Omul de zăpadă – retrospectivă

Pentru tema de luni a Jocului Cuvintelor (deci căutaţi abia de luni încolo, în al doilea tabel de aici, linkuri către alte abordări) am trei texte (proză & versuri) gata scrise.

PRIMUL: E oarecum tangenţial, curioşii sunt invitaţi să dea un clic aici.

AL DOILEA:

 

AL TREILEA:

VeroVers

.

Cândva am fost un mag,
În mână cu toiag…

Dar am căzut din nori,
Plutind în fulgi uşori,
Şi am ajuns pe glie –
O albă năsălie,
De und’ m-au strâns grămadă
În omul de zăpadă.

Şi stau de-o săptămână,
C-o mătură în mână,
Crezându-mă tot mag,
În mână cu toiag…

.

9 ianuarie 2012

Vezi articolul original

Cartea unui om obişnuit

Micile Mizerii

Baba Gaga(într-o clipă de lipsă de senilitate):

Cartea unui om obişnuit e viaţa lui, inspirată de îngerii şi demonii călăuzitori, scrisă de liberul arbitru personal şi corectată de hazard. Dacă omul iese cumva, cât de cât, din anonimat, fragmente din ea ajung, cenzurate de cine vrei şi de cine nu vrei, sub ochii altor oameni. Dacă nu, e citită oricum, integral, la Judecata de Apoi.


Tanti Tina:

Aş vrea să am – să fi avut – curaj să joc totul pe o singură carte, cartea unui om obişnuit, care ştie că numai cine riscă poate câştiga. Dar n-am atins niciodată gradul de ţicneală necesar şi suficient pentru aşa ceva.


Matilda:

Nu-mi scriu cartea de ţicnit om obişnuit , mi-o risipesc pe bloguri, pentru mai puţini ochi decât mi-aş dori, dar nu contează, chiar şi un singur cititor înseamnă mai mult decât niciunul. Şi ştiu că n-o să mi-o adune…

Vezi articolul original 138 de cuvinte mai mult

Îmi plac oamenii (psiluneală)

Când a început să joace?

Demult… Nici măcar nu-şi mai aduce aminte dacă au trecut ore, zile, luni, ani, secole, eoni… Oricum, timpul nu are nicio importanţă – el însuşi l-a inventat şi îl poate ignora, opri, întoarce, răsuci, împleti, destrăma… Îi poate face orice, dar nu acum. Acum jocul nu-i dă pace.

Tot el a inventat şi jocul. De fapt, joacă cu sine însuşi, făurindu-şi, pentru fiecare partidă, un alt  adversar – şi e un fleac să câştige, reuşind să şi-l supună.

Mda, aşa a fost până mai adineaori. Victoria a tot fost o bagatelă. Asta l-a  îndârjit, l-a  făcut să joace iarăşi şi  iarăşi, străduindu-se din răsputeri să zămislească o creatură îndărătnică care,  ignorându-şi nevolnicia, să se sumeţească, răstălmăcindu-i poruncile atunci când nu i le dă uitării, luându-i numele în deşert şi nesocotindu-i puterea.

Ei bine, se pare că a reuşit, că e ultima partidă. După ce s-a întins ca o pecingine, folosindu-i sau stârpindu-i fără scrupule pe ceilalţi, pe învinşii partidelor trecute, neamul descendenţilor creaturii, plin de cerbicie, îl sfidează, asumându-şi prerogative de creator. Şi asta numai şi numai fiindcă a descoperit , cel mai adesea din întâmplare, câteva dintre legile lumii încropite de Jucător – şi bâjbâie printre ele, închipuindu-şi că struneşte stihii pe care nimeni n-a mai îndrăznit să le înfrunte.

Mda, creatura e perfectă. E pe punctul să câştige partida, căci, în îndărătnicia ei, se înverşunează să îşi urmeze propriul drum, deşi, în rarele-i momente de luciditate, pricepe că se îndreaptă spre pieire, că se grăbeşte să se distrugă, bătându-şi joc de tot ce i s-a dăruit spre a dăinui, din tată în fiu, în adăpostul primitor al supunerii depline.

Sfârşitul e aproape. Jucătorul o ştie – şi e pregătit să verse o lacrimă în amintirea ultimei sale jucării, în amintirea creaturii răzvrătite, a creaturii care, atunci când nu va mai fi, va fi învingătoare! În amintirea creaturii pe care ar mai putea să o salveze, aruncând asupră-i doar încă un strop de umilinţă, unul de bun simţ şi unul de respect…  Dar…

– Dar îmi plac oamenii, îşi spune. Aşa că, dacă e dorinţa lor să-şi taie craca de sub picioare, n-am să-i împiedic să facă precum le e pe plac…

Text reblogat de aici şi adaptat pentru a putea fi înscris în tabelul psilunelilor, pe care vă invit să-l cutreieraţi din link în link. N-o să vă pară rău! 🙂