Jocurile imaginaţiei – din martie până în octombrie

Razele de soare ştiu să se strecoare prin perdeaua dantelată, şi cu atât mai mult se pricep să-şi croiască drum prin ochiurile de sârmă albă ale gărduţului glisant, acum ridicat – plasă deopotrivă ocrotitoare şi restrictivă, hotar între lumea pătuţului ei şi lumea celor neosândiţi la un somn detestat. Pătuţ, gărduţ – diminutive oarecum nepotrivite; „pătuţul” e destul de mare – o să doarmă în el, laolaltă cu toate visele ochilor ei deschişi către mirajul unui târâm plăsmuit, până în clasa a treia. Dar acum are… să vedem, să vedem cât de mult ne-am întors în trecut; să ne uităm la datele de pe fiecare colţ de amintire – are vreo cinci ani. E o fetiţă cu obraji rotunjiţi a zâmbet şi priviri vesele; şi, fără nicio legătură cu înfăţişarea, nu-i place să doarmă după masa de prânz.

Dar cui pasă dacă-i place sau nu? Oamenii mari o pun în pătuţ, ridică gărduţul şi pleacă să-şi vadă de treburile lor. Fetiţa nu poate să lase bariera albă în jos, dar poate să sară peste ea, coborând pe colţul patului părinţilor, care e destul de aproape. Însă n-o face decât rareori – pentru că e relativ cuminte, şi pentru că nu se plictiseşte în pătuţ. Nu e singură acolo, e cu urzeala gândurilor ei. De fapt, nu ştie ce e urzeala, dar ştie să urzească. Să urzească jocuri, jocurile ei, numai şi numai ale ei.

Oare ar putea fi loc în ele şi pentru razele de soare? Degetul mare al piciorului drept, uneori tată de familie, alteori şef de trib sau căpetenie de haiduci, sau rege, sau vrăjitor, sau… câte şi mai câte, dar întotdeauna ocrotitor al celorlalte patru degete mai mărunţele, se iţeşte prudent de sub pătură. Razele par… calde şi vesele,  joacă în ele firele de praf – pentru ea, fire de lumină. Oricum, sunt demne de încredere! Ar putea fi solii Împăratului Galben – galben ca soarele, veniţi s-o peţească pe fata Împăratului Alb – alb ca pielea ei. Dar… cine-ar putea fi fata Împăratului Alb? Poate degetul mic – delicat şi zvelt – al mâinii stângi?

… Şi jocul imaginaţiei continuă, ţinându-l pe Moş Ene departe. După prânz, fetiţa nu cade în braţele lui niciodată. Rezistă până la ora patru, ora oficială a retrageri moşneagului nesuferit.

Pe urmă vin jocurile după-amiezii, ale serii… începe domnia lor sacrosanctă.

Fetiţa locuieşte într-un cartier unde sunt puţini copii şi are încă şi mai puţini prieteni. Iar părinţii sunt departe de vârsta ei, au adus-o pe lume către bătrâneţe. Şi nu vor să-i facă un frate sau o soră – nici măcar duminica, cum i-a sfătuit ea, fiindc-a văzut că atunci stau mai mult pe-acasă şi a considerat că timpul le-ar permite să se ocupe şi de amănuntul ăsta. (Peste doi-trei ani, o să rezolve singură problema, inventându-şi unsprezece surori – cu ea douăsprezece – cele douăsprezece luni ale anului. Şi o s-aleagă pentru sine luna martie, fiindcă e o lună frumoasă, începe cu chipurile de spiriduşi albi ale ghioceilor care ne izbăvesc de iarnă şi cu un snop de mărţişoare prinse-n piept, şi pentru fiecare mărţişor se poate născoci o poveste…)

Oricum, una peste alta, de obicei fetiţa se joacă singură. Are păpuşi, dar n-o atrag din cale afară … Îi sunt mai dragi tacâmurile din bufet – cele vechi, desperecheate, cu înfăţişări diferite. Acelea sunt personajele ei preferate, şi le duce pe teritoriul ei special, sub masa imensă din sufragerie – atunci părea imensul cer de lemn al împărăţiei poveştilor. Şi-şi alege un basm (auzit sau născocit), şi lingurile, furculiţele şi cuţitele sunt distribuite în rolurile lor. Are şi linguriţe; uneori i se par clopoţei cu codite lungi, dar cel mai adesea întrupează copii… sau pitici pentru care inventează ea însăşi puteri fără de seamăn.

Şi aşa vine seara, şi se urcă în vârful patului, unde e deja tata, cu Le Petit Larousse în braţe. Îi arată fetiţei picturi celebre şi-i istoriseşte despre fiecare lucruri pe înţelesul ei, mai mult sau mai puţin inventate, şi ea îi soarbe întotdeauna cuvintele.

… Şi aşa trece prin copilărie, o străbate umăr la umăr cu jocurile propriei imaginaţii. E înscrisă la Şcoala de Luptă cu Viaţa şi îşi alege drept obiect principal de studiu Evadarea din Realitate.

Iar pentru ca evadarea să fie deplină, se îndrăgosteşte de SF – Speculative Fiction, cu toate faţetele sale de cristal al magilor din care se înfiripă treptat muze noi, proprietate personală… Şi, pe la începutul celui de-al patrulea deceniu în care face umbră pământului, îşi lasă imaginaţia să intre în tiparul prozei (cu versurile s-a jucat în adolescenţă) aşternând pe hârtie – poveste de trimis la un concurs – întâmplări dintr-un univers SF (de data asta Science Fiction, aşa cum îţi dai seama de la bun început: „După ce petrecuse o noapte-ntreagă conectat la toate circuitele intergalactice, superdotatul meu robot-informator…”).

Povestea are succes, şi îi urmează altele şi altele, şi jucăuşa martie trece pragul dintre milenii schimbându-şi treptat straiele cu ale ruginiei sale surori octombrie, şi snopul de mărţişoare devine ciorchine de strugure, şi savoarea tămâioasă a vinului umple o zi a recoltei, când o editură găseşte un loc potrivit pentru un teanc de şaisprezece istorisiri pârguite, stivuindu-le între copertele unei cărţi. Fetiţa  o mângâie cu degete care nu mai sunt fete de împărat, trecându-şi  alene cealaltă mână prin părul cărunt, şi talpa gâştei din jurul ochilor i se încreţeşte mai tare într-un zâmbet adresat imaginaţiei ei, în sfârşit palpabile, şi jocurilor ei de copil metamorfozate într-o îndeletnicire din universul adulţilor.

E drept că îndeletnicirea asta e mai degrabă un hobby, dar ea trăieşte totuşi de pe urma cuvântului scris, şi îi place s-o spună („Cuvântul este pâinea mea”), cochetând din nou cu poezia în dimensiunea virtuală a regatului blogurilor.

Versurile nu dau insă de înţeles că pâinea ei e cuvântul tălmăcit. Citeşte poveştile altora, aducându-şi aminte de Le Petit Larousse şi de poveştile unui tătic trecut de mult în altă lume, şi, uneori, îşi asumă rolul de trădător [prin forţa împrejurărilor] al traducătorului.

Aşa se face că, într-o seară de ianuarie a anului 2009, deschide o carte pe a cărei copertă scrie Hunger Games, se gândeşte că titlul e foarte uşor de tradus – Jocurile Foamei, cum altcumva ai putea să-i spui? – şi începe să toarne în tiparele limbii propriilor visuri (dintre care unele încă îşi mai aşteaptă întruparea în cuvântul scris) o poveste despre pâine şi circ însângerat şi despre copii fără copilărie, care se despart de morţii lor cu cântece de leagăn (şi joaca cu versurile îşi găseşte la rândul ei un rost, devenind tălmăcire rimată a unor vorbe ce „sună din coadă” într-un grai de peste mări şi ţări).

Iar în acest octombrie, vrând să vadă în direct cum se poate jongla cu plăsmuirile imaginaţiei într-un caleidoscop al „sufletului comerţului”, fetiţa de odinioară îl ţine pe Moş Ene departe de nopţile dăruite craiului SuperBlog 2013; şi, după aproape o lună, îşi înscrie  acest articol în a unsprezecea etapă a concursului pentru a se rupe din hora advertorialelor cu unul dedicat mai degrabă sie înseşi. Fiindcă sezonul jocurilor din a treisprezecea toamnă a mileniului III i s-a încheiat („vine iarna” şi aici, nu numai în cântecul de gheaţă şi foc, din care o fărâmă s-a tălmăcit pe măsuţa ei, amestecându-se cu vise jucăuşe de pisică) şi până în primele ceasuri ale lunii decembrie timpul i se măsoară în pagini traduse.

---

---

• Vinul din octombrie îşi revarsă azi efervescenţa pe mai multe bloguri; le găsiţi pe toate în tabelul clubului psi.
• Am împrumutat tacâmurile de aici.