Comoara din tablou

Motanul e comoara mea (sau, în fine, una dintre cele mai preţioase comori ale mele) de aproape zece ani, dar nu i-am făcut niciun tablou. L-am pus doar pe suportul de carte.

Unde nu se mai vede când pun cartea, însă comoara „în viu” suplineşte de obicei lipsa. 🙂

Şi e tapet pe bloguri, pe pereţi de pagini feisbuchite şamd.

Şi, dacă aş vrea să fie şi tablou, poate aş înrăma poza asta:

Şi m-am grăbit să scriu pentru jocul cuvintelor fiindcă, deh, v-am spus că am superstiţiile mele, drept pentru care n-am vrut să-mi stea prea mult deasupra teancului de articole de-aici unul despre SuperBlog – concursul căruia, cel puţin din perspectiva mea, i se potriveşte porecla SpulberBlog. Pentru că mi-a spulberat mai multe speranţe. De exemplu, cu notele relativ mici (în contextul gamei de la probele respective) pentru poezioara asta şi pentru astălaltă. Dar în cazul ultimei recunosc că greşeala a fost a mea. Cum am putut să-mi închipui că vânzătorii de roţi de caşcaval ştiu ce e pasul roţilor dinţate?! :mrgreen:

Baba mea este…

V-am spus că am superstiţiile mele private [de raţiune], nu?

Ei bine, aşa se face că… baba mea nu mai e. Nu mi-am mai ales o babă de foaaarte multă vreme. Pentru că:

Iată şi blocul dărâmat pe lângă care am trecut când m-am întors acasă. După ce pe drum auzisem lumea spunând că în Militari s-a dărâmat un bloc. Când l-am văzut, am refuzat să mă întreb câţi morţi erau sub dărâmături, m-am mulţumit să răsuflu uşurată fiindcă nu era blocul meu – aflat la o staţie de tramvai/autobuz distanţă.

Dar n-am mai văzut nicăieri ceva care să se fi dărâmat ca blocul ăla. De fapt, era o scară a unui bloc, una singură. Prăbuşită ca şi cum ar fi fost tăiată perfect cu cuţitul, pentru a fi desprinsă de cele din dreapta şi din stânga ei, rămase în picioare, ambele cu peretele despărţitor intact, neted.

Şi, fiindcă tot veni vorba, am o superstiţie legată de şi de cutremurul din ’86. În seara dinainte mi s-a întâmplat pentru prima şi ultima oară să-i spun soţului meu: „Lasă-mă-n pace, nu vezi că mi-e somn?”

Că mi s-a întâmplat prima oară nu e de mirare – nu eram căsătoriţi de un car de ani. 🙂 Dar a fost şi pentru ultima oară, pentru că, de atunci încoace, nu l-am mai refuzat niciodată, de frică să nu fie iar cutremur! 😆


Despre alte… babe o să puteţi citi aici – nu acum, cam de duminică încolo, că nu se repede toată lumea să scrie, ca mine, imediat ce apare tema unui joc nou. 🙂

Superstiţia, bat-o vina

V-am spus că sunt superstiţioasă?

Sunt. Am superstiţiile mele strict personale, legate de ce vrei şi de ce nu vrei: de mămăligă, de făină, de castane, de ceai şi de cafea, de zăpadă, de turţuri, de ger, de grade (Celsius şi de valoarea care le corespunde pe scara Fahrenheit), de părul mai mult sau mai puţin alb, de ursul brun sau polar, de oameni şi de şoareci… Alunec printre ele ca pe cel mai lucios polei, după cum bate dezlănţuitul vânt al demenţei mele creatoare

Şi unul dintre aceste minunate eresuri private [de raţiune] a decretat că nu pot face pauză după Jocul cuvintelor cu numărul 69, e musai să particip şi la cel cu numărul 70, care îşi are tabelele aici.

Aşa că… iată-mă-s. Am toate cele 12 cuvinte magice ale săptămânii, până şi Marghioala lu’ Huhurezu, hoaşca vrăjitoarea a bătrână, mi-a zis că mai bine de-atât nici nu se putea! :mrgreen: