O porţie de matildină şi una de matildeală

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, mă gândii să vă-nvăţ cum să vă pregătiţi, rapid, o porţie de… matildină, adică un desert nu tocmai aspectuos, dar delicios, o dovadă în plus că nu contează forma, ci fondul, că nu haina îi face pe om şi  că nu le minţim pe bietele fete urâte când le spunem că de bază e frumuseţea sufletului, nu a trupului.

Dar mai bine să nu mai luăm idealuri în deşert, ci să trecem la promisul desert.

Deci, dragilor, ca să puteţi trece la prepararea matildinei, treceţi mai întâi pe la un magazin alimentar, cu bani şi/sau tichete. (Tabla înmulţirii cu 9,57 nu e nevoie s-o învăţaţi, casele de marcat sunt bine şcolite, sau au alături vreun tabel.)

De cumpărat, cumpătaţi, după cum se vede, de la stânga la dreapta, zahăr, ness (pe alese), biscuiţi (după plac) şi îngheţata preferată.

Borcanul pe care scrie „Mocca” e recipient moca pentru zahăr. Continuă lectura

Schimbaţi macazul

Chiar crede cineva, sincer, că ajută la ceva sau pe cineva să umplem facebook-ul cu acest gen de maculatură?

spam feisbuchist

Nu e decât un mod de a măcelări timpul şi de a măcina nervii unui om, care-a intrat, sărmanul, pe FB ca să se destindă, servindu-l în „avalanşă” cu acest macrameu de platitudini şi de vorbe goale, cu acest soi de frecţie la picior de lemn, care nu-i bună nici măcar ca metodă de machiat indiferenţa şi egoismul, e doar un mac-mac macroscopic. Chiar crede cineva că, dacă şi-a maculat cu un astfel de copy-paste aşa-numitul „perete”, a lecuit toate suferinţele ascunse ale întregii suflări feisbuchiste, că asta e vajnica măciucă proverbială, care vine de hac unui car de oale cu necazuri?

Dacă vreţi să vă dovediţi bunătatea & altruismul & comp., schimbaţi macazul, adică faceţi o faptă bună palpabilă – există cu siguranţă cineva pe care-l puteţi ajuta cu fapte, nu cu vorbe. Iar timpului îi puteţi da o utilizare cu siguranţă mai bună făcând pastă de măceşe, culegând măcriş sau chiar numărând macaroane etc şamd 😛 Sau, cel mai bine şi mai bine, urmărind linkurile din tabelele lui Eddie. 🙂

Cine-a pus pisica-n drum a ştiut foarte bine ce face!!!

Când pui poze cu pisici – pe facebook, pe-un blog etc, te iubeşte toată lumea, de parcă i-ai fi dat universului şpagă într-un plic cu blană şi mustăţi. Plouă cu like-uri, cu emoţicoane râzărăţe, nu sare nimeni cu comentarii oripilate de reacţiile tale, de lipsa ta de sprijin pentru colegii de breaslă sau pentru mai ştiu eu ce cauză a cărei nobleţe tu, o loază pe a cărei frunte creaţia n-a aşternut destulă transpiraţie, nu eşti în stare să o sesizezi, şi de-aia tai cu câte-un bisturiu al ironiei, toci alge de sarcasm în loc de aloe vera şi faci din ele mâzgă în loc de cremă. Şi nici măcar nu ţi-e ruşine obrazului fiindcă n-ai învăţat să-ţi ascunzi părerile sub un halat de protecţie în loc să ţi le trânteşti în chip de abţibild pe tricou.

Prin urmare, dacă nu te mulţumeşti să faci parte numai şi numai din breasla matildelor cu şnur la ochelari, prea ocupate să şi-i caute prin casă (după ce uită că-i poartă agăţaţi de gât) ca să mai aibă timp să-şi dea cu părerea despre ceea ce li se întâmplă, e cazul să iei lecţii de la mâţa din dotare. Căci cine-a pus pisica-n drum a ştiut foarte bine ce face!!! Pisica, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, vă ţine calea ca să vă ofere, gratuit, cursuri de tăcere creativă. Ei, sigur, torsul e uneori permis. Nu te scoate din lumea celor care nu cuvântă. Nu degeaba puneau odinioară bancurile replica „Gurili, că vă tai pulili!” în gura cârmaciului trecutei „epoci de aur”. Căci şi tăcerea e de aur, nu?

Aşa că… Mucles! Puteţi da clic pe linkurile din tabelele lui Eddie în tăcere.

Îndemn

Secvenţe de viaţă cu parfum de levănţică, la care ţii prea mult ca să laşi uitarea să le acopere cu glod sau cu praf negru de cărbune, îţi foşnesc în amintire ca vântul prin stuf. S-au uscat ca nişte coceni de porumb aruncaţi în şant, adică în adâncul unei circumvoluţiuni, şi poartă patina vremii, grea ca un vagon de pietriş. Şi cine poate supravieţui sub o asemenea greutate? Ţi-ai umplut memoria cu reproduceri ale timpului mort, ai preschimbat-o în cimitir… Întoarcerea în trecut e o obsesie, un drog periculos. Când amintirile sunt singurele care te mai încântă, eşti ca o babă cu poala plină de pisici, dar uitată de oameni, ruptă de ei… Întoarce-te în prezent, ridică-l cel puţin la înălţimea trecutului fascinat, dacă eşti în stare. Şi chiar dacă nu poţi, dacă prezentul e cu culoar strâmt, cu tavanul scund, târăşte-te prin el privind mereu spre viitor!


Cu cele douăsprezece cuvinte îngroşate s-au mai jucat şi alţii. Îi găsiţi pe toţi aici.

Plasa de protecţie

În fiecare noapte, în spatele pleoapelor închise, urc. Pe schelă. Schela e o spirală în jurul turnului. Turnul e rotund. Un cilindru înalt, avântat către înaltul cerului, către stele. L-au construit dintr-un material necunoscut nouă, un material al cărui secret s-a pierdut în negura timpului, ca şi motivul pentru care lipsesc ferestrele, balcoanele, uşile… Cei Vechi nu ne-au lăsat decât schela şi, zice-se, o intrare tocmai în vârf, o trapă către spirala scării interioare. La ea vreau s-ajung în fiecare noapte, şi în fiecare noapte dau greş. După ce am urcat, plină de speranţă, vreo nouă zecimi din întreaga înălţime, tocmai când încep să simt bucuria triumfului, îmi alunecă un picior, apoi celălalt, mâinile mele încearcă zadarnic să se agaţe de ceva… şi cad. Cad, pentru că oamenii ăia de demult, Cei Vechi, n-au pus în jurul schelei o plasă de protecţie!

Cad în fiecare noapte, plutesc încet către pământ, şi uneori mă opresc planând, privind… Privesc lumea, aşa cum o ştiu şi cum nu o ştiu, poate rătăcind uneori prin universuri paralele…

Azi-noapte am privit lumea – o lume – schimbându-se. Treceau coloane de refugiaţi, lăsând în urmă dâre adânci, stranii, pline de vise ucise, de aşteptări înşelate, de schele în jurul unor construcţii abandonate…

Şi în faţa lor erau schele. Alţii construiau pentru ei, urcau pe schele izolându-se de toate angoasele cu plase de protecţie.

— Le-au luat de la Romnets Corporation, mi-a spus cineva care plana, cred, alături de mine. Un bărbat pe care nu-l vedeam, dar căruia îi auzeam vocea. Sunt ideale, când le pui nu cad muncitori, nu cad obiectele pe care le scapă ei din mâini. Asigură şi protecţia împotriva radiaţiilor ultraviolete…

Violete violente, mi-am spus, cumva fără sens. Sau cu sens? Sensul în care cad florile aruncate cu tot cu ghivece…

— Plase din 100% poliamidă PA 6.6 de înaltă tenacitate sau din polietilenă cu nod, confecţionate la comandă, cu grosimea firului şi mărimea ochiului la alegere, a turuit vocea. Dacă vrei să treacă ghivecele prin ele, trec… Dar de ce-ai vrea? Nu e mai bine să treacă numai florile? Flori la scenă deschisă… Adică aplauze…

— Cine eşti ce tot vorbeşti? l-am întrebat, nedumerită. Eu vreau vise cu noimă, şi tu treci de la schele la aplauze…

— Cine sunt? Sunt mult aşteptatul Godot, m-am întrupat în Bucureşti, într-un Cafe-Teatru, cu plase de la Romnets ca decor… Am asimilat plasele, am asimilat protecţia… Ţi-o fac cadou… Mâine noapte, Turnul Celor Vechi va fi drapat într-o plasă din stele protectoare. Crede-mă!

A strigat ultimele cuvinte atât de tare încât m-am trezit. Iar acum mă duc să mă culc din nou, mai mult de curiozitate – ca să aflu dacă misterioşii constructori ai viselor mele au început sau nu să le doteze cu câte-o plasă de protecţie. Aş vrea să fie din raze de lună…

Mutări Bucureşti

Eram la şcoală, în clasă. Ştiam că sunt acolo – de fapt, nici nu era greu să-mi dau seama[1]! 😀 Pe tablă era scris – stângaci, înclinat şi ascendent, adică aşa cum scriu eu de obicei, mutări Bucureşti, iar profesorul (ştiam că mi-e profesor) arăta cu degetul cele două cuvinte, roşu la faţă de furie, chiar şi cu chelia împurpurată.

— Cine-a scris asta?

— Matilda, domnule[2], a spus Adela, pârâcioasa. (Ştiam, de undeva, că o cheamă Adela şi că e pârâcioasă).

— Aşa e?

— Aşa e, domnule, am răspuns – pentru că ştiam că eu scrisesem, dar nu-mi aduceam aminte când şi de ce.

— Şi-ţi dai seama că n-are niciun sens? Cum adică „mutări Bucureşti”? Muţi Bucureştiul?!!! Te muţi în Bucureşti, până acum făceai cumva naveta şi nouă nu ne-ai spus? Sau te muţi din Bucureşti, ca să scăpăm de tine?

„N-aţi ghicit!”, aş fi vrut să strig, dar am reuşit – surprinzător pentru mine! – să mă abţin.

— Nici, nici, nici, am răspuns. Mă mut – familia mea se mută – din Bucureşti în Bucureşti, mai în centru, mai aproape de şcoală şi de serviciul părinţilor mei.

— Şi trebuia să scrii asta pe tablă, prescurtat? În văzul tuturor? Chiar înainte de ora mea?!

— Am confundat tabla cu tableta mea, am dat, ca urmare a unei revelaţii subite, un răspuns care mi s-a părut perfect logic. Părinţii mei nu vor bătaie de cap şi-au spus că eu am cel mai mult timp ca să caut pe net o firmă care să ne ofere consultanţă, să ne mute o parte din mobilă într-o singură zi şi să ne păstreze o alta o vreme într-un depozit şi, mai ales, să ne transporte în cele mai bune condiţii obiectele fragile. Am moştenit de la străbunica o colecţie de bibelouri de porţelan, pahare de cristal şi o pendulă super, care mai şi merge încă.

— Mă crezi tâmpit? s-a supărat el. Cum să confunzi tabla din clasă cu o tabletă?!

Am ridicat din umeri.

— Păi şi asta merge cu touchscreen.

I s-au bulbucat ochii ca ai unui melc.

— Poftiiiim?!!!

Am ridicat din nou din umeri, m-am dus la tablă şi am lovit cu vârful unui deget exact între cele două cuvinte. Şi toţi colegii mei (inclusiv Adela!) au ovaţionat când pe suprafaţa ei neagră a apărut, instantaneu, iată ce:

Când colaborezi cu o firmă specializată în mutări, nu te doare capul!


[1] Vi se întâmplă vreodată să visaţi că sunteţi iar la şcoală, că v-a prins profesorul cu lecţia neînvăţată sau, oricum, pe picior greşit? Mie mi s-a întâmplat chiar azi-noapte.

[2] Am mers la şcoală înainte de ’89, când aveam un tovarăş profesor, dar s-ar părea că-n vise uit asta.

Delir

Autostrada i se întinde în faţă.

Dreaptă. Dreaptă. Dreaptă.

Curbă.

La dreapta sau la stânga?

De dreapta sau de stânga?

Nu, nu, nu. Nu e duminica alegerilor. Nu e într-o cabină de vot.

E la volan. Volanul e în stânga. Maşina merge pe dreapta. Mobilul e pe bord. Imobil.

Mobil imobil în automobil.

Mobilul e întotdeauna la-ndemână.

— Lasă-le dracului de mesaje când eşti la volan. Lasă-le dracului.

Nu e frumos să drăcui, mamă, nu.

Mama nu e în maşină. Mama nu era în maşină. Unde e mama?

— Nu-mi spune tu mie ce e frumos. Îţi spun eu ţie ce e periculos. Promite-mi că nu te-atingi de telefon cât eşti la volan. Promite-mi.

— ŞI A PROMIS. A PROMIS!

Vocea e tunătoare. Îi tună în cap. Din cauza ei îi zvâcneşte capul.

— ŞI NU S-A ŢINUT DE CUVÂNT. NU S-A ŢINUT!

O altă voce. Îi tună în căşti.

Care căşti?

Mama are căşti?

— MINCIUNA ARE PICIOARE SCURTE.

Vocea îi tună de la o ureche la alta. Între urechi. Se plimbă între urechile lui. Drumeţie în bascheţi.

— Despre ce bascheţi vorbeşte, domnule doctor? Aiurează?

Vocea mamei. Unde e mama?

Voce şi parfum. Vocea mamei şi parfumul Anei. Unde e Ana?

— O să rămână invalid, domnule doctor?

Vocea Anei.

— A ALES CE NU TREBUIA. VOT INVALID.

Ce vot, care vot? N-a fost duminica alegerilor.

— Când te uiţi la ecranul ăla eşti ca şi orb, nu vezi drumul. Promite-mi că nu te-atingi de mobil cât eşti la volan!

A fost duminica orbului.

—  A PROMIS ŞI NU S-A ŢINUT DE CUVÂNT. SĂ-ŞI PRIMEASCĂ PEDEAPSA!

— SĂ-NCREMEASCĂ. SĂ FIE STATUIE. ÎN CIMITIR. SUB LUT.

— BA NU. E TÂNĂR. MAI BINE FIGURINĂ DE LUT. ÎN VITRINĂ. SĂ SE UITE LUMEA LA EL CA LA URS ÎN ZILELE DE SĂRBĂTOARE.

Vocile. Ale cui sunt vocile? De ce n-au trup?

Sau au?

Trup străveziu, de lumină. Sunt îngeri?

Trup străveziu, de funingine. Sunt diavoli?

— Scapă, domnule doctor? Scapă?

Vocea mamei.

A fost un sâmbure de adevăr în vorbele ei. Mobilul s-a dus dracului. Şi-aduce aminte că i-a zburat din mână. Cu tot cu mesajul neterminat. Mesajul s-a dus dracului. Mobilul s-a făcut terci. Cremă… Cremă de zahăr ars… Crema de zahăr ars era în mesajul ei, al Anei…

Ana are mobil. Ana are mesaje.

Ana are soţ. Soţul are mobil imobil în automobil.

Trebuia să fie imobil. Fără litere dansând pe ecran.

Fără cremă de zahăr ars.

Oare maşina a ars? În filme, maşinile fac tumbe pe pante şi ard…

— A fost un accident urât. A doua cădere în râpă de săptămâna asta. Celălalt sofer… Eh… L-au scos din maşină mort. Strângând în mână un mobil. Ca şi cum s-ar fi agătat de el… Era student. Trimitea mesaje peste mesaje. La rude, la prieteni. Le spunea că a scăpat de restanţă

— Dar el scapă, domnule doctor? Băiatul meu scapă? Scapă cu viaţă?

— NIMENI NU SCAPĂ NEPEDEPSIT!

Vocea de funingine.

— SĂ-I DĂM TOTUŞI O PEDEAPSĂ UŞOARĂ. Vocea de lumină. SĂ SCRIE DE O SUTĂ DE ORI „DON’T TEXT AND DRIVE!”. CU CRETA. PE ASFALT. PE AUTOSTRADĂ. ŞI SĂ VADĂ DE ZECE ORI FILMUL. FILMUL EXPERIMENTULUI FĂCUT DE TOYOTA. CA SĂ-I INTRE-N CAP!

Dar l-a văzut. A văzut fimul. Îl ţine minte.

Îl ţine minte. Numai că…

Viaţa bate filmul! El se credea mai abil, mai atent. Şi până atunci nu i se mai întâmplase, nu-şi imaginase că i s-ar fi putut întâmpla…

Realitatea bate imaginaţia. Când mergi cu cel puţin o sută de kilometri la oră, într-o secundă de neatenţie parcurgi cel puţin 28 de metri… Şi dacă cei 28 de metri sunt pe o curbă… Şi dacă drumul e pe marginea râpei…

 

El a scăpat totuşi… Printr-un noroc chior. A fost ca şi cum ar fi tras lozul cel mare. De obicei ţi se întâmplă numai o dată în viaţă… Pe urmă norocul îşi ia, de obicei, concediu. Şi nici măcar n-au prea mulţi norocul ăsta. Nu scapă prea mulţi cu viaţă.

 

Însă paza bună trece primejdia rea. Adică:

Don’t text and drive!

Aşa sună avertismentul în engleza care ne-a căzut cu troc tuturor.

Sau, în limba pe care-ar trebui s-o ştim cel mai bine:

Nu scrieţi mesaje pe telefonul mobil în timp ce conduceţi!

Un sms sau un e-mail nu valorează nici pe departe cât o viaţă, iar când îl scrieţi cu dreapta în timp ce manevraţi volanul cu stânga poate costa mai multe vieţi, fiindcă s-ar putea să nu fiţi singur în maşină şi, cu siguranţă, nu veţi fi singur pe drum. Un alt vehicul sau un pieton poate apărea oricând, iar obstacole imobile sunt pretutindeni. În automobil, lasaţi mobilul imobil, lăsaţi-l s-aştepte până când ajungeţi la destinaţie sau la primul popas, şi-o să aveţi toată viaţa înainte ca să trimiteţi mesaje!

 


Text scris pentru SuperBlog şi pentru jocul celor 12 cuvinte, cu sediul în tabelul lui Eddie.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 94 de puncte

Plimbare plăcută!

Vă spun un secret: am început să mă cam satur de blogosferă.

De ce?

Păi pentru că… e o sferă. Te tot învârteşti prin ea şi… ricoşezi de pereţi. Şi te întorci la aceleaşi bloguri, la aceeaşi penurie de diacritice şi majuscule, la aceeaşi repartizare fantezistă a semnelor de punctuaţie, la aceeaşi invazie de cuvinte împrumutate inutil şi alandala din engleză, la aceeaşi epidemie de advertoriale şi concursuri…

Nu săriţi cu pietre, recunosc că există excepţii în sens pozitiv – destul de multe. Însă blogosfera e o patrie a amatorilor, unde fiecare face, în primul rând, ce şi cum îl taie capul, iar cititorului în revine misiunea să despartă grâul de neghină şi, de ce să nu recunoaştem, nu toţi cititorii sunt în stare s-o facă.

Însă toţi ar putea învăţa s-o facă.

Cum? Simplu. Oricine poate întinde mâna în afara blogosferei. O poate întinde către o carte, o poate lua, o poate deschide, poate începe s-o citească şi… Şi se va trezi într-o lume fără limite sferice sau de altă formă şi natură, o lume guvernată de profesioniştii scrisului – oameni a căror pâine este cuvântul şi a ale căror metropole se numesc edituri.

Iar aceste metropole sunt unele mai sistematizate decât altele. De exemplu, în cea numită editura All există cartiere. Selecte, bine definite, clar conturate: Clasic, Contemporan, Bestseller, Crime, Lista lui Alex Ştefănescu.

În Clasic locuiesc, printre alţii, Ralph Ellison şi Rudyard Kipling, de care cred c-a auzit toată lumea.

      

În Contemporan stă, de pildă, Renata Carageani, de al cărei erou, aventurierul ursuleţ ochelarist Nono, m-am îndrăgostit eu de vreo doi ani, definitiv şi irevocabil.

Printre vilele din Bestseller e şi cea în care găzduieşte Lisa See toate Fetele din Shanghai.

Iar în Crime am auzit că-şi ţine Walter Mosley Diavolul în rochie albastră, într-un palat cu 208 pagini.

Cât despre Lista lui Alex Ştefănescu, acolo e loc pentru oricine ştie să se „bucure de frumuseţea literaturii”.

Cred că v-aţi dat seama că vorbim despre o metropolă de proporţii impresionante, dar ceea ce nu ştiţi e că, printre vilele, palatele, blocurile şi căsuţele de basm de pe teritoriul ei, nu te poţi rătăci. De ce? Pentru că există Strada Ficţiunii, singura stradă din lume care are un ghid, un tip excentric, cu umbrelă roşie, un excelent cunoscător al tuturor meandrelor acestei străzi largi şi lungi, ce şerpuieşte prin toate cartierele editurii ca un adevărat bulevard exotic, unde copacii au trunchiuri de carton şi frunze tipărite, iar casele se înalţă, volum peste volum, către cer. Un cer din care nu plouă şi pe care soarele nu dogoreşte niciodată prea puternic.

Aşa că poate vă-ntrebaţi la ce e bună umbrela ghidului… E o umbrelă solidă, ţine deoparte tot ce e de calitate inferioară. Sub ea e garantată plăcerea maximă a lecturii. Şi tot la adăpostul ei se întâmplă ceea ce spuneam mai sus: aflăm cum arată grâul, pentru a nu-l mai confunda niciodată cu neghina!

Aşa că orice plimbare pe Strada Ficţiunii e o „cu folos zăbavă” în lumea maeştrilor condeiului şi ai imaginaţiei, acolo unde nu există nici scrieri agramate, nici istorisiri plictisitoare, nici propagandă politică, nici advertoriale (ca acesta, scris de mine pentru SuperBlog). E o plimbare printre cuvinte care zidesc universuri, aşternute pe albul hârtiei de tot atâţia demiurgi şi vegheate cu devotament de redactori, corectori şi ilustratori.

Plimbare plăcută! (Dar respectaţi cu sfinţenie semnele de circulaţie şi instrucţiunile ghidului, fiindcă pe Strada Ficţiunii toate orele sunt „de vârf”!)

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 58 de puncte