Ultima strigare

Clipul de mai jos vă spune, pe scurt, povestea lor.

Anunțuri

Toamnă şi pisici – mai ales pisici

VeroVers

A ruginit frunza din vii


Şi rândunele-au plecat;
Pisicile s-au camuflat,


Sau torc, visând la ghiduşii.

La umblătoare când mă duc
Pisicile mă simt şi vin;
Ştiu că nu le-am adus tain
Dar umblă-n urma mea buluc.

E Albăstriţa-n fruntea lor,


Cu ochi de-azur mă tot măsoară;


Mascatul Zorro mă-nconjoară,


Pân’ mi se freacă picior.

Tomiţa seamănă cu el,
În alb şi negru-nveşmântată,


Dar ea-i fetiţă, delicată
Şi când înşfac-un şoricel.

Bogat în alb e Punctuleţ,


Iar coada-i e bogat tărcată,


Şi-i stă pe-urechi câte o pată,


Adic-un punct color, răzleţ.

Buric e-un pic handicapat,


Cu-a lui hernie-omnilicală.
Dar e vioi, te bagă-n boală.

E un pisic… de operat.

Doar ei pe urme mi-au umblat,
Prin bolovani, spre umblătoare,
Când Scopiuţa torcea-n soare,


Pe un pat vechi şi desfundat.

Nici pe Mămoasa în alai
Nu am avut-o; sta pe masă,


Sau poate lâng-o ceafă groasă,


Spunând: „Te-ador, da’ lapte-mi dai?”

Vezi articol original 18 cuvinte mai mult

Unsprezece pisici au mare nevoie de ajutor

VERONICISME

V-am mai vorbit, aici, despre moştenirea noastră: casă bună de băgat în reparaţii capitale, soacră, câine bătrâior, 11 pisici (4 mari şi 7 mici).

Recent, lucrurile s-au schimbat – s-a agravat starea soacrei.

Nu, nu e pe moarte. E doar mai puţin mobilă, are nevoie de cineva puternic şi priceput care s-o poată sălta, spăla, schimba. N-avem bani pentru azil sau pentru plata unui ajutor, dar am găsit o rudă de departe – şi vecină de aproape – cu experienţă şi apetenţă pentru casă.

Prin urmare, îi lăsăm pe mână soacra, casa, câinele şi pisicile – pentru care nuare o apetenţă deosebită. Am stabilit c-o să le hrănească (o să avem grijă şi noi s-aducem daruri comestibile pentru ele când vom vizita soacra) şi-o să le lase în camera soacrei şi în pod, la căldura hornului. E o viaţă ceva mai bună decât a unei pisici maidaneze/tomberoneze –…

Vezi articol original 728 de cuvinte mai mult

Pelerinul

Jocul nostru cel de toate săptămânile trage din nou să moară. De-aia m-am gândit să mă fac luntre şi punte ca să pun, de bine, de rău, mâna pe tastatură, dar nu ca acoperământ, cum îi e uneori motanul – blajin, părând să se simtă de minune pe post de icoană a nevinovăţiei, aducătoare de iubire în orice ochi de mamă adoptivă bipedă.

Însă toate ideile întrezărite mi se par vechi, răsuflate, şi, decât să scriu ceva cu parfum desuet, de clişeu duios, mai bine-mi salt degetele de pe taste şi-mi trimit gândul pe tărâmul muzelor, în pelerinaj. Sper că va fi bine primit şi se va întoarce revigorat.

Un pod fără sfârşit

Un moment surprins şi întipărit în memoria telefonului (mai nou, fotografiez când simt nevoia să aplaud la scenă deschisă natura – sau Creaţia fără cabină de montaj) s-a potrivit cu tema jocului cuvintelor: „un pod fără sfârşit”.

Cu o asemenea anvergură, fireşte că, din balcon, nu l-am putut cuprinde în cadru, dar toată lumea ştie că podul ROGVAIV n-are sfârşit. Şi nici început. Punctul de pornire şi destinaţia îi lipsesc cu desăvârşire.

Oare greşesc spunând că faptul e.… simptomatic? Că nu-ţi trebuie vreo calificare specială ca să-ţi treacă prin cap că e vorba de un criteriu ce defineşte fantasma? Fantasma fascinantă*?


* Văzduh perturbat spre a se înrudi cu fascinanta Fată Morgana, fascinantul curcubeu e pod celest peste „apa morţilor”, trasat cu viteza optimismului de aripa albă a unui înger care nu ştie să moară, ci doar să străbată un purgatoriu acvatic, plătindu-le un tribut efemer refracţiei, reflexiei şi difuziei.