Mai bine pozez motanul!

Am scris asta pe blogul Vienelei şi, fiindcă acolo nu era frumos să mă-ntind la vorbă pe lângă subiect, spun pe tarlaua mea că nici măcar atunci când zic eu c-am făcut-o „aşa cum merită s-o fac”, de pildă ca aici, aici sau aici, n-a avut rost să mă ostenesc. La ce bun să-mi pierd timpul scriind pentru nici măcar o duzină de cititori?

Mai bine traduc, citesc şi pozez motanul.

lungila

Mai bine mai târziu decât niciodată

De obicei răspund la toate comentariile. Pun măcar un zâmbăreţ din ăsta🙂 ca replică, dacă n-am timp sau nu-mi trece prin tărtăcuţă nimic care s-ar potrivi.

Dar uneori pur şi simplu reuşesc să nu văd câte un comentariu decât după ce, vorba unui banc din care nu-mi mai amintesc decât poanta, „calul plecase”. Dar, conform principiului „mai bine mai târziu decât niciodată” – dacă „târziul” nu sare de-un an,  răspund când descopăr în sfârşit comentariul cu pricina, ca în exemplul de mai jos.

intarziere

Veacul nostru

Mustăţi lungi, gheare lungi

Veacul nostru, al pisicilor, e mai scurt decât al vostru, al bipezilor.

Mai lung decât veacul vostru  e veacul pisicilor imaginare.  Unele, ca Mister, vor trăi probabil mult de-un veac de-al vostru.

Pisici imaginare are şi Vero – pe Pandalie şi pe Mitrea. Primul nu locuieşte doar pe blog, ci şi într-o carte. Al doilea se mulţumeşte doar cu blogul.

Însă nu se ştie cât de lung e veacul pe care li-l poate oferi o biată mâzgălitoare pe spaţii albe, ca Vero…

Oricum, într-un spaţiu din ăsta alb locuiesc şi eu – cu numele uşor schimbat, numai că Vero e mai puturoasă ca o pisică, mi-a abandonat povestea– şi mă tem că abandonată va rămâne, în vecii vecilor… Mi-atât de ciudă că mă ia somnul!

Dar nu mă culc înainte de a lăsa un link în tabelul lui Eddie– al doilea (al doilea tabel, nu…

View original post 9 more words

Poezie slabă cu 12 cuvinte îngroşate

Poţi oare să scrii o poezie despre facilităţi şi experţi,
Sau despre-un proiect celebru, cu grafică şi coperţi
De un nivel excepţional, predat după o lecţie
Care te-nvaţă cum să conduci cu succes o secţie
Dintr-o uzină inclusă într-o reţea, sau, poate,
Într-un grup industrial cu realizări minunate?
Poţi încerca, dacă ai înclinare spre masochism…
Dar mai bine treci peste prag, să faci turism
Prin grădina personală, printre frunze şi flori,
Să sorbi miresme, culoare, foşnet, vise, fiori…

Ei, dar cu aste cuvinte-ngroşate indiferent ce vei scrie,
La Eddie, în tabelul de sus, te poţi, fireşte, înscrie.

Simţul istoriei

În aceeaşi zi în care a apărut tema din această săptămână a Jocului Cuvintelor („Simţul istoriei„) am primit un mail cu o prezentare Power Point dedicată lui Ştefan cel Mare, sau, mai exact, ctitoriilor sale*.

Am transformat-o în fişier pdf ca s-o pot aduce în wordpress.  Clic aici dacă vreţi s-o vedeţi (trebuie s-aveţi „puţintică răbdare” până se încarcă). Mai jos sunt două dintre cadrele care o alcătuiesc.



* A construit biserici, dar, fiindcă bieţii oameni din acele vremuri n-aveau feisbuc în bordei, nu putem şti nici în ce măsură au fost sau nu oripilaţi din acest motiv, nici dacă aflaseră sau nu că lemnul e materialul de construcţie preferat de Dumnezeu, nici dacă ar fi preferat să se întrebuinţeze albastrul de Voroneţ pentru zugrăvirea bolniţelor şi/sau a umblătoarelor.
Istoria e într-adevăr plină de mistere!

Iar eu n-am timp să răspund la comentarii, prin urmare aici nu se poate comenta.😛

Nimic

Mă uit la cuvintele ultimei „duzini” ca un pelican la o floretă, ca un politician la rezultatul nedorit al unui plebiscit, ca un custode de muzeu la sălile golite de un jaf mişelesc, ca un om de onoare la corola de orori a terorismului, ca mama mare la cuvântul „marketing” scris cu un vârf de băţ în praful din bătătură

Nu sunt în stare să scot din ele nimic cu miez, nimic spiritual, de parcă toată inteligenţa creatoare primită ca moştenire genetică n-ar fi ajuns la mine, ci s-ar fi pierdut undeva, în eternitate