Glasul nopţii

– pentru Jocul Cuvintelor, sezonul 2, episodul 59

— Cum se numeşte glasul nopţii, bunico?

— Nu ştiu, drăguţă… Noaptea nici n-are glas.

— Ba are. Se cheamă întuneric. Tu n-auzi întunericul?

— Nu, drăguţă.

— Da’ tu eşti surdă, bunico. Ca o botină.

— Se zice „surdă ca o ciubotă”, drăguță.

— Ba nu, se zice „proastă ca o ciubotă”, bunico.

— Adică bunică-ta e proastă?

— Da, dar bunică-mea ailaltă, nu tu. N-aveţi în comun prostia. Doar bătrâneţea. Şi câteva obiceiuri: vă faceţi vânt cu câte-un ziar, vă repeziţi să mă scăpaţi de câte-o scamă, rupeţi aţa cu dinţii în loc s-o tăiaţi cu foarfeca, vă supăraţi numai când ţip eu la mama, nu şi când ţipă ea la mine, vă stă-n gât colecţia mea de bilete de tren şi, ca să puneţi capac la toate, nici măcar nu vreţi să faceţi filozofie!

— Ei, drăguţă, ce mare filozofie şi filozofia asta? E ca un soi de tăvălug, îi vine unuia o idee şi-o dă de-a dura peste toate celelalte.

— Adică, bunico, tăvălugul e sistem de operare? Operare sub presiune?

— Auzi, drăguţă, da’ ţie nu ţie somn?

— Păi nu mi-e, bunico. Nu poate să-mi fie somn când dorm – şi visez că vorbesc în dodii cu tine. Fiindcă glasul nopţii e visul, nu-i aşa?