Parfumul făurarului

Eu am propus această temă, despre parfum de făurar,
Dar nu ştiu ce să scriu. Pe bune, îmi storc creierii în zadar.

sursa imaginii

Am încropit, cu chiu cu vai, of, un catren cam chinuit
Şi-o întrebare. Şi o poză de undeva am şmenuit.

La pieptu-i stând,
Respir sudoarea lui,
Dar nu mă plâng;
Este parfumul făurarului!

Oare Afrodita o fi spus vreodată asta despre Hefaistos? 😛

Cât despre făuraru’ acela ce-l numim noi februarie.
Parfumul lui e de zăpadă. Moştenit din ianuarie…

---

Cu ochii la poze, mă-ntreb dacă în februarie o să mai ningă – dacă vreau să mai ningă. Februarie, făurarul zăpezilor… Cred că o poveste ar cu titlul ăsta ar fi interesantă. Sau o pseudo-legendă despre făurirea zăpezilor…

Îmi place să visez cu ochii deschişi, să făuresc poveşti pentru mine. Făurarul are şi parfum de poveste. Şi parfum de vis…

Făurarul viselor. Cin’ să fie, cin’ să fie?
Cine ne aduce-n somn răbufniri de fantezie?
Nu se ştie! Sau se ştie?

Tot ce ştiu e că mi-am propus mai demult să-mi notez o parte dintre vise. Vise din care se pot făuri poveşti. Dar deocamdată nu mi-am notat decât unul, despre care am mai vorbit şi altă dată, pe alt blog:

Se făcea că ieşeam din casa socrilor (casa lor din visele mele, mereu aceeaşi, dar diferită de cea din realitate) cu intenţia de a duce gunoiul (adică rahatul motanului, adunat de sub masă! 😉 ). Curtea era prea curată, nu-l puteam arunca acolo, m-am strecurat printr-o spărtură din gard – care dădea la marginea unui oraş – am lăsat mizeria într-un tomberon, apoi m-am răsucit pe calcăie şi… n-am mai regasit drumul înapoi… Gardul era altul, fără nici o spărtură…
Am rătăcit printr-un oraş străin, fără bani şi cu un mobil cu bateria descărcată în buzunar.
Unii mi-au spus că oraşul era Oneştiul (de fapt, cel mai apropiat de casa socrilor), alţii m-au privit ciudat după ce i-am întrebat în ce oraş suntem şi mi-au râs în nas când am simţit nevoia să strig în urma lor că nu sunt nebună, iar o babă mi-a destăinuit că se cheamă Vilard, fiindcă e un oraş de vile – cu toate că în jur erau numai blocuri înalte, frumoase, de o eleganţă pe care n-am întâlnit-o niciodată în realitate. Aceeaşi babă mi-a spus că are un vecin care m-ar putea duce cu maşina acasă – dacă n-o să mă sperii de el, fiindcă are blană. “Nu mă sperii”, am zis eu, “numai să nu mă mănânce!” 
Dar vecinul era plecat, garajul lui era gol. Ne-am apucat să-l cautăm, eu am început să-i vorbesc babei despre Gheo, să-i spun că el n-o să creadă niciodată ce mi s-a întâmplat…
Şi m-am trezit – lângă sus-amintitul Gheo, care dormea, visând, pesemne, ceva mai frumos decât mine!

Mai erau şi alte amănunte, pe care mi-a fost lene să le-nşir pe blog – şi pe care între timp le-am uitat. Sper c-o să găsesc ce să inventez în locul lor când i-o veni poveştii rândul la… făurit – dacă i-o veni vreodată!

---

Despre parfumul făurarului au mai scris şi alţii, mai mult şi mai frumos; îi găsiţi aici, în tabelul Mirelei.