Inima lui e o gară, un loc potrivit pentru început şi pentru sfârşit. Unul şi acelaşi loc, în două capete de spirală pe care li s-a-nşirat iubirea, moment după moment, strâmbând-o, aducând-o de unde a plecat. La început au savurat muzica sferelor. La sfârşit a bătut în tobe războiul. La început i-a zâmbit cu ochi azurii, de păpuşă inocentă. La sfârşit a fugit cu crivăţul în plete de harpie, fluturându-le peste sufletul lui zbuciumul umbrelor. Au fost de-ajuns zece paşi ca să se piardă în zbuciumul lumii. Nu i-a rămas decât poza ei. Pe telefon. O biată imagine digitală. Ca o umbră fără trup. Umbra unei iubiri.
Iar am amestecat jocul cu duzina de cuvinte cu jocul provocărilor de luni. Alţii, mai disciplinaţi, au scris (sau vor scrie) câte un articol pentru fiecare. Puteţi ajunge la ei pornind din tabele lui Eddie.
Un amestec reușit însă! Frumos și cu sensibilitate 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulţumesc 🙂
ApreciazăApreciază
Ce tare bate vântul prin gări după ce au plecat toate trenurile! 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, chiar aşa e…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pingback: De Dragobete – Un soi de colaj cu dragoste | IUBIRI ÎNGHESUITE