Început de roman – Corespondent de Război

Dacă s-ar face un concurs cu tema „cine a-nceput cele mai multe poveşti şi le-a lăsat neterminate”, probabil c-aş avea mari şanse de câştig. Drept dovadă, puteţi citi unul dintre aceste începuturi (dacă n-aţi mai dat peste el până acum):

VERONICISME

Până la urmă trebuie să-mi scriu romanul (adică nu mă obligă nimeni, dar eu mi-o doresc, şi gata!). Am aici mai multe începuturi – mda, nu neapărat de roman, dar nu le citeşte aproape nimeni 😛 Aşa că următoarele două nu vor fi pagini de blog, ci articole, cu câte un sondaj de opinie în coadă – să vedem dacă mă aleg cumva cu oarece feedback, care să-mi ajute să iau o hotărâre: pe care-l continui? Sau, în cel mai fericit caz, pe care-l continui primul? (Nu garantez, fireşte, c-o să-mi iasă ceva publicabil – dar omul e dator să-ncerce, nu? :P)

.

Corespondent de Război

– Capitolul I – 

             – De câţi ani lucrezi la Noi, domnişoarã Leahu? întrebă Arnold Lerouge, mijindu-şi ochii afundaţi în osânză, după ce răspunsese salutului ei cu o abia perceptibilă înclinare a capului.

Nici tu “bunã ziua”, nici…

Vezi articol original 4.046 de cuvinte mai mult

„In ginocchio da te”

VERONICISME

Puteam să intitulez articolul planuri pentru 2105, dar…

Dar adevărul e că îmi propun – că vreau – să mă-ntorc la tine, scrisule offline! 🙂

Vreau să las blogăritul pe ultimul plan – dac-o mai fi timp şi pentru el, bine; dacă nu, tot bine.

Vreau să micşorez întârzierile la predarea traducerilor sau – de preferat! – să scap definitiv de ele.

Vreau să reîncep să scriu povestiri SF sau să scriu o dată romanul ăla (adică pe ăsta, sau pe ăsta, sau pe ăsta, sau pe ăsta, sau pe ăsta, sau pe ăsta, sau pe ăsta, sau pe ăsta, sau…) Chiar nu sunt în stare să scriu unul? Fie şi unul prost? Măcar ar fi un punct de plecare, ceva de îmbunătăţit, de adus pe linia de plutire…

Şi am înşirat aici cele de mai sus ca să-mi ajute – sper! – să…

Vezi articol original 10 cuvinte mai mult

Pantofi şi pantofi…

Cea mai puţin costisitoare şi cea mai comodă călătorie se face stând în fotoliu, din clic în clic.  Clic-clic mouse-ul, tic-tac ceasul – de care nu-ţi pasă, că nu pierzi trenul, nu pierzi avionul, nu trebuie să te fereşti de ora de vârf de pe bulevarde şi şosele. Noaptea dormi în cel mai comod pat din lume, aflat în dormitorul tău, mănânci mâncarea preferată, servită în sufrageria ta, şi poposeşti la orice oră din zi şi din noapte pe orice site din world wide web – toate sunt deschise, toate au program nonstop, toate primesc pe oricine.

Sigur, nu toate sunt îmbietoare pentru oricine, nu toate sunt îmbietoare pentru tine. De exemplu, când te cheamă Lili, eşti destul de coaptă nu numai ca să dispui de proprii tăi bani dar şi ca să ţi se spună doamna Lili, şi, în acelaşi timp destul de tânără ca să-ţi placă imaginea pe care ţi-o reflectă oglinzile şi destul de liberă ca să roiască în jurul tău bărbaţii, îţi fac cu ochiul lor virtual mai ales şi mai ales magazinele online şi le cauţi cu zel, mai presus de orice, pe cele care-ţi desfată privirile cu bijuterii, haine, pantofi…

Pantofi…

Roşii, cu tocuri înalte, elegante – stiletto. Lili se văzu probându-i, aproape că le simţi atingerea – îi mângâiau şi îi sărutau degetele, călcâiele, tălpile… O purtau, pas cu pas, de pe o sărutare pe alta – blasfemie şi încântare, paşi pe o alee a pasiunii, plăcerea supremă oferită femeii de Standard Shoes, pantofii viselor standard, garanţia unui contur mai ferm şi mai elegant al piciorului mai lung, un accesoriu care pare să facă parte din trup, aducându-l pe al oricui cu mult mai aproape de proporţia de aur… 🙂

Pantofi…

Balerini, cu talpa joasă, plată, cu graţia firescului, a comodităţii… îmbrăţişând cu compasiune, înţelegând oboseala, alinând, alintând… avântând! Avântând în fugă, sau într-un dans străvechi, cu paşi apăsaţi, cu forţa pământului sorbită, în acelaşi timp, prin vârfurile degetelor şi prin călcâie… Putere, vioiciune, graţie, un superlativ al îmbinării lor în cel mai firesc şi mai plăcut mod cu putinţă…

Pantofi şi pantofi… Pantofi şi iar pantofi…

Oare există vreo femeie care are atât de mulţi bani încât să-şi cumpere toţi pantofii pe care şi-i doreşte? 😀

Chip de Lumină

Cele cinci membre ale grupului „Bârfa noastră cea spre fiinţă” (botezat astfel, nu fără răutate, de încă necunoscutul poet Arald Dlara) au ajuns la Straja, la Vila Alpin. La o oră matinală, când cei mai mulţi dintre oaspeţii vilei încă n-au venit la micul dejun, trei dintre ele sunt în sala de mese. Adică Matilda şi Adela stau singure într-un colţ, în faţă cu câte-o cană de cafea fierbinte, iar doamna Lili e la altă masă, din capătul opus al sălii, alături de doamna Camelia şi de domnul Mihai, gazdele pe care şi le-a ales grupul pentru cantonamentul de la Straja. Lili îi ascultă pe cei doi părând numai ochi şi urechi, răspunde surâsurilor lor bonome zâmbind încântată, cu gura până la urechi, şi notează din când în când câte ceva într-un carneţel, fapt care pare să-i amuze pe administratorii vilei.

Delia şi Nina lipsesc, pentru că, după părerea Ninei, e păcat să nu faci câţiva paşi în dreapta şi-n stânga înainte de micul dejun, ca să admiri, în lumina zorilor, telescaunul şi cele două pârtii cu nocturnă, aflate la mai puţin de-o zvârlitură de băţ.

Mobilul Matildei sună. Ea şi-l scoate din buzunar fără grabă – şi-a dat seama că e un sms, nu un apel direct – şi-l aşează tacticoasă în faţă şi pare să se-ntrebe dacă să deschidă sau nu mesajul. În cele din urmă se hotărăşte, îl parcurge hlizindu-se, apoi i-l citeşte Adelei, declamând cu patos:

— „Fată frumoasă, chip de lumină,
Mâine am să vin,
Pentr-un teambuilding, la cină,
La Straja, la Vila Alpin.”

Adela o priveşte chiorâş.

— „Fată frumoasă, chip de lumină”? Cine dreacu îţi scrie ţie aşa ceva? Că, dacă tot o dăm pe versuri, „fost-ai, lele, cât ai fost, da’ acu eşti lucru prost”!

Râd amândouă, fiecare din alt motiv.

— Nu recunoşti stilul, dorinţa de a imita ce-au creat alţii?! se miră Matilda. E de la numitul Doru, zis Arald Dlara.

De data asta, Adela se strâmbă şi mai urât.

— Te-ai ţicnit de tot, babo? Îi furi iubitul lui Lili? Şi puştiulică ăla ce-a găsit la tine?

— La mine s-ar putea să găsească până la urmă vreo două palme, că mă calcă destul de des pe nervi, râde Matilda. Dar poezioara asta e pentru Lili.

Adela tace, dar privirea ei nedumerită ţine loc de o mie de cuvinte.

— Lili a trecut de alaltăieri la abonament şi mi-a dat mie cartela ei aproape nouă; pentru că nu-i place s-arunce nimic, iar eu sunt adepta principiului „ia când îţi dă şi fugi când te-aleargă”. Şi s-ar părea că cedarea numărului de telefon nu i-a fost anunţată junelui Arald. Asta-i toată filozofia, explică Matilda.

Râd amândouă, amândouă din acelaşi motiv.  Dar, o clipă mai târziu, Adela se strâmbă din nou.

— Cu alte cuvinte, geniul ăla pustiu vine mâine aici, să ne strice cheful? se ridică, nervoasă. Trebuie să facem ceva! Să… să vorbim cu doamna Camelia, cu domnul Mihai, să-i rugăm să nu-l primească!

— Stai jos, şuieră Matilda, trăgând-o de mânecă. Cum îţi trece prin cap că nişte oameni atât de primitori cum par ei şi cum am auzit, de la doi prieteni de-ai lui Lili, că şi sunt, ar putea refuza pe cineva?

— Păi vila are şi ea un număr de locuri de cazare, nu? Să spună că sunt ocupate!

— Draga mea, zice Matilda, cu un oftat, oamenii primitori şi cumsecade nu spun minciuni, nici măcar ca să scape de gura unei băbătii nebune, ca tine. Şi mai au cel puţin un loc liber.

— Da’ tu de unde ştii? întreabă Adela, aşezându-se fără tragere de inimă.

— Aseară a sosit un grup – nişte tineri, cu şeful lor gras. Şi o fătucă vorbăreaţă, care zicea c-o cheamă Alina, mi-a povestit că unul dintre ei a trebuit să rămână acasă, tocmai şi-a dus soţia la maternitate, are-un copil nerăbdător, care vrea să iasă-n lume la numai şapte luni după ce-a fost pus la dospit.

— Ei, comentează Adela, bine că n-a păţit omul vreun necaz. Da’ cum scăpăm noi de necazul nostru?

— De Arald? râde Matilda. Simplu: îi spune Lili că n-are ce căuta aici, să ne strice team building-ul.

— Auzi, zice Adela, în şoaptă, trăgându-se mai aproape, eu vreau să-ţi spun ceva, ţie şi numai ţie, că, deşi eşti rea de gură, am văzut că poţi să ţii un secret.

— Ce secret?

— Păi, m-aţi luat cam repede şi mărturisesc  că n-am prea priceput, ce treabă avem noi cu team buildingul? Ce fel de echipă consolidăm? Ce facem noi în echipă, în afară de niscaiva bârfă şi câte-un joc de cărţi?

— Suntem echipa lui Lili, consultantele şi consilierele ei. O ajutăm să scrie un roman, care se va numi, probabil, „Chip de lumină”. (Bag de seamă că junele Arald e ceva mai bine informat decât tine!) Iar aici ne documentăm, acţiunea se va desfăşura, în mare parte, în locul ăsta.

— De ce tocmai în locul ăsta?

— Pentru că e pitoresc şi vizitat de multă lume, pentru că în apropiere sunt locuri cu mireasmă de mister şi, mai ales, pentru că în zonă, adică în staţiunea Straja şi pe Vârful Straja, sunt canale energetice, căi de legătură cu diverse piramide energetice din lume. De aici titlul romanului, „Chip de lumină”, înţelegi?

— Pă… ăăă…i, se bâlbâie Adela, nu prea sunt… familiarizată cu aşa ceva.

— Nici noi, dar am venit încoace tocmai ca să ne familiarizăm. Subiectul e trăsnet pentru un roman, ca şi decorul natural, ca şi ambianţa din vilă. Oricum, Lili discută acum cu gazdele noastre despre canalele astea energetice, a zis c-o să-i roage pe doamna Camelia şi pe domnul Mihai să-i povestească tot ce ştiu despre ele, să-i spună dacă, datorită lor, au trăit vreo experienţă deosebită. Şi vrea să le ceară permisiunea să-i ia drept modele pentru două personaje din roman – pozitive, fireşte.

— Toate bune şi frumoase, admite Adela, dar care e rolul nostru? Ce facem noi în… echipa noastră?

— Păi, în primul rând, căutăm personaje negative.

— Poftim?!!!

— Păi ce poveste e aia fără personaje negative, dragă?! Nimeni nu citeşte o simplă înşiruire de fapte şi descrieri idilice. E nevoie de partea întunecată a lucrurilor, de un rău care trebuie stârpit, ceea ce generează acţiunea, conflictul, suspansul. Iar noi, nişte cusurgioaice şi nişte bârfitoare patentate…

— Poftim?!!!

— Zi că nu-i aşa!

Adela nu zice, şi Matilda continuă.

— Noi suntem în stare să vedem rău din oricine, să facem dintr-un mic defect o catastrofă. Aşa c-o să studiem pe  toată lumea venită-n vacanţă sau în team building la munte şi o s-alegem modele pentru personajele malefice, exagerând defectele într-o măsură suficientă pentru ca originalul să nu poată fi niciodată identificat. Şi, în paralel, o să facem fotografii, multe fotografii, ca surse de inspiraţie pentru descrierile din roman. O să-ncepem, musai, cu câteva grupuri care se-ncarcă energetic pe Vârful Straja.

După care o să trecem la peisajele superbe din preajmă.

Şi n-o să neglijăm nici team building-ul la Straja în viziunea altora.

Şi o să întoarcem acasă cu materiale din belşug pentru roman şi, în paranteză fie spus, şi cu nişte reţete pe care-o să le cer eu de la doamna Camelia, c-aici, judecând după ce-am auzit şi după cina de aseară, se mănâncă fantastic de bine!  Şi-o să-nvăţăm şi să colaborăm şi să nu ne mai bârfim între noi – fiindcă în lume sunt atâţia alţi oameni, nu?

Matilda râde, însă Adela cade pe gânduri.

— Păi, zice ea, nu suntem cam bătrâne ca să mai învăţăm ceva?

— Păi tu n-ai auzit că omu’ cât trăieşte învaţă? Şi noi trăim, nu? Eşti cumva de altă părere?

— Sunt de părere că viaţa ta e-n pericol dacă mă mai iei mult peste picior, se strâmbă Adela. Însă, adaugă după o clipă de gândire, dacă treaba merge bine, poate-nvaţă şi Arald ăla că e mult mai corect să numească grupul nostru Chip de Lumină. Eu aş putea să fiu Chip de Lumină Unu, tu Chip de Lumină Doi…

— Ei, hai să fim echitabile şi noi măcar o  singură dată-n viaţă şi s-o numim pe Lili Chip de Lumină Unu. Dar acum ia termină tu cu prostiile, că uite câtă lume s-a aşezat la masa aia! E momentul să-ncepem studiul, să alegem modele de personaje. Să le prelucrăm, să le deformăm în stilul echipelor de babe bârfitoare! Deci cască ochii şi ciuleşte urechile!

Vila Alpin


Articol  scris pentru SuperBlog 2014 şi ilustrat cu poze de pe site-ul Vilei Alpin, sponsorului probei 16.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 97 de puncte

Lili versus un şahist şi un nepot minune

În prim plan, o canapea.
Pe canapea, vechea noastră cunoştinţă, doamna Lili. Îşi pileşte unghiile, plictisită.
Pe aceeaşi canapea, un alt personaj cunoscut cititorilor blogului, Şahistul (Victor pe numele lui), unul dintre cei patru bărbaţi din viaţa doamnei Lili. În faţa lui, pe o măsuţă, o sticlă cu vin roşu (doamna Lili e de părere că „le face mult bine femeilor când îl beau bărbaţii”), un pahar pe trei sferturi plin, două şerveţele de hârtie, o scrumieră goală.
Pe spătarul canapelei doarme Fely, Mâţa Neagră – pe care o puteţi ignora, n-are nici un rol  în cele ce urmează.
Lângă măsuţă, instalat direct pe covorul gros, Marius, un băieţel de vreo zece ani (nepot de soră al doamnei Lili, lăsat în grija ei ori de câte ori îi pleacă părinţii la vreun chiolhan în alt oraş), vorbeşte cu însufleţire, răsfoind un tom cu poveşti de Fraţii Grimm.

MARIUS: Ascultaţi-mă pe mine, poveştile sunt pline de idioţi şi idioate!  (Triumfător, după ce găseşte fragmentul dorit): Fiţi atenţi aici!
„Şi, de cum păşi în sala tronului, dădu ochii cu Albă-ca-Zăpada şi, recunoscând-o, înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă ca o momâie. Spaima pusese stăpânire pe toată făptura ei; din pricina asta, împărăteasa se urâţea văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu că nici ea singură nu mai cuteza să se privească în oglindă.
Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice, ca să-şi ascundă acolo urâţenia. Şi, de atunci, niciunui om nu-i mai fu dat s-o vadă şi nimeni nu mai ştiu ceva despre soarta ei …”

LILI: Da, şi ce-i cu asta?

Şahistul cască înainte de a-şi duce la buze paharul cu vin roşu.

MARIUS (revoltat): Păi ce fel de-mpărăteasă era toanta asta? Cum putea s-asigure fericirea unei ţări, când ea n-auzise de asigurările de sănătate?!

Şahistul izbucneşte în râs, împroşcându-şi cu vin cei mai buni pantaloni din modesta garderobă personală, iar Lili deschide gura şi… rămâne cu ea căscată. Pe urmă începe să râdă la rândul său – de mutra acum nenorocită a Şahistului, care pare să-şi numere petele în curs de lăbărţare pe genunchi.

LILI (încă râzând şi măsurându-l pe băiat cu o privire amuzată): Da’ de unde ştii tu că n-auzise?

MARIUS (cu seriozitate): Păi, dacă ar fi auzit, ar fi avut! Şi, dacă ar fi avut, nu s-ar fi ascuns în pădure fiindcă se urâţise, s-ar fi dus să-şi facă operaţie estetică. În străinătate, că, la banii ei de-mpărăteasă, putea să opteze pentru un plan de asigurare medicală perfect!

LILI (râzând din nou): Ei, nu mai spune! (În şoaptă, către şahist): Ce-mi place când vorbeşte ca „un om mare”! (Din nou către băiat): Şi care-i planul aia, măi copile?

MARIUS (răspicat, cu intonaţie, ca şi cum ar recita o poezie): MediHelp Superior Plan, cu limită de acoperire a poliţei de două milioane şi jumătate de euro, plus, printre altele, cu acoperire internaţională pentru îngrijire medicală privată, la cele mai renumite centre medicale de pe mapamond.

ŞAHISTUL (uluit, tamponându-şi petele de vin cu un şerveţel): Ia te uită ce isteţ e puştiul! Ce memorie are!

LILI (mândră): Cea mai bună din toată şcoala! E supranumit „copilul minune”. Iar ai lui sunt… Oare nu ţi-am mai spus că sunt agenţi de asigurări? La prânz, când mi l-a adus pe năzdrăvanul ăsta mic, soră-mea mi-a dat de înţeles că le-ar surâde să se-angajeze la MediHelp Internaţional, pentru că e cel mai important furnizor de asigurări private de sănătate cu acoperire internațională. Şi m-a sfătuit (râde) să-mi iau o vacanţă de la magazinele online şi să intru mai bine pe http://www.medihelp.ro!

SAHISTUL (meditativ): Râzi degeaba, e un sfat bun. Parcă ţi-am mai spus că orice se poate compara cu un joc de şah! Bine, sperietoarei cu coasa n-ai cum să-i dai sah mat, că, apropo de poveşti, nimeni nu-i de fier şi nici tinereţea fără de bătrâneţe, nici viaţa fără de moarte nu există! Dar poţi încheia partida cu hidoasa c-o remiză, poţi să faci un pat, în loc să zaci la pat! (Râde.) Numai că, pentru asta, trebuie să vezi cu mai multe mutări înainte, adică să te gândeşti că sacul cu parale, oricât de dolofan ţi-ar fi, nu e fără fund! Şi nici nu se ştie cum ajunge punguţă cu doi bani tocmai când ai mai multă nevoie să umbli pe la doctori şi prin spitale! Şi-atunci, dacă nema asigurare medicală, ce te faci?

LILI (strâmbându-se): Păi cine-a zis că n-am? Uite, chiar ieri am primit prin poştă Cardul Naţional de Sănătate!

SAHISTUL (fluturându-şi mâna a lehamite): Cu cardul ăsta, de la asigurarea de stat, nu faci mare brânză, că degeaba te duci la doctori cu trimitere şi cu adeverinţă de plătitor de taxe la buget dacă nu-ţi goleşti şi buzunarele în tradiţionalul plic. Şi la spitalele de stat nu stai cât de cât omeneşte decât dacă plusezi, tot din buzunar, oficial sau nu, ca să ai loc într-o rezervă. Iar dacă ai nevoie de-o operaţie grea şi trebuie să mergi prin străinătăţuri, singura soluţie e să-ţi deschizi un cont bancar şi s-aştepţi să se umple din mila publică. E mult mai elegant şi mai înţelept să-ţi faci o asigurare de sănătate privată, care-ţi oferă tot ce vrei şi mai mult decât ai visat de când te ştii. Şi nu contează preţul asigurării, ci raportul preţ calitate şi preţ cantitate, unde cantitatea e suma serviciilor oferite.

LILI (râzând iar): Văd că ţi-ai adus cu tine toţi pionii din dotare! Şi mă-ncolţeşti cu cavaleria grea şi cu turnurile de asediu!

SAHISTUL (zâmbind strâmb): Iar tu, draga mea, te uiţi la mine ca regina la nebunul regelui! Dar nu mă las intimidat! Continui să te sfătuiesc, cu toată convingerea, să nu te zgârceşti când e vorba să te-asiguri că, dacă-ţi pierzi sănătatea, poţi ajunge la doctorii cei mai pricepuţi, singurii în stare să ţi-o dea înapoi, dacă e omeneşte posibil. Iar dacă nu e… familiei îi sunt de folos nişte banii în plus.

MARIUS (cu seriozitate): Eu sunt de acord, nene Victor! De-aia vreau să mă fac agent de asigurări! Mă antrenez deja! (Scoate din buzunar o foaie de hârtie împăturită şi i-o întinde şahistului.) Uite cum vreau să-i conving pe cei trei iezi să-şi facă asigurare privată. Iar mâine o să scriu ceva pentru cei trei purceluşi.

ŞAHISTUL (despătureşte hârtia şi citeşte cu glas tare, zâmbind cu gura până la urechi):

Trei iezi cucuieţi,
la minte vă descuieţi
şi-nţelegeţi că-i păcat
să daţi gologani la stat
pentru o asigurare
fără-acoperire mare
şi cam scurtă de picioare,
că nu trece de hotare.
Luaţi asigurare nouă,
la MediHelp, ce vă dă vouă
infirmieră acas’, la pat,
euroi pentru transplant,
aparat de zbor vioi,
să vă scoată din nevoi,
drum deschis, necontenit,
către-orice spital vestit,
din orice ţara-aţi ales.
Cucuieţi, aţi înţeles?

Lili râde şi aplaudă.

ŞAHISTUL (dojenitor): Nu te hlizi. Gândeşte-te bine la viitorul tău, pune-n balanţă tot ce-a spus băiatul şi, pe deasupra, ţine cont că MediHelp acoperă şi costurile consultaţiilor pre şi post natale…

LILI (privindu-l pieziş):  Ai cumva impresia că sunt gravidă?

ŞAHISTUL (în şoaptă, după ce o studiază îndelung, ca pe o tablă de şah într-un moment critic al partidei): Nu, dar, dacă te-asiguri că nepotul tău minune mai şi doarme-n noaptea asta, poate, cine ştie…


Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa. Adică n-am spus-o, ci am scris-o pentru SuperBlog, iar acum ţin să-i adaug o întrebare:

EU (cu toată seriozitatea): Sunteţi de acord că banii cheltuiţi pentru asigurarea propriei sănătăţi reprezintă cea mai profitabilă investiţie?

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 86 de puncte

Întâlnire

Astăzi, stimaţi cititori, aveţi întâlnire cu mine!

Mă numesc Anghel Lungescu şi mi se spune Colecţionarul. Ca să mă cunoaşteţi mai bine, ţin să menţionez că sunt:

1 – colecţionar de ce vrei şi ce nu vrei. Cred că-mi veţi aprecia în mod deosebit colecţia de ştampile (le prefer pe cele de la Colop), pe cea de kit-uri de epilat, pe cea de hârtie igienică şi pe cea de prosoape pliate în fel şi chip.

2 – mare amator de distracţie. „Go fun yourself” e deviza mea încă din clasa a noua, când m-am îndrăgostit pentru prima oară de profa de engleză şi de maşina ei, o Toyota. Nu, nu era Aygo. Dar o mititică din asta, X-clusiv, mi-aş putea cumpăra acum şi aş şi aprecia-o – nu ca la 18 ani, când, dacă aş fi primit-o cadou, m-aş fi grăbit s-o vând, fiindcă pe vremea aia începusem să colecţionez bani pentru o limuzină; bani care i-am pierdut la poker. Nu pe toţi, mi-au mai rămas destui pentru un televizor.

3fan brânză. Pun pe orice tartină, în primul strat, cremă de brânză din belşug.

4 – întotdeauna flămând. De aceea-mi şi iau la mine, la serviciu, trei tipuri de sandviciuri. Unul inspirator, cu cremă de brânză natur şi carne de vânat, frăgezită ca prin farmec de amintirea nopţilor petrecute alături de căprioara visurilor mele; unul fortifiant, cu cremă de brânză cu usturoi şi slănină de porc; şi unul relaxant, cu cremă de brânză cu verdeaţă şi măsline, tot verzi.

5 – specialist în oferte şi promoţii şi, ca urmare şi pe bună dreptate, director de marketing la firma „Prelucrări şi Deformări” SRL, condusă de Liliana Podoabă, o doamnă pe care-o încolţesc zadarnic cu toată priceperea mea de vânător, pentru mai am trei camarazi de arme, posesori ai cheii mecanismului de acces în… intimitatea domniei sale. Vă rog să nu vă închipuiţi că această cheie se poate achiziţiona de la vreun magazin online, de la reduceri. Nicidecum. În graţiile doamnei nu ne aflăm decât noi patru. Numai că e stresant să nu ştii niciodată cu care dintre noi preferă să plece, de exemplu, într-un sejur la Straja. Aşa că, în fiecare zi de vineri, suntem cu toţii tot atât de nervoşi ca nişte producători de hârtie igienică torturaţi de teama că un bizar for superior ar putea hotărî, pe nepusă masă, că nici aceasta, nici atât de utilul prosop de hârtie, nu mai sunt încadrabile în categoria „produse de igienă şi curăţenie”.

Şi acum să vă spun de ce ne-am întâlnit azi, în aceste rânduri. Ei bine, pur şi simplu fiindcă vreau să discutăm despre personalizare. De fapt, vreau să vă ofer un exemplu care îmi e la-ndemână.

După cum mă tem că aţi şi ghicit, e vorba de biroul meu de la serviciu, a cărui suprafaţă vizibilă sau mascată (aici mă refer la sertare) e amenajată într-un mod aparte şi, în consecinţă, îi poate face concurenţă noului parc de aventură Straja. Cu alte cuvinte, pentru orice străin, găsirea oricărui obiect util e o adevărată aventură, rareori încununată de succes. Însă toată lumea observă minunata mea lumânare din ceară tradiţională refolosibilă. E o piesă de colecţie foarte valoroasă, realizată de mine însumi, cu fidelitate, după modelul de mai jos (descoperit pe un blog) – cu deosebirea că flacăra nu e reală 😛

La următoarea noastră întâlnire, vă voi arăta o serie de poze ale mai sus-pomenitului birou, realizate din toate unghiurile posibile (şi incluse în colecţia mea de fotografii). Asta se va întâmpla, probabil, în noiembrie, fiindcă până atunci plec în vacanţă la Straja. (Dar nu e cazul să mă felicitaţi, NU plec cu capricioasa doamnă Lili, ci cu doi dulăi din colecţia mea de câini lupi, mari iubitori de natură.)


Text scris, pe lângă concurs, pentru primele 8 probe de la SuperBlog şi pentru provocarea de luni.