Jocurile imaginaţiei – din martie până în octombrie

Razele de soare ştiu să se strecoare prin perdeaua dantelată, şi cu atât mai mult se pricep să-şi croiască drum prin ochiurile de sârmă albă ale gărduţului glisant, acum ridicat – plasă deopotrivă ocrotitoare şi restrictivă, hotar între lumea pătuţului ei şi lumea celor neosândiţi la un somn detestat. Pătuţ, gărduţ – diminutive oarecum nepotrivite; „pătuţul” e destul de mare – o să doarmă în el, laolaltă cu toate visele ochilor ei deschişi către mirajul unui târâm plăsmuit, până în clasa a treia. Dar acum are… să vedem, să vedem cât de mult ne-am întors în trecut; să ne uităm la datele de pe fiecare colţ de amintire – are vreo cinci ani. E o fetiţă cu obraji rotunjiţi a zâmbet şi priviri vesele; şi, fără nicio legătură cu înfăţişarea, nu-i place să doarmă după masa de prânz.

Dar cui pasă dacă-i place sau nu? Oamenii mari o pun în pătuţ, ridică gărduţul şi pleacă să-şi vadă de treburile lor. Fetiţa nu poate să lase bariera albă în jos, dar poate să sară peste ea, coborând pe colţul patului părinţilor, care e destul de aproape. Însă n-o face decât rareori – pentru că e relativ cuminte, şi pentru că nu se plictiseşte în pătuţ. Nu e singură acolo, e cu urzeala gândurilor ei. De fapt, nu ştie ce e urzeala, dar ştie să urzească. Să urzească jocuri, jocurile ei, numai şi numai ale ei.

Oare ar putea fi loc în ele şi pentru razele de soare? Degetul mare al piciorului drept, uneori tată de familie, alteori şef de trib sau căpetenie de haiduci, sau rege, sau vrăjitor, sau… câte şi mai câte, dar întotdeauna ocrotitor al celorlalte patru degete mai mărunţele, se iţeşte prudent de sub pătură. Razele par… calde şi vesele,  joacă în ele firele de praf – pentru ea, fire de lumină. Oricum, sunt demne de încredere! Ar putea fi solii Împăratului Galben – galben ca soarele, veniţi s-o peţească pe fata Împăratului Alb – alb ca pielea ei. Dar… cine-ar putea fi fata Împăratului Alb? Poate degetul mic – delicat şi zvelt – al mâinii stângi?

… Şi jocul imaginaţiei continuă, ţinându-l pe Moş Ene departe. După prânz, fetiţa nu cade în braţele lui niciodată. Rezistă până la ora patru, ora oficială a retrageri moşneagului nesuferit.

Pe urmă vin jocurile după-amiezii, ale serii… începe domnia lor sacrosanctă.

Fetiţa locuieşte într-un cartier unde sunt puţini copii şi are încă şi mai puţini prieteni. Iar părinţii sunt departe de vârsta ei, au adus-o pe lume către bătrâneţe. Şi nu vor să-i facă un frate sau o soră – nici măcar duminica, cum i-a sfătuit ea, fiindc-a văzut că atunci stau mai mult pe-acasă şi a considerat că timpul le-ar permite să se ocupe şi de amănuntul ăsta. (Peste doi-trei ani, o să rezolve singură problema, inventându-şi unsprezece surori – cu ea douăsprezece – cele douăsprezece luni ale anului. Şi o s-aleagă pentru sine luna martie, fiindcă e o lună frumoasă, începe cu chipurile de spiriduşi albi ale ghioceilor care ne izbăvesc de iarnă şi cu un snop de mărţişoare prinse-n piept, şi pentru fiecare mărţişor se poate născoci o poveste…)

Oricum, una peste alta, de obicei fetiţa se joacă singură. Are păpuşi, dar n-o atrag din cale afară … Îi sunt mai dragi tacâmurile din bufet – cele vechi, desperecheate, cu înfăţişări diferite. Acelea sunt personajele ei preferate, şi le duce pe teritoriul ei special, sub masa imensă din sufragerie – atunci părea imensul cer de lemn al împărăţiei poveştilor. Şi-şi alege un basm (auzit sau născocit), şi lingurile, furculiţele şi cuţitele sunt distribuite în rolurile lor. Are şi linguriţe; uneori i se par clopoţei cu codite lungi, dar cel mai adesea întrupează copii… sau pitici pentru care inventează ea însăşi puteri fără de seamăn.

Şi aşa vine seara, şi se urcă în vârful patului, unde e deja tata, cu Le Petit Larousse în braţe. Îi arată fetiţei picturi celebre şi-i istoriseşte despre fiecare lucruri pe înţelesul ei, mai mult sau mai puţin inventate, şi ea îi soarbe întotdeauna cuvintele.

… Şi aşa trece prin copilărie, o străbate umăr la umăr cu jocurile propriei imaginaţii. E înscrisă la Şcoala de Luptă cu Viaţa şi îşi alege drept obiect principal de studiu Evadarea din Realitate.

Iar pentru ca evadarea să fie deplină, se îndrăgosteşte de SF – Speculative Fiction, cu toate faţetele sale de cristal al magilor din care se înfiripă treptat muze noi, proprietate personală… Şi, pe la începutul celui de-al patrulea deceniu în care face umbră pământului, îşi lasă imaginaţia să intre în tiparul prozei (cu versurile s-a jucat în adolescenţă) aşternând pe hârtie – poveste de trimis la un concurs – întâmplări dintr-un univers SF (de data asta Science Fiction, aşa cum îţi dai seama de la bun început: „După ce petrecuse o noapte-ntreagă conectat la toate circuitele intergalactice, superdotatul meu robot-informator…”).

Povestea are succes, şi îi urmează altele şi altele, şi jucăuşa martie trece pragul dintre milenii schimbându-şi treptat straiele cu ale ruginiei sale surori octombrie, şi snopul de mărţişoare devine ciorchine de strugure, şi savoarea tămâioasă a vinului umple o zi a recoltei, când o editură găseşte un loc potrivit pentru un teanc de şaisprezece istorisiri pârguite, stivuindu-le între copertele unei cărţi. Fetiţa  o mângâie cu degete care nu mai sunt fete de împărat, trecându-şi  alene cealaltă mână prin părul cărunt, şi talpa gâştei din jurul ochilor i se încreţeşte mai tare într-un zâmbet adresat imaginaţiei ei, în sfârşit palpabile, şi jocurilor ei de copil metamorfozate într-o îndeletnicire din universul adulţilor.

E drept că îndeletnicirea asta e mai degrabă un hobby, dar ea trăieşte totuşi de pe urma cuvântului scris, şi îi place s-o spună („Cuvântul este pâinea mea”), cochetând din nou cu poezia în dimensiunea virtuală a regatului blogurilor.

Versurile nu dau insă de înţeles că pâinea ei e cuvântul tălmăcit. Citeşte poveştile altora, aducându-şi aminte de Le Petit Larousse şi de poveştile unui tătic trecut de mult în altă lume, şi, uneori, îşi asumă rolul de trădător [prin forţa împrejurărilor] al traducătorului.

Aşa se face că, într-o seară de ianuarie a anului 2009, deschide o carte pe a cărei copertă scrie Hunger Games, se gândeşte că titlul e foarte uşor de tradus – Jocurile Foamei, cum altcumva ai putea să-i spui? – şi începe să toarne în tiparele limbii propriilor visuri (dintre care unele încă îşi mai aşteaptă întruparea în cuvântul scris) o poveste despre pâine şi circ însângerat şi despre copii fără copilărie, care se despart de morţii lor cu cântece de leagăn (şi joaca cu versurile îşi găseşte la rândul ei un rost, devenind tălmăcire rimată a unor vorbe ce „sună din coadă” într-un grai de peste mări şi ţări).

Iar în acest octombrie, vrând să vadă în direct cum se poate jongla cu plăsmuirile imaginaţiei într-un caleidoscop al „sufletului comerţului”, fetiţa de odinioară îl ţine pe Moş Ene departe de nopţile dăruite craiului SuperBlog 2013; şi, după aproape o lună, îşi înscrie  acest articol în a unsprezecea etapă a concursului pentru a se rupe din hora advertorialelor cu unul dedicat mai degrabă sie înseşi. Fiindcă sezonul jocurilor din a treisprezecea toamnă a mileniului III i s-a încheiat („vine iarna” şi aici, nu numai în cântecul de gheaţă şi foc, din care o fărâmă s-a tălmăcit pe măsuţa ei, amestecându-se cu vise jucăuşe de pisică) şi până în primele ceasuri ale lunii decembrie timpul i se măsoară în pagini traduse.



  • Vinul din octombrie îşi revarsă azi efervescenţa pe mai multe bloguri; le găsiţi pe toate în tabelul clubului psi.
  • Am împrumutat tacâmurile de aici.
Anunțuri

45 de gânduri despre „Jocurile imaginaţiei – din martie până în octombrie

  1. Până la vârsta de 6 ani târâm după noi iepuri de cârpă sau urşi pluşaţi, cărora le roadem labele, după ce în prealabil le-am înmuiat în ciorbiţă şi miere, în ţarcul îngrădit, special amenajat pentru noi. O naţie de mititei în scutece, apropiaţi afectiv de cârpe colorate sau texturi pufoase.
    De la şapte ani încolo ni se iau cu forţa, printre bale şi lacrimi şi ni se pun, în loc ( tot cu forţa) pixul, stiloul, creionul, în mâna dreaptă, de catre părinţi supăraţi că la „luatul din moţ” am ales peruci colorate sau măşti în loc de bancnote, apoi ni se dau nişte foi frumos ambalate, cu etichetă şi feţe de bancă cu monogramă şi… „ Pe-aci ţi-e drumul !”Drumul spre maturitate!
    Acum avem un întreg Univers între palmele noastre. Aici ne ţinem temerile, în căuşul ăsta îngălbenit de tutun, spălat de câteva ori pe zi .Te şi miri cum de mai rezistă culorile! Acum vorbim singuri pe stradă, pentru că umblăm cu iepurii şi urşii dosiţi pe sub haine.
    Sunt convinsă că dacă am umbla cu ei la vedere, nu am mai purta monologuri schizofrenice sau maniaco-depresive, ci dialoguri interesante.

    Ştii ce mi se pare nemaipomenit? Că în această ediţie, întâmplarea făcu – sau poate nu ea, ce tot dăm vina aşa? – ori jocul ei, să fie Jocurile foamei şi „Urzeala Tronurilor”, aşa, cu puţinul ei.
    Razele de soare ştiu să aducă „din condei” orice cu vânt, nu? 🙂

    Apreciază

  2. Pingback: Psiluneli- Octombrie | Cățărătorii

  3. eu încă îmi amintesc… era ieri, un ieri de demult când grişka ne-a adus împreună. nu ştiam cine eşti, dar mi se părea deosebit, aparte, că torci cuvintele altei limbi în tiparele propriei noastre limbi. prima noastră întâlnire a fost de fapt într-o benzinărie, un omv în care jocurile foamei îşi aşteptau ochii curioşi. ai mei? ai altcuiva? şi am strigat atunci cu mândrie: „este cartea tuşei vero!” şi este şi a ta, mereu va rămâne, pentru că tu ai lucrat la ea. şi într-un alt ieri ne-am întâlnit, când înflorise floarea de loldilal şi am privit cu emoţie emoţia copilului care ai rămas în ciuda anilor.
    pe acel ieri când ne-am îmbrăţişat îl mai ştii? 🙂 sub tors de grişka, trei suflete… care scriu.
    mâine, mâine ne vom juca altfel, aşa cum ne-am promis deseori… ştiu că ştii ce am promis: o să desenez metaforele alondei tale.
    dar orice faci, să fii bine. nemira?!… nu ne mai miră că tu eşti cea care dă altă formă cărţilor ei… dar ar trebui să dai formă propriului tău cuvânt.

    Apreciază

  4. cat de departe mi se pare copilaria de atunci cu cea de acum… felul in care noi eram copii cu felul in care cei de azi sunt copii… dar uite ca din copilaria ta, ingradita si ciudata, s a nascut o pasiune si au luat fiinta carti.
    mult spor in ceea ce faci si alegerea sa ti fie cu folos!

    Apreciază

  5. Pingback: Octombrie – jocul toamnei | file din poveste

  6. Cu gândul la copilărie spun şi eu că anii ăia au fost atât de frumoşi, atât de simpli dar atât de plăcuţi. Cu bune, cu rele, cu lipsuri pe alocuri…nici nu se compară cu ce trăiesc alţii astăzi.
    Să nu te năpădească amărăciunea căci ce scrii tu acolo şi aici vor rămâne mereu şi ne va face plăcere mereu să descoperim o fărâmă din tine.
    Spor în ceea ce faci!

    Apreciază

  7. Recunosc de multe ori că m-am jucat mai mult cu imaginatia decat cu alti copii sau papusi. Dar n-am avut atat de multa ca a ta …niciodata. Si tare-mi place ce gasesc aici, chiar dacă aud de o retragere. Mie, personal, imi pare rau. Eu cred ca ai fi putut merge in paralel cu tot ce ai de facut, pentru ca …mi-ar fi placut abordarile acestor advertoriale din punctul tau de vedere.In majoritatea articolelor se vedea si povestea, si produsul. Dar…orice hotarare vei lua, sau ai luat deja …o sustin, asa cum sustineam si participarea la Sb, unde am spus că nu as intra niciodata, si unde voi faceti fata extraordinar de bine. Şi tu esti eroul meu!

    Apreciază

    • Îţi mulţumesc mult pentru susţinere, Adriana.
      Am încercat să merg în paralel şi… n-a mers. Cum spuneam şi mai sus, am rămas în urmă cu traducerile, aşa că, în noiembrie, timpul meu liber practic nu mai există 😦

      Apreciază

  8. Pingback: Visele smulg gratii | Alma Nahe

  9. Lăsasem un comentariu și s-a evaporat 😛

    Spuneam că mi-ai amintit oarecum de mine… la prânz nu dormeam sub nicio formă, săream din pătuț în pat (recunosc că nu tot timpul reușea aterizarea) și mă jucam cu oalele din dulapuri, cu ouăle din frigider (care sfârșeau sparte pe covor) și cu cenușa din soba 😀

    Apreciază

  10. Am aşteptat povestea aceasta de când am aflat de tema de la Nemira. Eram tare curioasă şi văd că am avut dreptate să aştept cu atâta nerăbdare. Am udat un şerveţel pâna am ajuns cu pagina la locul în care scriu acum… Povestea poveştilor tale… Să crească şi să se împlinească în multe file tipărite!
    Nu-mi amintesc de somnul de la amiază. Eu am avut o problemă cu cel de noapte, cândva, între copilărie şi adolescenţă. Visam înainte de a adormi atât de frumos încât nu mă înduram să adorm. Când au apărut durerile de cap, m-a dus mama la neurolog. Mi-au făcut un eeg şi mi-au dat somnifere, vreo lună cred. Probabil că am dormit mai mult atunci. După aceea n-am mai spus că mă doare capul. :))
    Până la urmă somnul pare o pierdere de vreme, nu?
    Nici fata mea nu prea doarme noaptea… 🙂

    Apreciază

  11. Pingback: Pa, SuperBlog… | ropot de secunde...

  12. Fetita pe care o stiu eu bine adora sa se joace cu banuti de metal, sa ii alinieze, sa ii incoloneze si sa ii trimita in misiuni uneori imposibile. Nu se plictisea niciodata de acel du-te vino intre perna si degetele de la picioare, oricat ar fi plimbat banutii si oriate obstacole ar fi avut de trecut. Fetita a crescut, insa banutii ei nu s-au maturizat, inca mai merg in misiuni fara sens pentru altii. 🙂

    Apreciază

  13. Pingback: La final de SuperBlog | ropot de secunde...

  14. Pingback: Dependenţă de duzină | Micile Mizerii

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s