Nu am timp de scris, nu am timp să blogăresc ca lumea, dar ceva mă reţine aici, printre cei care răsucesc pe taste duzini de cuvinte şi se-nscriu în tabelul lui Eddie.
De ce?
Fiindcă rămânem tot mai puţini, fiindcă mă tem că jocul se curmă, că ultimul licărit i se va stinge înainte de a-mi regăsi eu timpul. Aşa că folosesc orice dram de idee, orice brumă de inspiraţie, mă prefac că fiecare dintre aceste două biete pârâiaşe care se târăsc pe pietre încinse e un torent năvalnic, le unesc cu o cratimă improvizată şi gata, am prada săptămânii, smulsă cu forcepsul din mintea care mi se arcuieşte ca o felină trezită din somn, parcă împotrivindu-mi-se. Fiecare articol nou e o negare a lipsei de timp, de inspiraţie, de cititori… 😛 
ropot de secunde... 