De-a fir a păr

Telepatia,
o conexiune fără fir,
e cunoscută,
decât oricine mai abitir
şi de-a fir a păr,
de toate firele de păr.

Din cap până-n picioare,
o cunoaşte fiecare,
şi mesajele vin, vin, vin,
vin, disperate,
urcă spre cap
toate,
vin
cu grabă mare,
urcă
dinspre picioare.

— Ei, lunganelor, încrezutelor,
ne auziţi?
Răspundeţi, nesimţitelor,
măcar acum, când pierim,
când ne-atacă, ne intră-n
melanină,
ne-o-ncinge
fiara turbată.
Ne-atacă IPeLe!

— Cineee?!
Apele?
Iepele?

— IPeLe!
Proastelor! Incultelor!
Terminatorul!
Exterminatorul!
Silk’n Flash & Go Luxx!
Fulgeră şi nu pleacă!
Plecăm noi!
Plecăm spre viaţa de-apoi!
Traiul aici e un lux
nepermis!
Pentru noi interzis!
Cădem, moarte!
Ne seacă,
de-a fir a păr!

— A, e Intense Pulse Light!
Lumină intens pulsată,
nu arde şi lasă
în urmă piele frumoasă,
catifelată…
IpeLe! Ha!
Ha! Ha! Ha!
Numai incultele spun aşa!
Voi, prostimea scurtă
de pe coapsă şi pulpă
pentru care engleza
e-o limbă ocultă!
Noi o cunoaştem
de-a fir-a păr,
în sensul firesc
şi în răspăr!
E aIPieL, da?
Băgaţi la cap, băgaţi la cap!

— Daţi-i la cap! Daţi-i la cap!
Ce aIPieL?!
Şo pe el!!!
Împletiţi-vă-n coadă,
lungă şi groasă,
biciuiţi-l, goniţi-l!
Goniţi-l definitiv!

— Noi nu dăm la cap!
Noi suntem pe cap!
Stăm mai presus de creier,
privim lumea de-a fir a păr,
şi suntem privite apreciativ.
Şi ştim că nimic
nu e
definitiv.

— Ba ba, ba da!
Proastelor, încrezutelor!
Definitivă e moartea!
Epilarea!
Exterminarea!
E-pi-la-rea!

— E pila rea?!

— Da, piloaselor,
nouă ne-a pus cineva
o pilă rea!
Voi sunteţi podoaba capilară,
noi suntem pilozitatea
murdară!
Dizgraţioasă!
Scârboasă!
Asta e discriminare!
Crimă în masă!
Genocid!
Dar vouă ce vă pasă?
epilare definitivăPe noi ne distruge
cucoana graţioasă
cu o armă mică,
albă, luminoasă,
fiindcă-şi vrea pielea
de pe picioare
mătăsoasă.
Numai pe cap se vrea
blănoasă,
nu numai în iarna
geroasă,
ci şi în arşiţa verii!
Iar pe picioare
nicicând nu-i plac perii!
Îi stârpeşte
în cele trei faze
ale procesului de creştere:
anagen,
catagen,
telogen.
Şi n-am avut deloc
noroc!
Măcar să fi fost
păr prost
pe piciorul cuiva
de alt gen!
Bărbaţilor li se pare drept
să-şi defrişeze mai ades
şi mai ales
părul de pe piept,
sau din favoriţi!
Ah, oamenii din veacul ăsta
sunt ţicniţi!

— Vai, v-aţi enervat…

Silkn Flash&Go Luxx

Silkn Flash&Go Luxx – Epilare definitivă cu LUMINĂ PULSATĂ IPL

— Păi de ce-au inventat
un asemenea aparat?
O maşină infernală,
ce-şi termină,
în cel mult 24 de luni,
misiunea criminală?
Vreţi să ştiţi mai multe despre ea?
Aveţi mai sus un link;
deschideţi-l cu un clic
şi-o să vă lămuriţi,
de-a fir a păr,
că tot ce spunem
e un adevăr!

— Nu ne-ndoim.
Şi vă compătimim.
Dar specia noastră
trăieşte prin noi.
Nu e nevoie de voi!

— Râdeţi voi, râdeţi,
dar nu se ştie
ce soi de modă
o să mai fie.
Dacă frumoasele viitorului
vor dori moartea părului,
ca să le fie creştetul
catifelat,
cu piele fină,
de iubit sărutat?

— Aiuraţi, credem,
înainte de moarte!
Aşa ceva nu se poate!!!

Dar firele de păr
de pe picioare
au susţinut
sus şi tare
că, pentru om,
nimic nu-i imposibil,
nimic nu-i absurd
şi neverosimil.
Şi-a consemnat acestea toate,
pentru SuperBlog,
un fir de păr deja olog,
fiindcă se cade,
pe bună dreptate,
să se ştie
şi-n viitor,
de-a fir-a păr,
c-a existat
o vreme-n care
femeile-aveau
păr pe picioare.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 85 de puncte

Liliana, ce frumoasă ţi-e blana!

Motto:
„Şi-avea un păr… Ca un fuior!
Dar nu pe cap, ci pe picior!”

— Cine e mai frumos? Curcanul sau curca? Păunul sau păuniţa? Leul sau leoaica? Care e sexul frumos, fetelor? Care? Cel cu mai multe podoabe, nu-i aşa? Îmi puteţi spune că nu-i aşa?

— Nu putem! zbiară corul.

Iar doamna Lili face parte din cor. E ea. Se recunoaşte. Ea la şaisprezece ani, când părinţii încă se mai încăpăţânau să-i spună Liliana. E la şcoală, în banca întâi. (Ce naiba, când am stat eu în banca întâi? Ce-i porcăria asta?)

Porcărie sau nu, e la şcoală, şi domnişoara Blănaru, profa de zoologie… Da, sigur, domnişoara Blănaru preda zoologia, dar… Dar acum sunt la ora de religie. Mie-n sută!

— Şi ia uitaţi-vă aici, continuă domnişoara Blănaru, arătând cu un brici cele două capete desenate schematic pe tablă, unul de bărbat şi altul de femeie. Cine are cele mai multe podoabe? Cine? Cine, Liliana?

— Ăăă…ăăă…, răspunde ea, ridicându-se încet în picioare, bărbatul… Da…, bărbatul.

— Şi care sunt podoabele alea, Liliana?

— Favoriţii, mustaţa, barba, vine răspunsul ei, ceva mai ferm, dar îşi dă seama că nu vorbeşte cu toată convingerea necesară.

— Şi ce sunt astea, Liliana? Ce sunt favoriţi, mustaţa şi barba?

— Ăăă… Păi… Podoab…

Domnişoara Blănaru îi aruncă o privire cruntă.

— E o întrebare chiar atât de grea, Liliana? Oare e cazul să le trimit părinţilor tăi o scrisoare? Să le dau de veste că, pe lângă altele, mai ai şi tulburări îngrijorătoare de memorie? Că nu poţi ţine minte lucruri elementare? Sau că, şi mai grav, problema ta e alta, adică-ţi place să-ţi baţi joc de cele sfinte?

— Nuuu, domnişoară, nuuu, nici gând să-mi bat joc! Sunt păr, domnişoară! Favoriţii, mustaţa şi barba sunt păr. Părul e, pentru oameni, o podoabă. E un cadou… E un dar, se corectează Liliana, amintindu-şi că neologismele nu fac casă bună cu „cele sfinte”. E un dar divin.

— Corect. Dar ţi-a trebuit cam mult timp pentru răspunsul ăsta, mârâie domnişoara. Stai jos.

Şi Liliana se aşează, având grijă să-şi expună cu elavie partea de jos a pulpelor acoperite de un păr ce pare să se-ndesească pe zi de trece – spre bucuria bunicii şi a mamei ei, care-au învăţat-o să şi-l adune în mănunchiuri minuscule, legate cu şnuruleţe delicate. I s-a acoperit în sfârşit şi pata de piele dezgolită, de pe care şi-a smuls într-o seară, cu unghiile, toate firele arămii, scandalizându-şi familia, profesoarele şi prietenele. Numai lui Arald, prietenul ei (cel căruia toată lumea îi spune Nebunul), i-a plăcut micul petec de piele defrişată.

— Pă-rul e sa-cru! scandează domnişoara, cu vocea ei groasă, tunătoare. E păcat să fie atins cu aşa ceva! adaugă, ridicând spre tavan briciul. Atingerea părului cu unelte tă-ie…

— … toa-re…, completează corul elevelor.

— … sau smul-gă-…

— … toa-re…, completează îndatoritor corul.

— … este un sa-cri…

— … le-giu! urlă fetele, cât le ţin plămânii.

— Iar degetele, şi mai ales unghiile, Liliana, sunt unelte…

— … smulgătoare, mormăie ea, ridicându-se iar şi înnăbuşindu-şi un oftat şi o înjurătură. Am mărturisit, adaugă, în schimb, spăsită. M-am căit.

— Vino în faţa clasei, Liliana, spune domnişoara Blănaru.

Ea se supune, temătoare…

Şi are şi de ce.

Domnişoara Blănaru o studiază din creştet până-n tălpi, îi trece în revistă înfăţişarea răsucind absentă micul inel de aur cu diamante pe care-l poartă pe degetul mijlociu, alături de ceva considerat de toată suflarea la fel mirobolant: un neg nu prea mare, dar foarte păros. Pe urmă ia briciul, se repede la ea şi se-apucă să-i scurteze fusta.

— Până deasupra genunchilor, atât! decretează, tăind cu zel. De ce-o ai până la jumătatea pulpei? E păcat să-ţi ascunzi frumuseţea asta de păr de pe picioare! Ei, ce ziceţi, fetelor? întreabă apoi, aruncând triumfătoare în coşul de gunoi bucata de mătase tăiată.

— Liliana, ce frumoasă ţi-e blana! strigă cu entuziasm corul.

Şi doamna Lili se trezeşte brusc, indignată.

Blana?!

Numai Arald, nebunul ăla de Arald e de vină! Ţăcănitul a copleşit-o cu versuri – probabil ca să-l ierte fiindcă venise la ea puţind ca un ţap. I-a sărutat buclele arămii murmurând:

— Îţi ador, umil, fiecare fir de păr. Sărutându-le, le venerez şi le număr. Liliana, divină Liliana, ce frumoasă ţi-e blana!

Ea a râs de finalul idiot, dar acum ştie că din cauza lui a avut coşmarul. Poetul Nebun a pus cuvintele divină şi blană în aceeaşi frază…

„Dar s-a gândit la blana ta din cap, nu la aia de pe picioare”, îi răsună în minte un gând străin, şi ea se uită urât către mâţa neagră încovrigată pe canapea. Însă blănoasa telepată îi susţine privirea cu inocenţa unui pisoiaş de trei săptămâni.

Doamna Lili suspină, îşi saltă cămăşa de noapte lungă şi vaporoasă, îşi admiră pielea pulpelor, simte nevoia s-o pipăie, s-o simtă – netedă, catifelată, nepângărită de părul disgraţios.

Şi abia apoi oftează uşurată, goneşte amintirea terifiantă a visului când îşi aduce aminte că s-a epilat c-o seară înainte. Iar kit-ul de epilat Free ceară cu Miere a făcut minuni, ca de obicei. A scăpat-o de toate firele de păr de prisos, de toate micile belele care săvârşesc un sacrilegiu ori de câte ori îi ştirbesc feminitatea scoţându-şi vârfurile impertinente din pielea ei altminteri superbă, cu care s-a mândrit de când se ştie. Şi cu care va continua să se mândrească până la sfârşitul zilelor, pentru că o bate gândul să treacă la epilarea definitivă, cu toate că „definitiv” e un cuvânt care o sperie. O îngrozeşte gândul la lipsa de schimbare – de aceea nu-i place nici ideea căsătoriei, deşi, în lumea contemporană, o astfel de legătură cu un bărbat nu mai e de nedesfăcut. Dar, îşi spune, la urma urmelor, contează foarte mult despre ce-i vorba, nu? Şi, când pacostea la care trebuie să renunţ definitiv nu numai că-mi creşte, fuior, pe picioare, dar îmi mai bântuie şi visele, de ce mai stau pe gânduri?


Text scris pentru Superblog 2014 şi pentru duzina de cuvinte.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 90 de puncte