Numai cine joacă poate câştiga, dar nu oricine joacă poate câştiga!

(pe marginea unei discuţii de pe facebook)

Conform definiţiei din DEX, prin concurs se înţelege o „întrecere care se termină întotdeauna cu un clasament și cu acordarea unor premii celor mai buni dintre participanți”. (Deci nu tuturor participanţilor!!!)

E aşadar normal ca primul loc să fie un caz singular, să însemne un premiu tentant, să fie răsplata generoasă a celui care câştigă. Iar ceilalţi concurenţi n-au dreptul să se plângă că efortul lor n-a fost răsplătit pe măsură.

În cazul SuperBlogului, nu i-a angajat nimeni să scrie advertoriale! 😛  Au ştiut foarte bine cam ce se poate câştiga dacă nu te clasezi pe primul loc, au ştiut că, dacă eşti un simplu finalist, care nu intră în top 10 şi care nu câştigă nicio probă, te alegi, din punct de vedere material, doar cu nişte firimituri. Şi nu i-a obligat nimeni să se înscrie, nu i-a obligat nimeni să continue după ce au văzut că n-au şanse să ajungă printre primii clasaţi.

Ăsta e specificul concursurilor şi al loteriilor. Toţi participanţii fac eforturi, dar câştigă numai unul, sau numai câţiva – pentru că au avut noroc, pentru că au mai mult talent, pentru că ştiu mai bine cum să-şi folosească talentul, cum să-l combine cu efortul depus, cum să-şi valorifice potenţialul, pentru că, în cazul SB, nu ţin morţiş să scrie într-un anumit stil, deşi văd că juriile nu-l apreciază (nu sunt în stare să-l aprecieze)… Şi la Olimpiade participă o droaie de sportivi, şi toţi depun un foarte mare efort, dar pe podium nu sunt decât 3 locuri.

Sunt de acord, SuperBlogul are hibele lui, printre care unele destul de frustrante pentru concurenţi – sau cel puţin le-a avut la ediţia asta – dar faptul că eforturile tuturor participanţilor n-au fost răsplătite integral nu e, după părerea mea, în niciun caz una dintre ele.

Cine vrea un câştig material garantat nu-şi investeşte timpul în concursuri decât dacă e cu adevărat extrem bun şi e conştient de asta.

Uite aşa!

Citisem, cu mult timp în urmă – destul de mult ca să se poată aşterne pe îndelete uitarea – oda închinată sarmalei de Păstorel Teodoreanu.

„Cum s-ar defini sarmaua?

Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat
somnul lung metamorfozic în butoiul de murat…

Potpuriu de porc şi vacă, simfonia tocăturii,
imn de laudă mâncării, înalţat în cerul gurii.

O cochetă care-şi scaldă trupu-n sos şi în smântână
și se-nfăşoară în varză ca în valuri de cadână.

O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă
c-o bărdacă de vin roşu şi-un ceaun de mămăligă.

Oponentă din principiu şi un straşnic adversar
pentru tot ce e dietă sau regim alimentar.

Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată
ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.

Locatară principală ţine-n spaţiu tolerate,
perle de piper picante, boabe de orez umflate.

O prozaică’nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie
că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.

Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.

Iată-n câteva cuvinte, cum s-ar defini… sarmaua!!!”

Dar leac de cojocul uitării se găseşte întotdeauna! Cu alte cuvinte, am reascultat această savuroasă descriere cu nici 24 de ore în urmă, recitată, la radio, în noaptea de Revelion. Şi ştiţi ce mi-am spus după ce s-a încheiat?

Uite, aşa trebuie să scrii ca să câştigi SuperBlogu’! 😀

Credeţi că există vreun juriu care să nu dea pentru asta 100 de puncte? 🙂

„Niciun moment de plictiseală”

… sau cel puţin aşa sper :mrgreen:

De aceea, în zilele când nu postez articole pentru SuperBlog, o să vă ofer câte una bucată reblogare – suficient de veche ca să se fi pierdut în uitare :P, sau/şi suficient de nebăgată în seamă la vremea respectivă.

Prima apare peste câteva minute.