul cititorilor mei.

Iar după ce-o să te pui la punct, dragul meu, când, oricât mă voi strădui, n-o să-ţi mai pot găsi cusururi, o să te susţin cu dragă inimă, lăudându-te. Atunci şi numai atunci o s-o fac. Uite, cam aşa, adică exagerând, deh, ca orice lăudător care se respectă:

SuperBlog, concurs bianual, renumit şi imparţial,
Unde-şi convertesc unii greutatea în caşcaval,
Pentru mine eşti imbold, stimulent, drog, pasiune,
Eşti concursul pe care-l visam, neştiind să-i dau nume.
Revin cu elan, concurez la oricare ediţie,
Blogul îmi e mult mai drag când intră-n competiţie.
Las deoparte orice, scriu pentru tine cu patos,
Orele-mi trec val-vârtej, mă avânt în zbor cu folos;
Gândul nu-mi e doar la premii, concursul e frumos!

~

COMPLETARE (1 decembrie 2014):

Ai numai 73 de articole înscrise la ultima probă, faţă de 98 înscrise la ultima probă de anul trecut, când concursul a fost mai solicitant (în acelaşi interval de timp, bloggerii participanţi au scris 28 de articole, nu doar 24, ca anul ăsta).
Ce zici, domnule Super Blog, nu crezi c-ar fi cazul să iei măsuri? Să schimbi câte ceva „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”?

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 100 de puncte

Hei, Claudia!

BannerParticipSuperBlog2014Hei, Claudia!

Vreau să scriu şi eu pentru Spring SuperBlog ceva!

Te rog, trece-mă musai astăzi pe listă, fiindc-o să fiu, crede-mă! tristă dac-o să ratez vizita la un doctor vestit.
Ştii, am un apartament, şi vrea să fie-ngrijit!

Povaţa vrăjitoarei

Regina mea,

eu, baba vrăjitoare,
te-ndemn să-ţi pui toţi peţitorii la-ncercare,
căci frumuseţea lor şi-al lor cuvânt
deopotrivă sunt înşelătoare.
Vezi dacă au curaj, înţelepciune,
şi de ispită dacă pot să stea deoparte,
de ştiu să preţuiască viaţa
făr-a se teme, însă, nici de moarte.

Arată-le-o sticluţă cu parfum
şi spune-le că-n ea-i esenţa vieţii
şi că tu trebuie s-o bei
în primul ceas al dimineţii;
şi că nu-i chip s-o sorbi oricum,
căci trupul tău nu poate s-o îndure
decât dacă se scaldă-n colb de drum
amestecat cu fructe de pădure
culese-n la amiază, de pe creste
de munte, când Celosia-nfloreşte.
Căci cel ce le adună făr’ de-o floare
strivită şi-ndesată-n buzunare,
pe creasta muntelui dă piept cu vântul
şi nu se ştie de-o avea scăpare.
Şi spune-le că vrei acele fructe,
că vrei să îţi aducă multe, multe.
Şi dă-le sfat să caute-n grădină,
şi să îşi rup-o floare înflorită,
ca să le fie viaţa ocrotită.
Dar nu le spune că-n grădina-aceea,
această floare nici n-a fost sădită.

Şi vezi care-o veni apoi să zică:
– Regină ştii, eu nu mai am răbdare,
m-am săturat să caut de nebun o floare.
Mă duc s-adun de sus acele fructe,
şi vai de vânt de m-o-nfrunta pe munte.

– Eşti curajos, voinice, să-i spui tu,
şi ai trecut de prima încercare,
iar de a doua o să fii scăpat,
chiar mâine, aşa socot, pe înserat,
când vei aduce fructele-n cărare,
să le strivim în colb, cu bucurie mare.

Iar sus, pe munte, printre fructe coapte,
am să aştept eu, vrăjitoarea, albă, ca de lapte,
şi străvezie, şi frumoasă,
crăiasă de basm, măsluită crăiasă.

– Voinicule, sunt fiica Vântului,
adusă de vraja Dorului…
Nu sunt Regina Parfumului,
pe ea las-o Păcatului!
Pe Killer Queen dă-o uitării,
eu sunt Regina Mării şi a Zării,
Regina Munţilor şi a Văilor,
Stăpâna Stihiilor şi a Zmeilor,
şi nu te pun la nicio-ncercare,
ci-ţi pun Regatul meu la picioare!

Şi vai şi-amar de-acela care
o să îmi dea crezare
şi-o să se lase ispitit,
de vorbele mele vrăjit!
Pentru c-o să chem vântul,
şi o să-l facă una cu pământul!

Dar celui ce-o să-mi spună:
– Piei, ispită!
O vreau pe Killer Queen,
mi-e singura iubită!
Aceluia-i voi da în dar
un sac cu fructe coapte,
gustoase, aromate.

Iar tu să-i spui, către seară,
cu fructele-n faţa-ţi când o să apară:
– Eşti înţelept, voinice,
de vreme ce-ai ajuns cu fructele aice!
Acum te mai aşteaptă o probă de foc,
şi sper s-o treci, sper să ai noroc…
Vreau să-mi aduci trei pietre de aur,
de pe Muntele Balaur,
şi să le storci apoi pentru mine,
să scoţi din ele esenţă de praline.

Şi dacă voinicul o să plece-n lume,
să caute-un munte cu-asemenea nume,
– un munte care nu există –
vom scoate câte o batistă,
să-i plângem soarta tristă.

Dar dac-o să-ţi spună:
– Regina mea,
nu-mi place când te-ntreci cu gluma!
Nu sunt bătaia ta de joc,
chiar dacă eşti frumoasă foc!
Rămâi cu bine
şi cumpără-ţi praline!
Tu să-i răspunzi:
– Stai! Nu pleca!
Ai câştigat! Voi fi soţia ta!!!


Articolul participă la
a şaptesprezecea probă a concursului SuperBlog 2013,
sponsorizată de

COSMETICS ROMANIA

Versuri, ţânţari şi parfum

 – Nu mai fi supărată, fetiţo! Pui tu mâna pe băiatul ăla până la urmă. Facem împreună un plan de seducţie. Dar, pentru început, hai să-ţi povestesc cum l-am cucerit pe taică-tu.

– Da, da, povesteşte-mi!

– S-a întâmplat la mare, la Mangalia, acasă la ai lui. Familia mea stătea în gazdă la familia lui pentru a treia vară consecutiv. A doua zi după ce sosiserăm, l-am găsit în curte, singur, citind sub bolta de viţă. Versuri. Îi plăceau poeziile, scria şi el din când în când câte una… Şi, fiindcă eram „înarmată”, i-am lăsat pe masă… opera mea, cizelată înainte de plecarea în vacanţă, două seri de-a rândul, fiindcă, deh, harul poetic nu m-a dat niciodată afară din casă! Apoi am fugit în cameră noastră, unde ai mei dormeau duşi. Ştii, îşi făceau siesta, „aţipelul” de după-amiază, cum îi zicea tata (furase cuvântul din „Săptămâna Nebunilor” – a lui Eugen Barbu). Iar din cameră am tras cu ochiul pe geam, să văd ce face făt-frumos al meu, dacă-mi citeşte versurile. Uite, le ţin minte şi acum:

Îmi pare rău când eşti departe.
Ştiu, te-ndoieşti că-mi pare rău.
Nu spun că plâng şi zi, şi noapte,
Că fără tine-mi este greu.
Nu eşti tu totul pentru mine
Şi nu ştiu dacă te iubesc.
Dar îmi lipseşti, mi-e dor de tine!
De ce? Răspunsul… nu-l găsesc.

Ştiu doar c-aş vrea să-mi fii alături,
Să râzi şi să mă strângi în braţe!
De dor mă răsucesc sub pături
Dorul mă chinuie, nu tace!
Şi-s dese clipe când la tine
Îmi zboară gândul, fără preget…
O, de-aş putea ca lângă mine
Să te aduc cu-un semn din deget!

– Sunt frumoase, mamă, adică mie îmi plac… Deşi, ca logică, te cam contrazici: nu ţi-e greu fără el, dar ţi-e dor, te răsuceşti sub pături…

– Da’ ce voiai, să spun chiar aşa, pe şleau, că-s topită după el? …. Şi, oricum, Scarlett O’Hara avea dreptate (parca-ai citit „Pe Aripile Vântului”), bărbaţilor nu le plac femeile prea deştepte, trebuie să-i laşi întotdeauna să se simtă ei mai cu moţ, ascultă ce-ţi spun… Mie-mi prinde bine şi la serviciu, toţi colegii sunt gata să m-ajute, deşi m-am urâţit simţitor…

– Da, mi-ai mai spus, mamă… Dar… l-ai dat gata cu o poezie?

– Ei, sigur că nu… A fost doar prima vrajă, potrivită cu gusturile lui, din arsenalul meu de super-puteri! Fiindcă, înţelegi tu, cine spune că bărbaţii se-ndrăgostesc de un suflet frumos nu ştie ce vorbeşte! Ăsta e un mit! Nu-ţi văd sufletul decât după ce-i vrăjeşti cu trupul tău, cu parfumul tău, cu vorbe în doi peri, cu priviri dulci… Când l-am văzut că lasă foaia cu versuri jos şi zâmbeşte, am ieşit şi eu din cameră, numai în costum de baie… Şi mi-am pus un picior pe scaunul de lângă el, fiindcă nişte ţânţari cumsecade mă pişcaseră de gambă, exact la ţanc! Parcă i-aş fi învăţat eu! „Cum suportaţi insectele astea afurisite? Uite ce mi-au făcut!” m-am plâns, îndemnându-l (cu un semn din deget :)) s-arunce o privire. Iar el m-a privit lung, a înghiţit în sec… Nu te uita la grăsimea mea de-acum, fetiţo, pe-atunci eram aproape o mare frumuseţe – şi ştiam că picioarele erau punctul meu forte! Aşa că, după ce-a mai înghiţit încă de două ori în sec, taică-tu şi-a făcut curaj, a râs şi m-a luat în braţe. „Parcă asta-ţi doreai, nu?” mi-a şoptit la ureche. Şi pe urmă a adăugat: „Ah, şi ce frumos îţi miroase părul!” Mă dădusem cu cel mai bun parfum al mamei. Şi nici măcar nu era Super Playboy! Ehe, dacă l-aş fi avut pe vremea aia! Nu mi-ar mai fi trebuit nimic, tăticul tău mi-ar fi ciugulit imediat din palmă! Aşa, am avut nevoie de toată vacanţa ca să-l vrăjesc pe de-a-ntregul. Însă pentru tine, draga mea, vom cumpăra mai întâi şi mai întâi parfumul! Hai să intrăm chiar acum pe net, să-l alegem!

Articolul participă la a opta probă a concursului SuperBlog 2013,
sponsorizată de

COSMETICS ROMANIA

Genţile secolului XXII

EL: Gata, iubito, de azi sunt angajat!

EA: Unde?

EL: La Reeija. Consultant de specialitate în domeniul miniaturizării.

EA (cu ochii la inelul lat de pe degetul mijlociu al mâinii sale drepte, pe care cuvântul REEIJA e scris cu rubine minuscule): O să le facă şi mai mici?

EL: Da, asta e politica firmei şi a magazinului. Dar să-ţi spun ce-am aflat – sunt sigur că şi pentru tine e o noutate!

EA: (extrem de curioasă): Ce?

EL: Ştii cu ce se ocupa Reeija acum o sută de ani?

EA: Nu vindea şi atunci miniteleportatoare cu comandă vocală?

EL: Nu. Atunci vindea genţi.

EA (privindu-l chiorâş): Cum să vândă genţi?! Genţile sunt incluse în fiecare locuinţă care se respectă! N-am văzut în viaţa mea apartament fără geantă!

EL: Păi ştii cum arătau genţile acum o sută de ani?

EA (cu gândul la cea mai mare încăpere din apartamentul lor): Nu erau la fel ca acum?

EL: Nu, draga mea, habar n-ai, cum, de altfel, n-aveam nici eu. Cum să-ţi explic? Genţile erau nişte… recipiente, de obicei din piele… Uite, ştii chestia aia, obiectul ăla pe care-l am de la străbunica şi-n care-i place motanului să stea?

EA: Cutia aia mare şi moale, deformabilă?

EL: Da. Ei bine, am vizitat Muzeul Reeija, unde mi-au arătat una la fel şi mi-au spus că se numea geantă de voiaj. Însă ei comercializau, pe vremuri, genti de damă, poşete. Astea erau mai mici… cutii moi, din piele de foarte bună calitate, închise de obicei cu fermoar…

EA (râzând, cu ochii la pantalonii lui): Cu fermoar?

EL: Da, şi aveau mai multe compartimente, mai mari şi mai mici, în care femeile ţineau tot felul de mărunţişuri: batiste, oglinjoare, truse de farduri, chei, telefoane mobile…

EA: Numai mărunţişuri? Nu-şi ţineau şi pantofii comozi, pentru serviciu? Şi revistele de modă preferate? Sau instrumentul muzical preferat?

EL: Nu, dragă, nu. Nu în poşete. Astea erau mici, le purtau de obicei agăţate de umăr. Şi existau şi unele foarte mici, minuscule, pentru ocazii festive…

EA: Trebuie să fi fost foarte rău…

EL: Cred că era… Femeilor le-a plăcut dintotdeauna să aibă tot felul de lucruri la-ndemână. Tocmai de aia, imediat ce s-a pus cât de cât la punct teleportarea, cineva şi-a dat seama că problema se putea rezolva extrem de simplu: geanta stă pe loc, ca acum, e o încăpere din casă, plină cu ce vrei şi ce nu vrei, iar tu cari după tine doar teleportatorul. Care la început era destul de mare, cam cât o poşetă (râde) din veacul trecut, cu tastatură pentru comanda obiectului dorit…

EA: Şi aşa trebuie să fi fost destul de rău…

EL: Da, de aceea s-a lucrat continuu la miniaturizare, s-a introdus comanda vocală… şi s-a ajuns la miniteleportatoarele pe care le poartă acum şi femeile, şi bărbaţii.

EA (privindu-şi din nou inelul de pe mâna dreaptă): Înţeleg… (brusc, scandalizată): Ia te uită, mi s-a rupt o unghie! (Bate cu degetul în inel): Vreau trusa de manichiură!

EL (în timp ce trusa se materializează pe masa de restaurant, în faţa ei): Dar şi inelele astea teleportatoare sunt cam prea late, nu?

piercingEA (pilindu-şi cu mare grijă unghia): Da, aş prefera unul mai îngust… Sau ceva şi mai finuţ… un cercel, un piercing…

EL: Ei bine, de mâine încolo, de asta mă voi ocupa eu. Urează-mi succes!

 

Articolul participă la
a şaptea probă a concursului SuperBlog 2013,
sponsorizată de Reeija  reeija

Colaj

Gerovital Plant, medic curant, este cântat de poeţi mai mult sau mai puţin talentaţi, mai mult sau mai puţin inspiraţi, dar la fel de entuziasmaţi:

Baladă populară:

Fost-ai, lele, cât ai fost,
Cu părul lung şi frumos,
Dar acu eşti lucru prost.
Cu păr scurt şi unsuros.
Şi-ai mătreaţă din belşug!
Şi-a vrea să te tunzi chilug
Ca să scapi de ea odată,
Că-ţi curge pe umeri roată…

Dar io îţi spun, lele, ţie,
Să nu faci aşa prostie,
Căci ştiu leacul ideal:
Şamponul gerovital!

Produs din plante, natural!

Eficient ca în poveste,
De mai multe tipuri este:
Cu ichtiol – antimătreaţă,
Plus o loţiune şugubeaţă;

Sau pentru părul degradat,
Pe la vârfuri deteriorat;

Şi mai e unul, anticădere,
Ţi-l recomand cu precădere.
Nu, nu-i anticădere din pat,
E ca să nu-ţi cadă părul din cap!

Oricum ar fi, oricum s-ar numi,
De la Farmec îl poţi cumpăra
Şi farmec părului tău va da!

Haiku:

El, Gerovital,
Acest şampon ideal,
Dă farmec total!

Acrostih:

Gerovital plant, produs regenerant
Eficient, şampon şi medicament,
Reface, întăreşte. Conţine
Octopirox şi ichtiol, ştiţi bine.
Vai şi-amar de mătreaţă,
Imediat o lasă fără viaţă!
Tratament permanent
Apără părul, fervent.
L-am cumpărat, m-a protejat!

Rondel:

Domnule doctor Gerovital,
Sunteţi medicul ideal
Pentru părul meu rărit,
Gras şi la vârfuri tocit.

Veniţi la mine, cu măşti şi cu ser,
Firele mele de păr vă cer.
Domnule doctor Gerovital
Sunteţi medicul ideal.

Protector şi hidratant,
Extrem de vitaminizant,
Sunteţi – garantat – natural,
Şi asta e esenţial,
Domnule doctor Gerovital!

Poem în proză:

Părul tău, parfum răsfirat în vânt… Părul tău, fire de farmec, vrajă a tinereţii eterne… Trec anii peste el şi nu îi simte, îi par uşori ca o adiere cu arome vegetale… Trec peste ele zilele şi nopţile, poposesc asupră-i măştile, loţiunile, şampoanele… leacuri miraculoase, ce trebuiau să poarte un singur nume. Şi li s-a spus Gerovital Plant Tratament – gamă de produse naturale, magică precum arpegiul unei game exotice, naturală precum lumina aştrilor…

Fac şi o mărturisire (mai prozaică):

Toate firele mele de păr îşi doresc drept medic de familie şamponul sebum control, asistat de serul cu acelaşi nume – pe bune! 🙂

Şi adaug mărturii fotografice din arhive:

Tot tribul meu e fan al produselor naturiste, marca Farmec, menite să-i ofere părului mulţi ani frumoşi de tinereţe.

Colajul participă la
a treia probă a concursului SuperBlog 2013,
sponsorizată de Farmec 

Urma de cerc

Cortul Judecăţii fusese întins în cel mai mare deşert de pe cealaltă lume. De fapt era un dom uriaş din pânză azurie, pe care un artist eclectic pictase, de-a valma, un peisaj idilic, un aliniament de buturugi scorburoase, un saltimbanc, un chip extatic de ascet spân, o pisică, un muşuroi de furnici, un hăţiş care nu părea explorabil şi o colecţie impresionată de automobile surprinse în momente palpitante – aceasta din urmă fiind studiată cu mare interes de toţi judecătorii, înainte de a intra să-şi ocupe locurile pe perne pufoase de catifea roşie, brodate cu fir de aur.

– Să vină primul doritor de trup! a strigat mai-marele lor, după care i-a şoptit bunului său prieten, instalat pe perna de alături: Din tot ce-a pictat zănaticul ăla, cel mai mult şi mai mult îmi place maşina argintie, surprinsă-n clipa când vira pe două roţi şi…

Şi a amuţit, fiindcă tocmai îşi făcuse apariţia primul suflet, sub înfăţişarea diafană unei femei de o frumuseţe pe care cuvintele nu pot s-o descrie şi care reuşea să taie până şi răsuflarea unui nemuritor ca el!

– Nu e nevoie să ne spui cine eşti, a zis, când şi-a recăpătat darul vorbirii. Te-am recunoscut, ştim că, în prima ta încarnare, ai avut cel mai milostiv suflet din lume. Şi, pentru aceasta, când te-ai încarnat a doua oară, ţi-am îndeplinit dorinţa de fi cea mai frumoasă făptură de pe Pământ. Şi ai trăit o a doua viaţă în care-i izbutit să ne fii pe plac, căci frumuseţea nu te-a împins pe căi necuvenite. De aceea te ascultăm iarăşi. Spune-ne, făr-a lăsa nimic ascuns, cum vrei să fii în cea de-a treia întrupare a ta!

Ea i-a privit cu sfială, dar cu un zâmbet mai strălucitor decât o mie de sori, şi a răspuns cu voce mai dulce ca nectarul din cupele zeilor:

– Mărinimoşi judecători, aş vrea să fiu şi de data asta frumoasă, să-mi păstrez trupul cu rotunjimi line, graţioase… Să fiu pe placul cât mai multor oameni, să-mi las întipărită pe retina lor imaginea imaculată, strălucitoare ca argintul. Şi frumuseţea mea interioară să nu fie mai prejos decât cea exterioară! Dar să fiu frumoasă cu un scop precis.

– Şi care ar fi scopul ăsta, draga mea? a întrebat-o, uşor amuzat, unul dintre judecători.

–  Să le fiu tuturor de mare ajutor. Să însemn, pentru toti oamenii care mă vor cunoaşte, siguranţă şi desfătare. Să surâdă când mă vor vedea trecând pe lângă ei ca vântul şi să se simtă într-al noulea cer când voi alerga, împreună cu ei, ca gândul. Ochii mei migdalaţi să le lumineze cărările chiar şi în miezul celei mai negre nopţi, chiar şi în toiul celei mai turbate viforniţe! Să cunosc lumea străbătând-o alături de prieteni, să-mi las, pe toate drumurile planetei, urma de cerc! Căci cercul este forma divină a soarelui şi-a lunii. Şi forma corollei de minuni a lumii, cântate de poeţi. Să devin un vis al omenirii, un vis realizabil pentru mulţi. Să mă pot împărţi între ei, un singur suflet în mii de trupuri gemene, pe care să nu le deosebească decât culoarea veşmintelor…

– Ei, a întrerupt-o o voce alarmată, opreşte-te! Deja ceri prea mult, ceri imposibilul!

– Ba nu, ba nu! a exclamat mai-marele judecătorilor. Eu am o idee! Aduceţi-l pe pictorul ăla, ăla care-a pictat maşinile! Ne trebuie ajutorul lui! Acum!

… Şi aşa a venit pe lume, din împreunarea unei năzuinţe ambiţioase cu o sclipire de geniu, o Toyota a viselor, Noua Corrola, care îşi lasă, de câte patru ori în fiecare clipă – cu cele patru roţi -, urma de cerc pe toate şoselele lumii.

toyota-Corolla

Textul participă la:

Garantat sută la sută

– A fost odată…

– Măi băiatule, eu sunt vrăjitoare, nu o fetiţă pe care trebuie s-o adormi. Ai venit aici ca să-mi spui basme?

– Pe banii mei îţi spun ce vreau! Da’ nu-s basme, am început aşa fiindcă sună mai romantic… Şi eu am intenţii romantice…

– Vrei să mă ceri de nevastă? râse baba, arătându-şi proteza dentară.

– Nu, vreau să mă-nsor cu fata împăratului, răspunse tânărul, cu toată seriozitatea.

– A împăratului rromilor? Că altul nu ştiu să fie pe-aproape…

– Taci dracului, babo, şi-ascultă-mă! se enervă tânărul. Despre împăratul ăsta am citit într-o carte veche, a trăit acum o mie cinci sute cincizeci şi şapte de ani, într-un loc pe care-o să ţi-l arăt pe hartă…

– Şi vrei să te-nsori cu mumia fiic…? nu reuşi baba să se-abţină, dar privirea lui de-a dreptul furioasă o făcu să-şi înghită restul întrebării batjocoritoare.

– Împăratul ăsta, reluă tânărul, trăia într-o ţară a livezilor şi ducea o viaţă foarte sănătoasă, aşa că sucurile de fructe nu-i lipseau niciodată de la micul dejun. Numai că, acum o mie cinci sute cincizeci şi şapte de ani, i-a murit storcătorul şi, după ce l-a-ngropat…

Baba îl măsură cu ochii îngustaţi.

– I-a murit storcătorul, zici? Şi el l-a îngropat?!… Auzi, băiatule, cred c-ai greşit când ai venit încoace, trebuia să te duci la psihiatru…

– Babo, mă laşi să termin? Şi nu-mi mai spune „băiatule”, mă cheamă Andrei – şi ştiu ce vorbesc.  Storcătorul lui era un uriaş, ultimul uriaş de pe Pământ, care strivea fructele în mâini cât ai clipi, pricepi? Şi, după ce-a murit, nema storcătoare cu presare la rece! Şi, cred că-ţi dai seama, pe vremea aia n-aveau pe-acolo niciun magazin online, în fine, n-aveau nici un fel de magazine cu produse electrocasnice… Aşa că împăratul a dat sfară-n ţară că-i dă fata de soţie (o frumuseţe de fată!) şi jumătate din împărăţie (o imensitate de împărăţie!) celui care-i oferă o soluţie de stoarcere a fructelor la fel de de eficientă ca pumnul uriaşului.

– Da, şi?

storcator Hurom– Şi eu am cumpărat storcătoare Hurom, uite-aşa, ca ăsta, îi explică tânărul, desfăcând cutia pe care-o ţinea în braţe şi punând un storcător pe masă, sub nasul vrăjitoarei. Sunt aparate de ultimă generaţie, storcesc orice: rădăcinoase, legume, frunze, fructe, te ajută să prepari lapte de soia şi de migdale… Şi folosesc o tehnologie recent patentată de Hurom, numită LSTS (Low Speed Type Screw, dacă pricepi engleza), ca să-i ofere utilizatorului un suc cu gust natural, culoare originală, mai multe vitamine, enzime şi nutrienţi…

– Bine, bine, scuteşte-mă de detaliile tehnice, zise baba, lingându-se totuşi pe buze. Zi-mi ce vrei de la mine.

– Cum ce vreau?! Să mă trimiţi, cu tot cu cele zece storcătoare de fructe pe care le-am cumpărat, în trecut, la împăratul ăsta. Fiindcă sunt sigur c-o să fie încântat – garantat sută la sută! Ce zici, poţi?

– Pot, răspunse vrăjitoarea. Garantat sută la sută. Numai că, bagă bine la cap, ăia n-aveau curent electric…

– Parcă nu te interesau detaliile tehnice, râse Andrei. Nu-ţi face griji, ştiu să construiesc centrale eoliene…

– Da’ c-o să schimbi trecutul ştii? Cu storcătoarele şi cu centralele tale? Şi că, dacă schimbi trecutul, creezi o lume paralelă? Şi că, odată ce-ai creat-o, acolo rămâi, în vecii vecilor, amin! Nu te mai întorci niciodată aici, în timpul şi în lumea în care te-ai născut!

– Şi de ce-aş vrea să mă-ntorc?! Nu ţi-am spus că acolo o să fiu împărat?! Garantat sută la sută?! Mai bine zi cât mă costă serviciile tale.

– Păi…, ezită baba. Păi, ştii ce? Lasă-mi storcătorul ăsta, că împăratului tău i-or fi ajungând şi numai nouă bucăţi!

Epilog
N-am de unde să ştiu ce s-a-ntâmplat cu tânărul, acolo, în lumea lui paralelă, dar am toate motivele să cred că lucrurile au mers după placul său. Însă, garantat sută la sută, bătrâna vrăjitoare duce de-atunci o viaţă mult mai sănătoasă, fiindcă savurează sucuri de fructe şi legume în absolut toate dimineţile!

Noutăţi de ultimă oră
Vrăjitoarea tocmai a primit, pentru prima oară de când se ştie, un mesaj din trecutul unei lumi paralele: Marele Mag Tadalim, sfetnicul de taină al Marelui Împărat Andrei Întâiul, îi explică unde să trimită, pentru început, încă vreo trei duzini de storcătoare Hurom şi îi promite că, în schimbul lor, o s-o aprovizioneze cu fructe exotice, numai bune pentru sucuri dătătoare de puteri magice, pe tot restul vieţii. (Asta pe lângă lingourile de aur pe care le-a văzut materializându-se, încetul cu încetul, pe masa ei din bucătărie!)

Textul participă la a doua probă a concursului SuperBlog 2013, sponsorizată de MarketOnline.ro