Cum era fără Internet – şi cum ar fi dacă n-ar fi

CUM ERA FĂRĂ

Pe vremea când nu exista Internetul mă simţeam, fără el, la fel de bine cum mă simt acum fără să-mi petrec concediul pe Lună. Nu duci dorul unui lucru care nu există, chiar dac-ai dat de oarece minunăţii similare prin poveştile SF.

Dar să vă spun ce era altfel atunci.

Să-ncepem cu cumpărăturile. Pe vremea aia, le făceam numai şi numai pătrunzând în incinta cât de poate de reală a unui magazin. De exemplu, în posesia unui televizor intram după ce făceam dovada că am abonament TV şi eventual după ce pornea vânzătorul aparatul, ca să fiu sigură că tubul e OK şi că prinde şi TVR 1, şi TVR 2; apoi îl duceam acasă cu taxiul sau cu pătura (în funcţie de cât de umflat era buzunarul şi de cât de departe era casa). Nu simţeam nici lipsa unui magazin online („online” îmi lipsea şi din vocabular!), nici a firmelor de curierat.

Cât despre un computer personal (unealta care mă poartă acum pe cărările Internetului), cât de nebună ar fi trebuit să fiu ca să-mi doresc aşa ceva, când eu stăteam într-un apartament cu două camere, iar computerul fabricii în care lucram ocupa un întreg etaj al pavilionului administrativ? :mrgreen: Prin urmare, din vocabular îmi lipsea şi cuvântul procesor (fie el intel sau de alt tip). Şi blog era un cuvânt inexistent – ar fi trebuit să fiu puţin sărită de pe fix şi ca să-mi doresc să scriu ce vrei şi ce nu vrei pe computer, perforând cartele! Pentru creaţiile personale foloseam cu încredere maşina de scris personală, de regulă nu şi după zece seara, fiindcă ţăcănea prea tare (nu era electrică) şi riscam să mă-njure vecinii.

În ceea ce priveşte operaţiunile bancare online, ei, tare bune ar mai fi fost atunci, când singura aşa-zisă bancă era CEC-ul şi, dacă voiai să faci economii, completai formulare puchinoase şi stăteai pe la cozi până-ţi dădea foamea-n sete! Iar pentru banii trimişi pe la rude sau primiţi de la mamă, tată, fraţi, bunici, singura soluţie era coada de la oficiul poştal, cu completarea mandatului aferent.

Apropo de rude, prieteni, colegi, cunoştinţe, reţelele de socializare erau paharul de vorbă prin viu grai, felicitările scrise cât mai caligrafic de sărbători, scrisorile – pentru cei care aveau răbdarea şi plăcerea scrisului pe cele patru pagini puse la dispoziţie de o coală format A4 îndoită – şi telefonul fix, cu disc şi receptor în furcă. Şi acest telefon putea fi personal sau public, adică instalat pe măsuţa de lângă un fotoliu comod sau pe stradă, într-o cabină din care puteai vorbi (loco), contra 25 de bani, până răguşeai (mai ales dacă erai destul de nesimţit ca să nu-ţi pese de coada de dincolo de uşă).
Mai trist era când trebuia să apelezi la telefonia publică pentru convorbiri interurbane (mai ales în concediu, dintr-o staţiune turistică). Trebuia să ai un pumn de fise de un leu şi/sau de trei lei, aparatele din oficiile poştale erau adesea defecte – în proporţie de una până la două treimi, iar cozile şi nervii creşteau direct proporţional cu numărul telefoanelor scoase din uz.
Şi am şi amintiri vagi, din primii ani ai copilăriei, când pentru convorbiri interurbane era neapărat necesară intervenţia unui operator; îţi făcea legătura şi te invita în cabina numărul N după o aşteptare care mie, cel puţin, mi se părea interminabilă. (Mă simt uluită şi încântată când mă gândesc că am parcurs, prin timp, calea de la operatorii umani la de-acum familiarele routere wireless – ca intermediari ai comunicării cu cei aflaţi nu doar în alt oraş, ci şi, ca-n poveşti, peste mări şi ţări.)

Aşa stând lucrurile, nici vorbă pe-atunci să ai sute de prieteni, din lumea largă, cu care să tăifăsuieşti, ca acum pe Internet, în timp ce-ţi bei cafeaua, ca să afli dacă pe la ei plouă sau ba, dacă şi-au cumpărat ceva nou, dacă s-au certat cu soacra, dacă şi-au găsit câinele pierdut sau dacă le-a fătat pisica, şi asta fără să-ţi pese că nu i-ai văzut decât în poze şi că pe unii nici n-o să-i vezi vreodată altfel.

(Fiindcă tot am ajuns la capitolul prieteni, la telefon nu puteai să vezi cu cine vorbeşti, aşa că, dacă-ţi plăcea să alergi după mai mulţi iepuri, se putea întâmpla să-i confunzi şi să-ncurci borcanele.)

Ei, şi cam atât pe tema” cum era fără”, deşi ar mai fi de spus multe şi mărunte. Să trecem la partea a doua:

 

CUM AR FI DACĂ N-AR FI

imagine primită chiar azi prin e-mail

N-aş putea să-i trimit jumătăţii mele conjugale e-mailuri cu pozele motanului descărcate de pe telefonul meu sau din aparatul de fotografiat şi, în loc să le vadă pe laptopul lui, ar trebui să vină le vadă pe al meu. 😀

N-aş putea să stau la bârfă pe Facebook şi nici nu m-aş putea lăuda cui vrei şi cui nu vrei cu pozele aceluiaşi motan, surprins în toată splendoarea dumisale.

N-aş putea să-i trimit (prin poştă) mătuşii mele de 92 de ani pozele propriei strănepoate, postate pe facebook de nepoata ei. (De ce i nu i le trimite direct nepoata, rămâne un mister. Conform versiunii oficiale, n-are timp.)

Mi-aş cunoaşte mai bine vecinii de bloc, fiindcă, stând atât de mult singură cu motanul, nevoia de socializare m-ar împinge să le sun mai des pe la uşi.

Nu m-aş mai simţi atât de nefericită când e nevoie să scriu de mână. Mă mir că încă n-am uitat cum se ţine creionul, stiloul etc.

N-aş putea să văd, online, filme întregi sau episoade din diverse seriale, ar trebui să le-nghit cu tot cu reclamele de la televizor.

N-aş şti ce preferinţe politice au prietenii mei (mai mult sau mai puţin cunoscuţi) de pe Facebook şi nu m-aş putea distra citind cum se ceartă între ei, pe tema asta sau pe diverse altele.

Fără dicţionarele online, traducerile ar fi o corvoadă. Aş sta cu teancul de dicţionare pe masă şi aş pierde o grămadă de timp răsfoindu-le; şi poate că nici n-aş găsi tot ce m-ar interesa. (Dar, în compensare, aş câştiga timp, fiindcă n-ar exista bloguri pe care să scriu şi să comentez.) Şi ar fi, sub toate aspectele, mult mai complicat să lucrez pentru edituri din alt oraş.

Nu v-aţi fi plictisit acum citind tot ce-am înşirat aici.
N-aş putea să particip la SuperBlog (la proba sponsorizată de  ), pentru care am scris acest articol, şi mi-ar părea probabil rău, fiindcă îmi plac concursurile.

Şi aşa mai departe. Dac-aş sta să-nşir tot ce-mi vine în minte, n-aş mai apuca să dorm în noaptea asta. (Apropo, dacă n-ar exista Internetul, n-aş mai adormi pe scaun, cu laptopul în faţă, ci în pat, cu o carte în mână. Şi poate-aş scăpa de cearcăne.)

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 90 de puncte

Discuţie între femei

La picioarele împietritei Babe Dochia, Baba Cloanţa Cotoroanţa şi Ileana Cosânzeana, venite într-o vizită neoficială (care a fost totuşi spionată şi înregistrată, în mare parte, cu aparatură performantă, de doi paparazzi din afara lumii poveştilor), stau de vorbă cu gazda, ca între femei.

BABA DOCHIA:
Pe-aici când se foiesc,
Multe femei vorbesc
Despre prima gamă anti-age din lume
Şi mă-ntreb cine mi-ar putea spune
dacă-n cazul meu o avea vreun efect.

ILEANA COSÂNZEANA:
Deh, o să te-ntreb direct,
babă Dochie, ai auzit vreodată
că, la picior de lemn, frecţia nu-i indicată,
fiindcă uneori e prea târziu?
Cred, aşadar, că nu-ţi dau un răspuns fistichiu
când subliniez că, pentru faţa-ţi brăzdată
în piatră
va avea efect altadată…
Odată ca niciodată…

BABA CLOANŢA (în ochi îi mijeşte speranţa):
Nu ştii ce vorbeşti, Ileană,
blondă Cosânzeană.
Ascultă-aici dară:
Eu sunt un musai, sunt necesară,
căci, fără răutate,
în poveste nu poate
s-apară acel suspans al aventurii
pornite pentru stârpirea urii
împotriva frumuseţii
şi-mpotriva tinereţii.
Iar prostia-i ubicuă şi ea,
să nu-mi spui mie că nu-i aşa!
Şi, în această calitate
de ingrediente prezente
în toţi şi-n toate,
nu pot fi neglijate!
Prin urmare, dragă fată,
chiar şi proasta asta de piatră
(care nu ştia că,-n frig de se-aruncă,
i se face pielea de stâncă),
şi chiar şi eu,
mamă de balaur şi zmeu,
sau mumă de pădure,
cu laţe sure,
avem dreptul la avataturi estetice
oferite de produse dermacosmetice.

ILEANA COSÂNZEANA:
De gură eşti taaare bună
şi recunosc că nu eşti nebună
şi că drept este,
adică nu-i poveste,
că-n epoca modernă
nu e discriminată nicio dermă,
indiferent câţi ani are
mai mult sau mai puţin zbârcita-i posesoare.
Totuşi, când e vorba de stânci,
în care apele sapă riduri adânci…

BABA CLOANŢA:
Nu mă mai zăpăci,
că, de n-ar fi,
nu s-ar povesti!
Exist-o Vrajă, un Farmec mai presus de fire
care-şi găseşte mereu, fără greş, împlinire!
Peste şapte ape şi şapte văi,
păzite de şapte zmei
– de-ai mei,
peste şapte munţi şi-o coastă de deal,
într-un palat, stă Gerovital,
Doctor în Frumuseţe.
E mare reparator de feţe,
face din orice femeie-o mândreţe.
De multe ori încălecat-am pe-o şa
(moale, pusă pe mătura mea)
şi fost-am acolo, la el,
şi mi-a dat fel de fel…

ILEANA COSÂNZEANA:
Ştiu, ştiu. Şi eu trec peste veacuri
păstrându-mi frumuseţea cu ale sale leacuri,
şampoane, creme, geluri, emulsii, măşti,
minuni mai ceva ca-n poveşti.
Iar Gerovital H3 Derma +
e aceea gamă despre care ai spus,
babă Dochie, că s-a auzit,
ca de orice produs reuşit,
chiar şi pe-aceşti coclauri,
stăpâniţi cândva de balauri.

BABA CLOANŢA:
Din gama asta, Dochio, ţi-aş recomanda
ce-am cumpărat şi pentru faţa mea:
crema activ hidratantă,


sau crema-mască, minunat de calmantă
de regenerantă…


Prima e pentru piele uscată,
deshidratată…

ILEANA COSÂNZEANA:
Da, fireşte, fireşte, dar stânca…
Hei, babelor, ne filmează cineva!!!

Ei, şi paparazzii au scăpat cu fuga – şi cu fimul intact. Numai că n-au vrut să-mi dea şi imagini pe care să le includ aici, în acest articol scris pentru SuperBlog. Cică, dacă vreau să dau publicităţii clipul video, trebuie să le plătesc – în natură! Vor produse dermatocosmetice Gerovital H3 DERMA+ Prof. Dr. Ana Aslan, adică una bucată cremă actiacneică şi una bucată şampon antimătreaţă.
Şi mi-au promis că, dacă adaug şi una bucată fluid curățare și demachiere ochi și buze, adaugă şi ei ultimele noutăţi, adică-mi spun dacă remediile recomandate au izbutit sau nu să netezească ridurile de piatră ale Babei Dochia. (Despre Baba Cloanţa a auzit toată lumea că arătă din ce în ce mai bine şi c-o s-apară, săptămâna viitoare, în talk-show-ul „Cine-i cea mai frumoasă din ţară”, moderat de Oglindă Oglinjoară.)

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 76 de puncte

Noiembrie

Motto:

„Iti mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu şi era toamnă…”
(Cincinat Pavelescu – Intimă)

Eu mi-amintesc, îmi amintesc, desigur.
Erai tăcut, timid, păreai nesigur,
Aşa cum nu te mai văzusem niciodată.
Iar faţa îţi era împurpurată.
Seara era tristă, de târzie toamnă,
Şi becul avea o lucire ce-ndeamnă
La sumbră visare. Alean şi suspin
Pluteau, cumva, în aer, din senin…

… … …


ACTUALIZARE (06.10.2016):

Fiindcă şi-a încheiat stagiul de advertorial, poezia s-a mutat aici, unde o puteţi citi da capo al coadă. 😛



Articol scris pentru Superblog şi pentru „provocarea de luni”, al cărei tabel se află aici.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 90 de puncte

Plimbare plăcută!

Vă spun un secret: am început să mă cam satur de blogosferă.

De ce?

Păi pentru că… e o sferă. Te tot învârteşti prin ea şi… ricoşezi de pereţi. Şi te întorci la aceleaşi bloguri, la aceeaşi penurie de diacritice şi majuscule, la aceeaşi repartizare fantezistă a semnelor de punctuaţie, la aceeaşi invazie de cuvinte împrumutate inutil şi alandala din engleză, la aceeaşi epidemie de advertoriale şi concursuri…

Nu săriţi cu pietre, recunosc că există excepţii în sens pozitiv – destul de multe. Însă blogosfera e o patrie a amatorilor, unde fiecare face, în primul rând, ce şi cum îl taie capul, iar cititorului în revine misiunea să despartă grâul de neghină şi, de ce să nu recunoaştem, nu toţi cititorii sunt în stare s-o facă.

Însă toţi ar putea învăţa s-o facă.

Cum? Simplu. Oricine poate întinde mâna în afara blogosferei. O poate întinde către o carte, o poate lua, o poate deschide, poate începe s-o citească şi… Şi se va trezi într-o lume fără limite sferice sau de altă formă şi natură, o lume guvernată de profesioniştii scrisului – oameni a căror pâine este cuvântul şi a ale căror metropole se numesc edituri.

Iar aceste metropole sunt unele mai sistematizate decât altele. De exemplu, în cea numită editura All există cartiere. Selecte, bine definite, clar conturate: Clasic, Contemporan, Bestseller, Crime, Lista lui Alex Ştefănescu.

În Clasic locuiesc, printre alţii, Ralph Ellison şi Rudyard Kipling, de care cred c-a auzit toată lumea.

      

În Contemporan stă, de pildă, Renata Carageani, de al cărei erou, aventurierul ursuleţ ochelarist Nono, m-am îndrăgostit eu de vreo doi ani, definitiv şi irevocabil.

Printre vilele din Bestseller e şi cea în care găzduieşte Lisa See toate Fetele din Shanghai.

Iar în Crime am auzit că-şi ţine Walter Mosley Diavolul în rochie albastră, într-un palat cu 208 pagini.

Cât despre Lista lui Alex Ştefănescu, acolo e loc pentru oricine ştie să se „bucure de frumuseţea literaturii”.

Cred că v-aţi dat seama că vorbim despre o metropolă de proporţii impresionante, dar ceea ce nu ştiţi e că, printre vilele, palatele, blocurile şi căsuţele de basm de pe teritoriul ei, nu te poţi rătăci. De ce? Pentru că există Strada Ficţiunii, singura stradă din lume care are un ghid, un tip excentric, cu umbrelă roşie, un excelent cunoscător al tuturor meandrelor acestei străzi largi şi lungi, ce şerpuieşte prin toate cartierele editurii ca un adevărat bulevard exotic, unde copacii au trunchiuri de carton şi frunze tipărite, iar casele se înalţă, volum peste volum, către cer. Un cer din care nu plouă şi pe care soarele nu dogoreşte niciodată prea puternic.

Aşa că poate vă-ntrebaţi la ce e bună umbrela ghidului… E o umbrelă solidă, ţine deoparte tot ce e de calitate inferioară. Sub ea e garantată plăcerea maximă a lecturii. Şi tot la adăpostul ei se întâmplă ceea ce spuneam mai sus: aflăm cum arată grâul, pentru a nu-l mai confunda niciodată cu neghina!

Aşa că orice plimbare pe Strada Ficţiunii e o „cu folos zăbavă” în lumea maeştrilor condeiului şi ai imaginaţiei, acolo unde nu există nici scrieri agramate, nici istorisiri plictisitoare, nici propagandă politică, nici advertoriale (ca acesta, scris de mine pentru SuperBlog). E o plimbare printre cuvinte care zidesc universuri, aşternute pe albul hârtiei de tot atâţia demiurgi şi vegheate cu devotament de redactori, corectori şi ilustratori.

Plimbare plăcută! (Dar respectaţi cu sfinţenie semnele de circulaţie şi instrucţiunile ghidului, fiindcă pe Strada Ficţiunii toate orele sunt „de vârf”!)

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 58 de puncte

Vacanţă de vis, nu numai în vis

Dup-un an prea lung, în care mi-a fost viaţa, mai mereu,
Numai muncă şi iar muncă, ceas de ceas, scurs, of, prea greu,
Mi s-a năzărit să plec – să petrec – într-o lume bizară,
Unde vulpile albe fac urme-n zăpadă din zori până-n seară…

Ce seară, care seară? Acolo vine doar noaptea polară…

Şi e, totuşi, un loc mult prea rece, pe un creştet de lume,
Prea pierdut în tăcere. Vreau, mai degrabă, un loc de renume.
Un palat al iernii, un loc de basm numit Palatul de Iarnă,
Din Sankt Petesburg, unde, vara, nopţi albe ştiu să se-aştearnă.

Mi-am mai plimbat cândva paşii timizi şi uimiţi prin lumea-i de vis,
Vacanţă specială a fost şi atunci, când greu ajungeai la Paris –
Am făcut fotografii alb-negru prin oraşele ţării ţarilor,

iulie 1974

M-a fermecat nopţi de-a rândul feeria din lumea metrourilor …

Poate c-ar fi interesant să mă-ntorc, după schimbări epocale,
Să plec tot acolo,-n sejur, cu CND Turism – Vacanţe Speciale.

Şi totuşi, şi totuşi, şi totuşi! Chiar are, poate avea rost
Să îmi petrec vacanţa pe nişte meleaguri pe care-am mai fost?

Da, vrute şi nevrute sunt altfel, între timp s-au schimbat,
Dar a rămas la fel tot ce-i artă: tablou, monument sau palat.
Alta însă sunt eu, nu mai am minijup şi-ochelari cu lentile rotunde,
Şi poate-ar fi cazul să plec altundeva. Nu? Dar nu, nu oriunde.
Am internet, am să-l cutreier, s-aleg, dintre multele destinaţii speciale,
Ceva care-i altfel, dar unde vacanţele-s tot poveşti colosale.

Şi răsfoiesc, răsfoiesc, imagini de vis pe ecran mi se plimbă,
Iar mintea mea ţese vacanţe, le-urzeşte şi-apoi le colindă.

 

„Of”, mi-am spus, la un moment dat, când nu eram nici măcar la jumătatea articolului destinat celei de a unsprezecea probe a SuperBlogului (pe care, între noi fie vorba, tocmai îl citiţi), „nu e chiar atât de uşor pui în versuri cel puţin şapte sute de cuvinte…”

Şi am închis pentru o secundă ochii, numai pentru o secundă, şi m-am trezit, furişându-mă, ca o pisică, afară din curtea socrilor, ca s-arunc gunoiul fără să mă vadă vecinii, fiindcă aşa se cuvenea. Nu ştiu de ce, era, parcă, o nouă lege…

Şi am ajuns la tomberoanele dintr-o margine de oraş fabulos, o patrie a zgârie-norilor…

Cu ochii zgâiţi la ei, am scăpat, nezărită de nimeni, de povara mea dezgustătoare, am lepădat-o lângă un dovleac spart, care-a rânjit…

M-am tras înapoi, speriată, am încercat să trec tot ce vedeam printr-un filtru al raţiunii, dar am preferat să mă-ntorc totuşi cu spatele către imaginea nefirească şi… n-am mai văzut curtea socrilor! În faţa mea era…

Era cer mult mai albastru, erau palmieri, erau umbrele.

— Vrei să rămâi la Palmyra? Pentru un sejur? m-a întrebat un bărbat frumos, făcându-mi cu ochiul, după ce şi-a aranjat freza şi şi-a răsucit mustaţa.

Aş fi rămas, dar… Neh, soţul meu e încă gelos, ar fi putut să afle… Şi poate că, în loc să mă las acostată de necunoscuţi, era bine să-i dau lui un telefon, să vină să mă ia cu maşina

M-am căutat prin toate buzunarele şi, când am constatat că n-aveam mobilul la mine, m-a luat cu frig. Deşi n-ar fi avut de ce, simţeam sub tălpi nisip fierbinte, dincolo de umbrele se vedea marea… Sau o fi fost oceanul?

— Batihan Beach, a spus tipul cu mustaţă. Vrei să rămâi aici?

Am intrat în panică. Individul mă urmărea, se ţinea scai de mine… O fi fost vreun psihopat?

— Ei, a spus el, nu mă privi de parc-ai vrea să mă omori cu pietre! Dacă nu-ţi plac, ia pensula, modifică-mă, tu eşti şefa. Eu sunt doar ghidul tău de vacanţă. Lucrez de ieri la CND Turism – Vacanţe Speciale. Numai în tura de noapte! Sunt asistent manager de destinaţii exotice de vis.

L-am privit nedumerită, probabil cu ochi foarte mari.

— Nu-ţi face griji, a râs ciudatul ghid, dacă ţi-e sete, bere se găseşte oricum, oricând. Sau poate eşti supărată că nu te-am întâmpinat cu flori? În cazul ăsta, ţi le culeg imediat de-aici, de pe malul lacului Balaton!

Şi, da, eram pe o pajişte, în stânga erau flori, multe flori, în dreapta era un lac, în faţă copaci verzi, cu frunziş des…

— Nu vreau flori, am spus, bosumflată ca un copil, vreau acasă…

— Acasă?! s-a mirat el. Ce să cauţi acasă?! Eşti într-o vacanţă de vis, te pot duce în 1617 locuri fantastice… Dar, dacă ţi-e somn, te poţi odihni, chiar acum, aici, la Sunny Beach, în Hotelul Planeta. Eu mă retrag, nu vreau să-ţi tulbur somnul…

Şi chiar a dispărut, şi chiar eram într-o cameră de hotel, spaţioasă, cu două paturi alăturate. Dar eu am ochit, habar n-am de ce, canapeaua. M-am aşezat pe ea, mi-am sprijinit capul de spătar…

Şi în poziţia asta m-am trezit, când afară tocmai mijeau zorii, pe canapeaua mea, de acasă, cu laptopul în poală, deschis – adică în hibernare! L-am trezit şi pe el şi, când i s-a luminat ecranul, mi-au apărut în faţă cele 1617 de fotografii din cronologie stocate de CND Turism – Vacanţe Speciale în pagina sa de facebook. Aşa că am găsit cu ce să-mi ilustrez articolul! Şi am şi de unde să-mi aleg o destinaţie exotică pentru o vacanţă reală. Numai că alegerea o să fie foaaarte grea, nu sunteţi de aceeaşi părere?

 


Muze ajutătoare: cele 12 cuvinte din duzina acestui sfârşit de săptămână.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 92 de puncte

Ce mă sfătuiţi?

Adică să continui cu SuperBlogul, sau nu?

Asta ţinând cont că:

  • în momentul de faţă, partea de sus a clasamentului arată aşa cum vede mai jos şi, diferenţele de punctaj fiind foarte mici, la proba următoare aş putea migra în orice poziţie din zona marcată de săgeţi, chiar şi în cazul (fericit pentru mine) în care notele date de juriu se vor situa, cum s-a întâmplat la proba notată azi, numai în intervalul 85-100:

  • dacă juriul următoarei probe nu e dotat cu simţul umorului şi se-ntâmplă să nu poată suferi pisicile, am mari şanse să iau una dintre cele mai mici note;
  • la capitolul timp stau dezastruos, mai am în faţă încă 200 de pagini dintr-o traducere care trebuia să fie gata ieri 😛 ;
  • habar n-am ce să scriu (până joi la miezul nopţii) la proba propusă de CND Turism, având în vedere că n-am trecut dincolo de hotarele ţării decât o singură dată, când am ajuns în Rusia (pe vremea când se numea URSS 😛 ), iar timp pentru documentare cred că vă daţi seama cât am! :mrgreen:

Acestea fiind datele problemei, repet întrebarea:

Guest post – Pandalie pe lângă SuperBlog (7 & 9) – Diamant

— Măi băieţi, zice Gore, vecinul nostru care ne vizitează când are chef să-şi expună speculaţiile pe care le numeşte filozofice, ştiţi voi care e cea mai bună asigurare de sănătate? A mai tare? Diamantu’ asigurărilor, ca să zic aşa?

— Care, mă? întreabă Nelu.

Fă-mă mamă cu noroc şi apoi m-aruncă-n foc!

— Fugi, mă, de-aici şi termină cu tâmpeniile. Cică cea mai bună e una de-aia privată, internaţională.

— Aiurea, Nelule, aiurea! De-aia avea naşu-meu, şi să vezi ce-a păţit! S-a dus  – cu amanta, porcu’ – în parcu’ de aventură Straja, a căzut pe-acolo şi-a murit pe loc, că şi-a frânt gâtu’.

— Păi, da, mă, da’ nu i-au adus hoitu’ de-acolo cu elicopteru’? Şi n-a luat nevastă-sa un purcoi de bani pentru înmormântare?

— Ba da, da’ lui la ce i-a folosit? Că aia l-a incinerat, l-a pârlit ca pe-un porc, şi-acu’ papă banii cu vreo doi hăndrălăi, cu care-l înşela de ani buni. Aşa-i trebuie boului, dacă şi-a făcut asigurare în loc să fi băut banii cu fufa lui! Sau ar fi putut să-i ia focoasei un inel cu diamant, şi să se fi bucurat pe urmă de recunoştinţa ei înfocată!


Text inspirat de probele 7 şi 9 ale SuperBlogului, scris pentru „provocarea de luni” şi înscris în tabelul lui Eddie.

Balada şoferului entuziast

Trec pe ecran ofertele-n goană,
Să mă îmbie se-ntrec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Căci Yaris mă cheamă – şi plec!

Ştiu bine locul în care
M-aşteaptă maşina acum:
Toyota expusă o are
Aici în oraş, la showroom.

Simt că-mi întâlnesc şansa vieţii,
Visul de şofer amator!
În orele dimineţii,
Voi face schimbări de decor,
Spre-a scoate o poză mai bună
Decât tot ce vezi tu, madam,
Când stai şi te uiţi, de nebună,
După maşini de la geam!
Model o să-mi fie Toyota Yaris.
Întreg oraşul o cheamă
S-aducă-o splendoare de vis
În vechea lui panoramă…

Of! Te holbezi ca o mâţă,
Cucoană, în calendar!
Dar, recunosc, coană Miţă,
M-am exprimat cam neclar.
Ca să nu-nşir mult prea multe,
Deşi am timp, nu mă vait,
Lăsa-vom ochii tăi să exulte
Intrând la Toyota pe site.
Acolo,-n virtuala ei casă,
Se-anunţă, cucoană,-un concurs
Cu o răsplată frumoasă.
Citeşte, să vezi, pe parcurs
Ce mai rămâne să fac
Ca să-nclin bine balanţa
Şi să câştig, meritat,
excursie-n Franţa.

Genial în oraş, fericit oriunde!
Acesta-i sloganul, îţi place?
Strigă-l atunci, nu-l ascunde!
Să-i scoatem pe toţi din găoace!

Să vină, să vină în goană!
Sunt dornic cu toţi să mă-ntrec.
Te iau şi pe tine, cucoană!
Dar mult nu te-aştept, acuş plec!


Am scris pentru SuperBlog, cu speranţa că George Topârceanu nu se răsuceşte-n mormânt fiindcă m-am încumetat să parodiez „Balada chiriaşului grăbit”. Însă îmi imaginez c-o să mă ierte, oricum; nu mă-ndoiesc  că ar  fi  putut să-nţeleagă cu ce tentaţii ne confruntăm noi, contemporanii lui Yaris! 🙂

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 95 de puncte

Lili versus un şahist şi un nepot minune

În prim plan, o canapea.
Pe canapea, vechea noastră cunoştinţă, doamna Lili. Îşi pileşte unghiile, plictisită.
Pe aceeaşi canapea, un alt personaj cunoscut cititorilor blogului, Şahistul (Victor pe numele lui), unul dintre cei patru bărbaţi din viaţa doamnei Lili. În faţa lui, pe o măsuţă, o sticlă cu vin roşu (doamna Lili e de părere că „le face mult bine femeilor când îl beau bărbaţii”), un pahar pe trei sferturi plin, două şerveţele de hârtie, o scrumieră goală.
Pe spătarul canapelei doarme Fely, Mâţa Neagră – pe care o puteţi ignora, n-are nici un rol  în cele ce urmează.
Lângă măsuţă, instalat direct pe covorul gros, Marius, un băieţel de vreo zece ani (nepot de soră al doamnei Lili, lăsat în grija ei ori de câte ori îi pleacă părinţii la vreun chiolhan în alt oraş), vorbeşte cu însufleţire, răsfoind un tom cu poveşti de Fraţii Grimm.

MARIUS: Ascultaţi-mă pe mine, poveştile sunt pline de idioţi şi idioate!  (Triumfător, după ce găseşte fragmentul dorit): Fiţi atenţi aici!
„Şi, de cum păşi în sala tronului, dădu ochii cu Albă-ca-Zăpada şi, recunoscând-o, înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă ca o momâie. Spaima pusese stăpânire pe toată făptura ei; din pricina asta, împărăteasa se urâţea văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu că nici ea singură nu mai cuteza să se privească în oglindă.
Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice, ca să-şi ascundă acolo urâţenia. Şi, de atunci, niciunui om nu-i mai fu dat s-o vadă şi nimeni nu mai ştiu ceva despre soarta ei …”

LILI: Da, şi ce-i cu asta?

Şahistul cască înainte de a-şi duce la buze paharul cu vin roşu.

MARIUS (revoltat): Păi ce fel de-mpărăteasă era toanta asta? Cum putea s-asigure fericirea unei ţări, când ea n-auzise de asigurările de sănătate?!

Şahistul izbucneşte în râs, împroşcându-şi cu vin cei mai buni pantaloni din modesta garderobă personală, iar Lili deschide gura şi… rămâne cu ea căscată. Pe urmă începe să râdă la rândul său – de mutra acum nenorocită a Şahistului, care pare să-şi numere petele în curs de lăbărţare pe genunchi.

LILI (încă râzând şi măsurându-l pe băiat cu o privire amuzată): Da’ de unde ştii tu că n-auzise?

MARIUS (cu seriozitate): Păi, dacă ar fi auzit, ar fi avut! Şi, dacă ar fi avut, nu s-ar fi ascuns în pădure fiindcă se urâţise, s-ar fi dus să-şi facă operaţie estetică. În străinătate, că, la banii ei de-mpărăteasă, putea să opteze pentru un plan de asigurare medicală perfect!

LILI (râzând din nou): Ei, nu mai spune! (În şoaptă, către şahist): Ce-mi place când vorbeşte ca „un om mare”! (Din nou către băiat): Şi care-i planul aia, măi copile?

MARIUS (răspicat, cu intonaţie, ca şi cum ar recita o poezie): MediHelp Superior Plan, cu limită de acoperire a poliţei de două milioane şi jumătate de euro, plus, printre altele, cu acoperire internaţională pentru îngrijire medicală privată, la cele mai renumite centre medicale de pe mapamond.

ŞAHISTUL (uluit, tamponându-şi petele de vin cu un şerveţel): Ia te uită ce isteţ e puştiul! Ce memorie are!

LILI (mândră): Cea mai bună din toată şcoala! E supranumit „copilul minune”. Iar ai lui sunt… Oare nu ţi-am mai spus că sunt agenţi de asigurări? La prânz, când mi l-a adus pe năzdrăvanul ăsta mic, soră-mea mi-a dat de înţeles că le-ar surâde să se-angajeze la MediHelp Internaţional, pentru că e cel mai important furnizor de asigurări private de sănătate cu acoperire internațională. Şi m-a sfătuit (râde) să-mi iau o vacanţă de la magazinele online şi să intru mai bine pe http://www.medihelp.ro!

SAHISTUL (meditativ): Râzi degeaba, e un sfat bun. Parcă ţi-am mai spus că orice se poate compara cu un joc de şah! Bine, sperietoarei cu coasa n-ai cum să-i dai sah mat, că, apropo de poveşti, nimeni nu-i de fier şi nici tinereţea fără de bătrâneţe, nici viaţa fără de moarte nu există! Dar poţi încheia partida cu hidoasa c-o remiză, poţi să faci un pat, în loc să zaci la pat! (Râde.) Numai că, pentru asta, trebuie să vezi cu mai multe mutări înainte, adică să te gândeşti că sacul cu parale, oricât de dolofan ţi-ar fi, nu e fără fund! Şi nici nu se ştie cum ajunge punguţă cu doi bani tocmai când ai mai multă nevoie să umbli pe la doctori şi prin spitale! Şi-atunci, dacă nema asigurare medicală, ce te faci?

LILI (strâmbându-se): Păi cine-a zis că n-am? Uite, chiar ieri am primit prin poştă Cardul Naţional de Sănătate!

SAHISTUL (fluturându-şi mâna a lehamite): Cu cardul ăsta, de la asigurarea de stat, nu faci mare brânză, că degeaba te duci la doctori cu trimitere şi cu adeverinţă de plătitor de taxe la buget dacă nu-ţi goleşti şi buzunarele în tradiţionalul plic. Şi la spitalele de stat nu stai cât de cât omeneşte decât dacă plusezi, tot din buzunar, oficial sau nu, ca să ai loc într-o rezervă. Iar dacă ai nevoie de-o operaţie grea şi trebuie să mergi prin străinătăţuri, singura soluţie e să-ţi deschizi un cont bancar şi s-aştepţi să se umple din mila publică. E mult mai elegant şi mai înţelept să-ţi faci o asigurare de sănătate privată, care-ţi oferă tot ce vrei şi mai mult decât ai visat de când te ştii. Şi nu contează preţul asigurării, ci raportul preţ calitate şi preţ cantitate, unde cantitatea e suma serviciilor oferite.

LILI (râzând iar): Văd că ţi-ai adus cu tine toţi pionii din dotare! Şi mă-ncolţeşti cu cavaleria grea şi cu turnurile de asediu!

SAHISTUL (zâmbind strâmb): Iar tu, draga mea, te uiţi la mine ca regina la nebunul regelui! Dar nu mă las intimidat! Continui să te sfătuiesc, cu toată convingerea, să nu te zgârceşti când e vorba să te-asiguri că, dacă-ţi pierzi sănătatea, poţi ajunge la doctorii cei mai pricepuţi, singurii în stare să ţi-o dea înapoi, dacă e omeneşte posibil. Iar dacă nu e… familiei îi sunt de folos nişte banii în plus.

MARIUS (cu seriozitate): Eu sunt de acord, nene Victor! De-aia vreau să mă fac agent de asigurări! Mă antrenez deja! (Scoate din buzunar o foaie de hârtie împăturită şi i-o întinde şahistului.) Uite cum vreau să-i conving pe cei trei iezi să-şi facă asigurare privată. Iar mâine o să scriu ceva pentru cei trei purceluşi.

ŞAHISTUL (despătureşte hârtia şi citeşte cu glas tare, zâmbind cu gura până la urechi):

Trei iezi cucuieţi,
la minte vă descuieţi
şi-nţelegeţi că-i păcat
să daţi gologani la stat
pentru o asigurare
fără-acoperire mare
şi cam scurtă de picioare,
că nu trece de hotare.
Luaţi asigurare nouă,
la MediHelp, ce vă dă vouă
infirmieră acas’, la pat,
euroi pentru transplant,
aparat de zbor vioi,
să vă scoată din nevoi,
drum deschis, necontenit,
către-orice spital vestit,
din orice ţara-aţi ales.
Cucuieţi, aţi înţeles?

Lili râde şi aplaudă.

ŞAHISTUL (dojenitor): Nu te hlizi. Gândeşte-te bine la viitorul tău, pune-n balanţă tot ce-a spus băiatul şi, pe deasupra, ţine cont că MediHelp acoperă şi costurile consultaţiilor pre şi post natale…

LILI (privindu-l pieziş):  Ai cumva impresia că sunt gravidă?

ŞAHISTUL (în şoaptă, după ce o studiază îndelung, ca pe o tablă de şah într-un moment critic al partidei): Nu, dar, dacă te-asiguri că nepotul tău minune mai şi doarme-n noaptea asta, poate, cine ştie…


Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa. Adică n-am spus-o, ci am scris-o pentru SuperBlog, iar acum ţin să-i adaug o întrebare:

EU (cu toată seriozitatea): Sunteţi de acord că banii cheltuiţi pentru asigurarea propriei sănătăţi reprezintă cea mai profitabilă investiţie?

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 86 de puncte