„Carpe diem”

M-am eliberat.

Mi-am smuls sufletul din rădăcini şi rădăcinile din suflet.

Nu, n-am murit.

Trupul meu nu duce lipsă de suflet. 🙂 Rădăcinile erau undeva, în afară, în ceea ce există independent de voinţa mea, în fiecare amintire tristă, în fiecare perspectivă sumbră, în toate „marile speranţe”. Ce rost avea să pun accent peste accent pe fiecare dintre ele? Să-i fac fiecăreia câte-o analiză detaliată, să desluşesc tot ce exprimă, să număr câte răni mi-a făcut sau mi-ar putea face? Viaţa înseamnă acum doar prezent. Savurez unica fracţiune palpabilă a timpului, deşi îmi scapă instantaneu printre degete. Marile speranţe n-au în colimator decât clipa umătoare: sper să exist pentru ea şi ea să existe pentru mine!

---

Şi nu, n-aţi citit filozofia mea de viaţă. Nu e decât o elucubraţie inspirată de a 51-a ediţie a „jocurilor cuvintelor” (sezonul 2), şi o plasez la Eddie, în ambele tabele, unde se pot înscrie, fără discriminare, orice alţi cuvântători jucăuşi, fie ei localnici, imigranţi sau refugiaţi.

Parfumul regretelor?

„Je me fous du passé!”

Parfumul regretelor? Cred că are miros dulceag, de putreziciune. De moarte. A ce miroase moartea? A ultimul sărut pe fruntea unui trup întins pe catafalc? A ce miroase sărutul ăsta? Mie mi-a mirosit întotdeauna a lacrimi. Metaforic. Lacrimile nu au miros. Poartă în ele durerea clipei, lichefiată, trimisă pe apa sâmbetei. Viaţa merge înainte, lăsând în urmă lacrimi şi morminte. Vise îngropate (oare? oare unde merg, când mor, visele de muritor?), iubiri mumificate, pierdute în piatra uitării după ce le-ai lăsat să moară… Încet, sau brusc, c-o răbufnire care credeai c-o să te ucidă, dar nu te-a ucis.

Supravieţuim… Supravieţuiesc… Am supravieţuit… Nu-mi pare rău că am mers înainte, că regretele mi-au murit, inodore, înainte de a se naşte. Tot răul e spre bine. De ce mi-aş regreta, de pildă, rătăcirile tinereţii, când tocmai ele m-au aruncat, în toate caleidoscoapele lumii, alături de omul cel mai potrivit pentru mine?

Sau nu poate nu cel mai potrivit… Cine ştie? Eu nu ştiu şi nu-mi pasă. Eu nu regret nimic. Mulţumesc pentru toate. Mulţumesc pentru fiecare palmă – dată sau primită, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare surâs, pentru fiecare moment de extaz, pentru fiecare clipă de viaţă.

Nu ştiu care e parfumul regretelor. Îmi parfumez calea cu recunoştinţă. Dar către aroma părerilor de rău vă vor conduce, poate, linkurile din tabelul Vienelei.

Blestemul… celei care ştie

VeroVers

poză primită prin e-mail

.

Negru blestem străjuieşte neagra poartă de cetate

Unde corbul stirpea-şi creşte şi-urlă bufniţa în noapte.

Blestem ce-i aruncat cu ură de-o vrăjitoare cu ochi răi

De-a cărei frică tremură copaci pe margini de cărări.

*

Între zidurile negre nu se naşte niciodată

Un copil căruia-n viaţă fericirea-i va fi dată.

Poat’ să aibă munţi de aur, el doreşte doar iubire;

Numai dragostea contează, banii n-aduc fericire.

De iubirea a găsit-o, banul îl tot ocoleşte;

Ce-nţelege din iubire trenţărosul ce cerşeşte?

Iar de are ascunse-n hrube bogăţii lucind în bezne,

De-are dragoste deplină şi în jur flori şi miresme,

Boala-l macină cu râvnă, de nu – e de hoţi prădat;

Tam-nesam îşi rupe-o mână, îl muşc-un câine turbat.

Nu există fericire, însă viaţa e frumoasă;

E mai bună decât moartea viaţa cea mai ticăloasă!

*

De-asta râde vrăjitoarea, chicoteşte de-ani, de ere:

Prea s-agaţă strâns de…

Vezi articolul original 96 de cuvinte mai mult

Duzina de cuvinte: Scriitorul – sau VIAŢA ca o CEAPĂ

Nu ştia de unde năboiau cuvintele, ca buldozerele… Nu le supsese odată cu lăudatul lapte al mamei (a lui era mută!), nu şi le păstra prin buzunare, nu i le aduceau cele n-şpe surate inspiratoare (atâtea muze se spunea că are, dar el n-o văzuse şi n-o auzise pe niciuna), nu i le lăsase moştenire bunica, împletite în renumitele ei ghirlande de ceapă…

Ştia doar că-i dădeau creierul de-a dura, ca pe o anvelopă de cauciuc uzat rostogolită spre tomberon prin ochiuri de apă băltită, că, după acel inconfundabil spectacol, i-l lăsau dantelat şi sângeriu, într-o încremenire tâmpă, că nu-şi revenea decât după ce scăpa de ele – de cuvintele torţionare – pângărind cu chipul lor de cerneală albul imaculat al hârtiei (care de la o vreme se preschimbase în ecran mitraliat în răpăit de taste).

Uneori scria tomuri întregi (mult lăudatele lui bestselleruri), alteori… numai câte un gând din cuvânt:

Viaţa… e viaţă:
Imn pe o aţă –
Alai de mărgele –
Ţurţuri şi stele,
Amar şi dulceaţă.

… Viaţa… A lui era… ca o ceapă. Şi-o consuma, foaie cu foaie, aşternând-o pe foi de carte…

Viaţa… este ca o ceapă:
Iar şi iară se dezghioacă,
Aruncă foaie după foaie –
Ţine plânsul să-l înceapă,
Apoi râde şi se toacă.