O poezioară scrisă de o fată de 14 ani mi-a adus aminte că eu am păstrat una scrisă când aveam 12.
Cândva, credeam că pot să scriu orice, incluzând orice duzină de cuvinte. Îmi veneau idei peste idei, cădeau peste mine ca o avalanşă înfuriată, inspiraţia era magica mea licoare de toate zilele şi de toate nopţile şi umpleam cu ea sticluţe după sticluţe – al căror conţinut trebuia supravegheat ca să nu intre cumva în clocot de dans nebun şi să dea pe-afară, conturând simboluri lacustre bizare.
Din bătrânul creier al universului, ideile mai vin şi acum către mine, dar altfel… Cum să vă spun? Imaginaţi-vă călătoria unui melc. Da’ a unui melc obosit, nu glumă. Un melc a cărui viteză tinde asimptotic la zero, şi asta printre gardieni ostili, fanatici, adevărate componente de coşmar presărate pe un drum pe lângă care urcuşul pe trompa unui elefant nervos ar fi floare la ureche.
Sau floare la cochilie, cine ştie?
Cine ştie ce să scrie, de pildă, despre parfumul dansului ?
Până când ajunge melcul cu idei noi vă pozez unele vechi, care se furişează pâş-pâş încoace
şi în care s-au prins în dans miresme de dragoste neîmpărtăşită, de despărţire, de ploaie…
traducerea unei poezii incluse în romanul „Destinul Bufonului” (Robin Hobb)
Nu mai ştiu de unde am şutit gif-urile. Le-am stocat de mult pe computer, dar nu mi-a dat prin cap să notez sursele. E posibil ca unele să fi fost avataruri pe diverse forumuri, dar nu bag mâna-n foc.
Doar melcul e nou venit – de aici – în colecţia mea.
Acestea fiind zise, mă duc să dansez cu motanul:
Imprimantă!
Suprapus peste doza mea de lene, acest cuvânt impus, cules direct de la sursă, a făcut ravagii în modestul meu laborator de creaţie. Adică mi-a tras, de-a latul inspiraţiei, dungi şi iar dungi, ducând la decapitarea ei, inevitabilă când una i-a trecut – hârşti! – peste gât. Mireasma de vanilie şi ultima atingere de catifea a sufletului ei, pierit ca o nălucă, mi-au smuls un hohot de plâns copios. Nu era doar cea mai tare din parcare, ci şi singura din cartier! M-am pomenit brusc la o răscruce, am avut de ales între Calea Abandonului şi Magistrala Versurilor Chinuite – pe care vi se vor plimba ochii dacă veţi citi (pe riscul dumneavoastră!) cele ce urmează.
Din imprimantă-mi iese-un articol
Despre-un experiment ridicol
Eşuat în laborator. Serios
Vă spun c-a eşuat copios
Scăpând, spectaculos, pe uşa din dos,
O nălucă-n caftan de catifea –
Real caftanul, ireală ea.
De-atunci, năluca noaptea se duce
Din cartier în cartier, spre-o răscruce
Care musteşte de dungi de lene.
Nu, nu le vede, le-adulmecă, nene!
A vanilie miroase, cică, lenea,
Vanilie răsuflată, din vremea
Când decapitarea se practica
Pentru cuvintele fără perdea.
Spuneau pe-atunci, cică: ut, ăcat,
Ictir, izdă, indic, ur, işat…
Năluca jură că-i adevărat,
Că ştie ea, din sursă ocultă.
Căci ireală-i, dar nu şi incultă!
Acesta-i un ciot de poveste.
Mai urmează, mult mai este.
Dar forma sa versificată
Nu poate fi, zău, continuată,
Fiindcă din raţia mea de rime
(Trase de păr şi-oricum puţine),
Doar una mi-a rămas în mapă –
Pesemne pentru că e şchioapă.
(pentru jocul cuvintelor)
În umbră a rămas motanul.
Femeia tocmai a plecat,
Că n-avea cine face poza
Dacă ea-n umbră ar fi stat. 😛
Îi ţin mână, snop. Ce dacă-s crini? Parfumul lor demult s-a scuturat,
şi într-o bocceluţă mi l-am pus – adică într-o basma pe tot l-am înnodat.
De ce-n basma? Ce ce nu-n… eprubetă? Mă cred eu mai cu moţ şi spun prostii,
o ştie-o lume-ntreagă. Îs găgăuţă, nici mămăligă n-am în farfurii!
Vecinii spun că ştiu doar să frec menta, pe-alee către desfătări s-apuc.
Da, gram cu gram mă cântăresc cu toţii, notează tot ce fac, unde mă duc.
Li-e incolor în minte peisajul, spre poezia lumii mufă n-au,
pe ticăloşi îi trec toţi cu vederea, o, nici măcar cu vorba-n ei nu dau.
Însă de ventilaţie-au nevoie, să-i scape de dorinţa mea de vis,
ca şi de gura mea ce-acuză, astea în ochii lor m-au compromis.
Hai, veniţi, veniţi, stihii,
Călări pe nori cenuşii,
Hai, veniţi, veniţi în zbor,
Că de cititori mi-e dor.
Da, ştiu că voi nu citiţi,
Voi rupeţi ce frunzăriţi,
Spulberaţi în patru zări,
Faceţi urlet din cântări.
Şi ce dacă, şi ce dacă!
Am pe-aici vorbe de clacă,
Dar clăcaşii n-or venit,
Iară eu am răguşit
Singură zbierând, în van,
Ca un câine pe maidan.
Dar mai am glas să vă chem
Ca să faceţi totul ghem
Şi să îl asezonaţi,
Păsări mari, cu găinaţi.
Iar voi, nori burzuluiţi,
Slovele să-mi potopiţi,
Că oricum gloatei nu-i plac.
(Şi-am copii la mine-n cap.)
Marea Neagră, văzută de Vienela, în vara asta
M-am străduit de multe ori să surprind şoaptele nopţii (cel mai adesea în rime). Dacă aveţi timp şi chef, sunteţi invitaţi să le citiţi (sau recitiţi), în forma în care le-au trimis pe ecran tastele mele. Se află mai jos, la câte un clic distanţă. 🙂
În vara asta, noaptea îmi şopteşte numai în engleză…
… până când mă fură somnul şi încep să visez în româneşte. 😀
Am luat poza de la Eddie – unde e găzduit şi tabelul din care aflaţi ce şopteşte noaptea la urechile altora.
— Să-ţi scrii doleanţa în stil doric, mi-a spus bătrânul dorobanţ.
Primeşti dolari dac-o să-mi placă, iar dacă nu, nu vezi un sfanţ.
— Moş dolofan în părţi dorsale, la ce-aş dori să-ţi fiu pe plac?
Ţi-e creierul ca dolomita şi-mi pari lovit cu-un dorn în cap!
Nu pot dormi cu tine-n vise, prin mintea-mi nu te vreau hoinar.
Când noaptea-i doldora de tine, ţin doliu dup-un alt coşmar!
Şi m-am certat cu el întruna.. şi-aiurea, cum fac când visez
C-am o duzină de cuvinte şi musai e s-o… ambalez.
S-a aranjat în pagină mizerabil – şi n-am ce-i face. Originalul arată mai bine. 🙂
Când la culcare merg, în zorii zilei,
Se colorează cerul colo-n zare
Şi îmi pătrunde roşul sub a pleoapei
Îngreunare.
Să plângă-n laptop până nu mai poate
Îmi las traducerea neterminată,
Şi îmi port grabnic somnul spre motanul
Ce-n pat aşteaptă.
Nu credeam să-nvăţ a îl iubi cândva
Pe-acest tărcat cu gheare ascuțite;
Crezut-am că-mi va face ani de-a rândul
Doar zile fripte.
Dar toarce-n el tandreţea unui suflet
Întotdeauna cald sub blana-i moale,
Şi simt în ochii lui rotunzi o vrajă
Ce-mi dă târcoale.
Când se-arcuieşte şi mă şterge-n treacăt
Cu scurtele-i atingeri repetate,
Ştiu că există-n viaţă bucurie
Pe săturate.
3 mai 2016
ca răspuns la provocarea lansată de psi