Clipa eternă

Stă în sala de aşteptare de atât de mult timp… sau cel puţin aşa i se pare. A stat mai întâi fără să se gândească la nimic, privindu-şi mâinile asprite, zbârcite, cu vene proeminente, parcă îngroşate… Şi pe urmă au venit şi gândurile, amintirile… Imagini ale aceloraşi mâini — tinere, superbe, cu degetele lungi dansând pe clapele pianului din salon… sau poate o fi fost cel din sala de concert? Aceleaşi mâini, tot tinere, cu unghii superb lăcuite, în mâinile mari şi calde, parcă arzând de dorinţă, ale unui bărbat, şi sărutarea buzelor lui, apăsată pe palma ei deschisă… Şi fiorii care au străbătut-o atunci… Îşi aminteşte că au fost fiori, dar a uitat cum au fost fiorii. Şi îi pare rău că a uitat…

— Doamnă Manuela?… Doamnă Manuela, vă rog, poftiţi… Maestra vă aşteaptă!

Vocea susurândă a asistentei, neaşteptat de melodioasă când izvorăşte printre buzele subţiri ale unei feţe colţuroase şi aproape cabaline din cauza bărbiei prelungi, o smulge din gânduri, dar, spre marea ei uimire şi încântare, o umple şi de fiori — de fiorii pe care-i credea pierduţi în uitare…

Ciudat, se gândeşte. Oare există o similitudine între dragostea pătimaşă şi moarte? Deşi, de fapt, aici nu e vorba de moarte, ci de sfidarea ei…

Citiţi continuarea aici.


– povestire publicată în antologia „Ferestrele timpului” (şi postată pe net fiindcă n-am semnat niciun contract prin care să cedez drepturile asupra textului)

punctul de plecare

O dragoste

reblogare – de aici

– Iubitule! exclamă Regina.

– Poftim? tresări Regele, ostentativ îndatoritor – dar Regina se încruntă, căci îi observase ochii spăimoşi înainte de coborârea grăbită a pleoapelor lui inflamate. (Deşi convieţuiau de trei ani, încă nu reuşise să se obişnuiască cu temperaturile scăzute – desfătătoare pentru impunătoarea lui soţie.)

– Iubitule…, repetă ea – răspicat, aproape silabisind.

– Da,  scumpa mea, făcu el, mieros – dar evident preocupat să studieze firul lung şi alb care se lăfăia, alături de jilţul ei, pe mocheta pufoasă, ruginie.

– Asta voiam să spun, surâse ea, urmărindu-i privirea. Că năpârlesc. E prima zi a perioadei fertile. Adică e timpul s-avem urmaşi. Urmaşi, înţelegeţi, sire?

Regele sări ca ars.

– Doamnă, atât contractul de alianţă cât şi cel matrimonial stipulează însămânţarea artificială, spuse, sperând că vorbea cu demnitate. Medicul Curţii e întotdeauna pregătit să v-ajute, adăugă, după o scurtă pauză, arătând, cu un gest larg, către uşă.

– Sire, ripostă ea, indignată, doar ştiţi că religia mea interzice…

– Despre religie nu se pomeneşte nicăieri, oftă Regele, dar am aflat că, oriunde în lumea civilizată, situaţiile similare se rezolvă renunţând la vechile superstiţii idioate…

– Ia te uită! se zbârli Regina. Va să zică, sire, v-aţi informat! Şi încă fără ştirea mea! Ce spun contractele despre asta?

– Uite ce e, doamnă, zise Regele, cu groaza tremurându-i în glas – şi înghesuindu-se într-un colţ ca să evite atingerea ei drăgăstoasă, ştiu că trebuie să avem urmaşi, că trebuie, conform uzanţelor de pe toate planetele Federaţiei pe care două specii inteligente îşi dispută supremaţia, să facilităm apariţia unei specii hibrid, cea a noilor stăpâni. Dar mai ştiu şi că organele noastre sexuale nu sunt compatibile şi că însămânţarea artificială e singura cale care respectă Drepturile Raţionalilor, pentru că noi, ihomii, nu putem fi de acord cu…

– Cu asta, nu-i aşa? rânji Regina, reuşind să cuprindă în laba ei pufoasă trupul firav al Regelui înfricoşat.

El se zbătu cu disperare, chiţcăind îndelung – şi ea salivă, excitată, recunoscând aşa-numitul ţipăt al ihomului muribund. Şi apucă să vadă ochii lui pleznind de spaimă înainte de a-i reteza capul dintr-o singură muşcătură.

– Noi, alegonii, am considerat întotdeauna capul de ihom o delicatesă, spuse, încă ronţăind, adresându-se trupului celui care-i fusese soţ – după ce-l lăsase să-i cadă la picioare. Fireşte, continuă, privindu-i atentă ultimele zvârcoliri, religia ne interzice până şi plăcerea asta măruntă!… O veche superstiţie idioată, adăugă, râgâind, pe care am nesocotit‑o, aşa cum se procedează oriunde în lumea civilizată! Ce-mi pasă mie că, acum nu ştiu câte milenii, nişte alegone ignorante s-au speriat pricepând că, la trei luni după o astfel de gustare, zămislesc pocitanii? Eu ştiu că-i vorba doar de drăgălaşii pui hibrid, la fel de reuşiţi ca aceia cu care m-ar blagoslovi chinul şi umilinţa însămânţării artificiale!


  • Povestea a apărut, sub titlul „De dragoste”  în:
    • Jurnalul SF nr. 104 / 1995;
    • Jurnalul de Vrancea nr. 118-119 /1995.
  • Pe Internet mai este găzduită şi  în volumul supra-Vieţuitorii.

Hai să ne-ntâlnim… fără să ne zărim

Dacă mergeţi la Târgul de Carte Gaudeamus, mă puteţi găsi, mai mult ca traducătoare şi mult mai puţin ca autoare, răsfoind oarece antologii. Puteţi să le şi cumpăraţi, dacă vă place SF-ul n-o să vă pară rău!

     

= clic pe poze pentru detalii =


Aţi citit un advertorial sponsorizat de mine – cu minute din timpul pentru SuperBlog 2013 😛

Dependenţe şi iar dependenţe…

Simt o ziaolă înconjurându-mă… Spiralată, catifelată şi caldă. O ziaolă mi-a absorbit efluviile, s-a îndrăgostit de ele, a devenit dependentă de ele… Şi de mine!

E cea mai frumoasă ziaolă din tot crângul. Desigur, eu n-o pot vedea. Ochii mei, toţi cei cincizeci de ochi ai mei, văd numai şi numai neîncetata translaţie trudnică prin loess a rădăcinilor mele lungi, subţiri, poroase şi păroase.

Dar crengile zvelte şi subţiri de gaong privesc de sus. Văd toate ziaolele multicolore. Iar eu aud crengile, le-am auzit dintotdeauna lăudându-se… slăvindu-se…  Însă acum cântă mlădiindu-se altfel, foşnindu-şi altfel frunzele lungi, străvezii. Acum o laudă pe ea, pe ziaola mea. Îi ridică în slăvi frumuseţea, îi preamăresc culorile suave, îi pizmuiesc transparenţa, îi jinduiesc frăgezimea…

Până aici n-aţi înţeles nimic, nu-i aşa? Totul vi s-a părut abscons, aberant, un soi de ablaţie a realismului istorisirii, sau poate un soi de abandon al raţiunii, de abrogaţie a logicii…  Ei bine, presupun că era firesc să vi se pară astfel, deoarece eu trăiesc într-o lume diferită de a voastră[1]! Dar nu întrutotul diferită. Mi-ar fi plăcut să difere printr-o absenţă a ispitelor, dar e tot atât de plină de tentaţii (i)rezistibile[2]. Şi, credeţi-mă, ştiu ce vorbesc – nimeni nu cunoaşte slăbiciunile firii omeneşti mai bine decât mine, Marele Mag Tadalim, absolvent al Înaltei Academii de Magie Alb-Neagră şi sfetnic imperial de taină, dar, altminteri, om ca toţi oamenii.

Om ca toţi oamenii, dar dependent de ceva care nu le accesibil tuturor oamenilor. Pentru că eu, Marele Mag Tadalin, sunt dependent de… posesie. Îmi place să posed alte trupuri, nu mă simt om – şi mag – dacă nu trec măcar prin vreo cinci în fiecare zi!

Dimineaţa mi-o încep îndreptându-mi de obicei atenţia către crâng. Şi intru uneori, ca astăzi, în trupul dagdului, al aromatului arbore umblător dăruit de zei cu cincizeci de ochi care ştiu cum să vadă rădăcinile şi ţărâna silicoasă. Iar alteori mă strecor într-un trup de ziaolă şi savurez senzaţiile ei de iederă zburătoare, sau într-un trunchi lucios şi înalt de gaong, ca să sorb lumina zorilor, căzută pieziş pe frunze cântăreţe.

Pe urmă, mai către prânz, mă strecor într-un trup de iepure marsupial. Pentru că-mi plac provocările, şi e o provocare părăsirea lui înainte a se preschimba în leş sub colţi de vulpe-vampir şi înainte de a mi se preschimba propriul suflet într-un abur abundent, înălţat, odată cu ultima suflare a iepurelui, neauzit şi nezărit, către norii pufoşi. Şi ies întotdeauna la timp ca să intru în trupul vulpii, şi apoi cu greu îmi pot abate atenţia de la dulceaţa sângelui sorbit cu lăcomie…

Dar nimic nu se compară cu posesia altui trup omenesc, cu clipa contopirii vremelnice cu o altă minte, clipa în care o citeşti fulgerător, gând abreviat după gând abreviat.

Şi, dintre toate corpurie omeneşti, cel mai mult îmi place să-l posed pe al lui Curcubeu, bufonul regal. Sper că, în final, o să-nţelegeţi de ce-mi place trupul lui pipernicit, galben de gras :P… Trupul lui de pitic şarlatan care ştie să se facă, la comandă, verde de ciudă, albastru de inimă rea şi roşu de furie. Şi care a amestecat oranjul, indigoul şi violetul – laolaltă numeroase culori şi nuanţe intermediare – în vânătăile generoase pe care şi le-a pictat sub ochi, cu o vopsea de neşters. Spune că sunt semne de doliu – după simţul umorului; căci, în loc să se mulţumească să râdă unii de prostia altora, oamenii îşi sparg nasurile, punându-şi vânătăi adevărate pe pomeţii obrajilor.

Poate că oamenii sunt dependenţi de violenţă, mă gândesc eu uneori, posedându-i trupul care face tumbe. Sau poate că gândul ăsta e al lui, poate că eu îl ascult numai; şi poate că sunt dependent de tumbe.

Şi poate că-mi place bufonul fiindcă e singurul pe care-l las să intre-n trupul meu în timp ce mă aflu într-al lui. Da, facem schimb de trupuri şi-l trimit pe el la sfat de taină cu împăratul, în timp ce eu fac giumbuşlucuri în iatacul împărătesei.  Pentru că eu am simţul umorului, şi pentru că împărăteasa e frumoasă… şi dependentă de sex – cu pitici 👿

Ei, gata, v-am dezvăluit deja prea multe. Restul… rămâne pe altă dată. Azi vă mai spun doar cât de mult îmi place să dorm în trup de motan. Poate că-s dependent şi de dulcea lene pisicească…

fotomodel: motanul Grişka, dependent de cutii


[1] Dacă sunteţi dependenţi de curiozitate şi vreţi să ştiţi cum am ajuns să ne intersectăm, daţi un clic aici (atunci şi numai atunci când o s-aveţi timp să vă plimbaţi ochii peste 4509 caractere – cu tot cu spaţii).

[2] Corespondenta mea din lumea voastră mi-a spus că „Tentaţii (i)rezistibile” e titlul unui film despre dependenţa de sex – o comedie probabil savuroasă dac-a reuşit să impresioneze o vrăjitoare de talia ei, care, pe deasupra, mai e şi o hoaşcă atât de bătrână încât pentru ea sexul nu mai există decât printre iţele încurcate ale propriilor vise erotice. Incredibil, dar adevărat, acestea continuă s-o bântuie; şi mai e şi dependentă de ele, şi le notează într-un carneţel şi-o bate gândul să le pună chiar şi pe un blog, cu care speră să rupă inima târgului blogosferei şi să câştige, eventual, următoarea ediţie a SuperBlogului.  Sau poate c-o s-o remarce vreun producător de seriale TV şi-o să-i transforme ţesătura dezlânată a viselor într-un succes mai răsunător decât Urzeala Tronurilor :mrgreen:


Dezvăluirile magului Tadalim au fost consemnate aici – special pentru a patra probă a concursului SuperBlog din toamna anului 2013, sponsorizată de Programs4Media & roimage – de mine, Matilda, dependentă de scris, de SF (speculative fiction), de blogărit şi de duzina de cuvinte, încântătorul (după părerea mea) joc al clubului psi: şi, ca urmare a acestei ultime dependenţe, am inserat în text şi cele 12 cuvinte (dependente de începutul ab) ale rundei din sâmbăta asta.

Urma de cerc

Cortul Judecăţii fusese întins în cel mai mare deşert de pe cealaltă lume. De fapt era un dom uriaş din pânză azurie, pe care un artist eclectic pictase, de-a valma, un peisaj idilic, un aliniament de buturugi scorburoase, un saltimbanc, un chip extatic de ascet spân, o pisică, un muşuroi de furnici, un hăţiş care nu părea explorabil şi o colecţie impresionată de automobile surprinse în momente palpitante – aceasta din urmă fiind studiată cu mare interes de toţi judecătorii, înainte de a intra să-şi ocupe locurile pe perne pufoase de catifea roşie, brodate cu fir de aur.

– Să vină primul doritor de trup! a strigat mai-marele lor, după care i-a şoptit bunului său prieten, instalat pe perna de alături: Din tot ce-a pictat zănaticul ăla, cel mai mult şi mai mult îmi place maşina argintie, surprinsă-n clipa când vira pe două roţi şi…

Şi a amuţit, fiindcă tocmai îşi făcuse apariţia primul suflet, sub înfăţişarea diafană unei femei de o frumuseţe pe care cuvintele nu pot s-o descrie şi care reuşea să taie până şi răsuflarea unui nemuritor ca el!

– Nu e nevoie să ne spui cine eşti, a zis, când şi-a recăpătat darul vorbirii. Te-am recunoscut, ştim că, în prima ta încarnare, ai avut cel mai milostiv suflet din lume. Şi, pentru aceasta, când te-ai încarnat a doua oară, ţi-am îndeplinit dorinţa de fi cea mai frumoasă făptură de pe Pământ. Şi ai trăit o a doua viaţă în care-i izbutit să ne fii pe plac, căci frumuseţea nu te-a împins pe căi necuvenite. De aceea te ascultăm iarăşi. Spune-ne, făr-a lăsa nimic ascuns, cum vrei să fii în cea de-a treia întrupare a ta!

Ea i-a privit cu sfială, dar cu un zâmbet mai strălucitor decât o mie de sori, şi a răspuns cu voce mai dulce ca nectarul din cupele zeilor:

– Mărinimoşi judecători, aş vrea să fiu şi de data asta frumoasă, să-mi păstrez trupul cu rotunjimi line, graţioase… Să fiu pe placul cât mai multor oameni, să-mi las întipărită pe retina lor imaginea imaculată, strălucitoare ca argintul. Şi frumuseţea mea interioară să nu fie mai prejos decât cea exterioară! Dar să fiu frumoasă cu un scop precis.

– Şi care ar fi scopul ăsta, draga mea? a întrebat-o, uşor amuzat, unul dintre judecători.

–  Să le fiu tuturor de mare ajutor. Să însemn, pentru toti oamenii care mă vor cunoaşte, siguranţă şi desfătare. Să surâdă când mă vor vedea trecând pe lângă ei ca vântul şi să se simtă într-al noulea cer când voi alerga, împreună cu ei, ca gândul. Ochii mei migdalaţi să le lumineze cărările chiar şi în miezul celei mai negre nopţi, chiar şi în toiul celei mai turbate viforniţe! Să cunosc lumea străbătând-o alături de prieteni, să-mi las, pe toate drumurile planetei, urma de cerc! Căci cercul este forma divină a soarelui şi-a lunii. Şi forma corollei de minuni a lumii, cântate de poeţi. Să devin un vis al omenirii, un vis realizabil pentru mulţi. Să mă pot împărţi între ei, un singur suflet în mii de trupuri gemene, pe care să nu le deosebească decât culoarea veşmintelor…

– Ei, a întrerupt-o o voce alarmată, opreşte-te! Deja ceri prea mult, ceri imposibilul!

– Ba nu, ba nu! a exclamat mai-marele judecătorilor. Eu am o idee! Aduceţi-l pe pictorul ăla, ăla care-a pictat maşinile! Ne trebuie ajutorul lui! Acum!

… Şi aşa a venit pe lume, din împreunarea unei năzuinţe ambiţioase cu o sclipire de geniu, o Toyota a viselor, Noua Corrola, care îşi lasă, de câte patru ori în fiecare clipă – cu cele patru roţi -, urma de cerc pe toate şoselele lumii.

toyota-Corolla

Textul participă la:

Garantat sută la sută

– A fost odată…

– Măi băiatule, eu sunt vrăjitoare, nu o fetiţă pe care trebuie s-o adormi. Ai venit aici ca să-mi spui basme?

– Pe banii mei îţi spun ce vreau! Da’ nu-s basme, am început aşa fiindcă sună mai romantic… Şi eu am intenţii romantice…

– Vrei să mă ceri de nevastă? râse baba, arătându-şi proteza dentară.

– Nu, vreau să mă-nsor cu fata împăratului, răspunse tânărul, cu toată seriozitatea.

– A împăratului rromilor? Că altul nu ştiu să fie pe-aproape…

– Taci dracului, babo, şi-ascultă-mă! se enervă tânărul. Despre împăratul ăsta am citit într-o carte veche, a trăit acum o mie cinci sute cincizeci şi şapte de ani, într-un loc pe care-o să ţi-l arăt pe hartă…

– Şi vrei să te-nsori cu mumia fiic…? nu reuşi baba să se-abţină, dar privirea lui de-a dreptul furioasă o făcu să-şi înghită restul întrebării batjocoritoare.

– Împăratul ăsta, reluă tânărul, trăia într-o ţară a livezilor şi ducea o viaţă foarte sănătoasă, aşa că sucurile de fructe nu-i lipseau niciodată de la micul dejun. Numai că, acum o mie cinci sute cincizeci şi şapte de ani, i-a murit storcătorul şi, după ce l-a-ngropat…

Baba îl măsură cu ochii îngustaţi.

– I-a murit storcătorul, zici? Şi el l-a îngropat?!… Auzi, băiatule, cred c-ai greşit când ai venit încoace, trebuia să te duci la psihiatru…

– Babo, mă laşi să termin? Şi nu-mi mai spune „băiatule”, mă cheamă Andrei – şi ştiu ce vorbesc.  Storcătorul lui era un uriaş, ultimul uriaş de pe Pământ, care strivea fructele în mâini cât ai clipi, pricepi? Şi, după ce-a murit, nema storcătoare cu presare la rece! Şi, cred că-ţi dai seama, pe vremea aia n-aveau pe-acolo niciun magazin online, în fine, n-aveau nici un fel de magazine cu produse electrocasnice… Aşa că împăratul a dat sfară-n ţară că-i dă fata de soţie (o frumuseţe de fată!) şi jumătate din împărăţie (o imensitate de împărăţie!) celui care-i oferă o soluţie de stoarcere a fructelor la fel de de eficientă ca pumnul uriaşului.

– Da, şi?

storcator Hurom– Şi eu am cumpărat storcătoare Hurom, uite-aşa, ca ăsta, îi explică tânărul, desfăcând cutia pe care-o ţinea în braţe şi punând un storcător pe masă, sub nasul vrăjitoarei. Sunt aparate de ultimă generaţie, storcesc orice: rădăcinoase, legume, frunze, fructe, te ajută să prepari lapte de soia şi de migdale… Şi folosesc o tehnologie recent patentată de Hurom, numită LSTS (Low Speed Type Screw, dacă pricepi engleza), ca să-i ofere utilizatorului un suc cu gust natural, culoare originală, mai multe vitamine, enzime şi nutrienţi…

– Bine, bine, scuteşte-mă de detaliile tehnice, zise baba, lingându-se totuşi pe buze. Zi-mi ce vrei de la mine.

– Cum ce vreau?! Să mă trimiţi, cu tot cu cele zece storcătoare de fructe pe care le-am cumpărat, în trecut, la împăratul ăsta. Fiindcă sunt sigur c-o să fie încântat – garantat sută la sută! Ce zici, poţi?

– Pot, răspunse vrăjitoarea. Garantat sută la sută. Numai că, bagă bine la cap, ăia n-aveau curent electric…

– Parcă nu te interesau detaliile tehnice, râse Andrei. Nu-ţi face griji, ştiu să construiesc centrale eoliene…

– Da’ c-o să schimbi trecutul ştii? Cu storcătoarele şi cu centralele tale? Şi că, dacă schimbi trecutul, creezi o lume paralelă? Şi că, odată ce-ai creat-o, acolo rămâi, în vecii vecilor, amin! Nu te mai întorci niciodată aici, în timpul şi în lumea în care te-ai născut!

– Şi de ce-aş vrea să mă-ntorc?! Nu ţi-am spus că acolo o să fiu împărat?! Garantat sută la sută?! Mai bine zi cât mă costă serviciile tale.

– Păi…, ezită baba. Păi, ştii ce? Lasă-mi storcătorul ăsta, că împăratului tău i-or fi ajungând şi numai nouă bucăţi!

Epilog
N-am de unde să ştiu ce s-a-ntâmplat cu tânărul, acolo, în lumea lui paralelă, dar am toate motivele să cred că lucrurile au mers după placul său. Însă, garantat sută la sută, bătrâna vrăjitoare duce de-atunci o viaţă mult mai sănătoasă, fiindcă savurează sucuri de fructe şi legume în absolut toate dimineţile!

Noutăţi de ultimă oră
Vrăjitoarea tocmai a primit, pentru prima oară de când se ştie, un mesaj din trecutul unei lumi paralele: Marele Mag Tadalim, sfetnicul de taină al Marelui Împărat Andrei Întâiul, îi explică unde să trimită, pentru început, încă vreo trei duzini de storcătoare Hurom şi îi promite că, în schimbul lor, o s-o aprovizioneze cu fructe exotice, numai bune pentru sucuri dătătoare de puteri magice, pe tot restul vieţii. (Asta pe lângă lingourile de aur pe care le-a văzut materializându-se, încetul cu încetul, pe masa ei din bucătărie!)

Textul participă la a doua probă a concursului SuperBlog 2013, sponsorizată de MarketOnline.ro

A fost odată…

… şi va fi acum 🙂

amintire din colecţia cuiva care nu mai este

Motto:
“Vreţi să definiţi ştiinţific viaţa? E necunoscutul care o ia razna!”
Anatole France

“De ce naiba mi se întâmplă tocmai mie?”, îşi spuse Raul, oftând din rărunchi. De ce naiba tocmai Desiree nu poate accepta să mă-mpartă c-o nevastă care n-are, pentru mine, decât farmecul bogăţiei? De ce naiba nu poate înţelege c-o fac doar ca să-i asigur un trai îmbelşugat? Sau de ce naiba nu e ea însăşi fiica celui mai bogat om din Europa?”

~ ~ ~

De ce naiba am nimerit printre voi? A fost un simplu ghinion. De ce naiba l-oi fi crezut atunci noroc? Noroc, printre voi, care luaţi în deşert nu numai numele stăpânului vostru, ci şi pe al stăpânului meu?! Ei bine, şi eu am făcut asta adineauri, dar eu am dreptul, pentru că el, stăpânul, m‑a abandonat, şi-a retras pavăza dintre mine şi pedeapsă… N-a fost rezonabil!

~ ~ ~

“De ce?! De ce naiba nu e aşa cum l-am crezut? De ce naiba nu pot să-l accept aşa cum e? Sau de ce naiba nu sunt eu fiica celui mai bogat om din Europa?”, se întrebă Desiree, întorcându-i spatele, deşi n-ar fi dorit să o facă – dar nu putea să n-o facă.

~ ~ ~

N-am putut să n-o fac. Cine ar fi rezistat tentaţiei? Le-am spart nu numai lumina, aşa cum li s-a părut lor, preţ de ceea ce numiţi o clipă, ci şi lumea. Lumea voastră am spart-o. Şi dintre cioburi i-am scos pe ei, pe Desiree şi pe Raul. I-am ţinut în palmă pe amândoi – două figurine minunat cizelate! Mda, proprietarul vostru e un artist, nu zic ba, dar e nevoie de arta uneia ca mine pentru a pregăti o tranzacţie reuşită!

Proprietarul s-a materializat imediat, cu o mutră cam lungă. Nu-i convenea – nimănui nu-i convine – că intervenisem fără să fi fost solicitată. Dar atunci nu făcusem nimic ilegal – nu încă! Creaturile lui îşi rostiseră dorinţele amestecând în ele numele stăpânului meu – şi el nu putea nega asta!

– N-aş fi vrut să vând… N-am mai vândut niciodată…, a mormăit – exact în clipa în care, sfâşiind (fiecare în alt loc, neciopliţii!) pânza spaţio-temporală a cortului pe care mi-l încropisem, apăreau cumpărătorii.

* * *

Aţi citit fragmente dintr-o poveste. Neterminată, fireşte :mrgreen:

Am multe poveşti neterminate. Pentru că-mi plac începurile. Aşa că, după ce m-am gândit şi răzgândit, m-am hotărât să mai încep ceva, să-mi vâr nasul într-un concurs. Nu ştiu dacă-l voi termina, participând la toate probele, iar azi, după ce am  citit-o pe Alma Nahe, m-am întrebat dacă poveştile mele, amintirile mele… moştenite, versurile mele… se potrivesc cu această competiţie numită SuperBlog, a cărei ediţie din toamna acestui an bate la uşă. Şi răspunsul e…

Poate că da… Poate că nu…
Dar, asemeni eroinei din ciotul de poveste de mai sus, nu pot să rezist tentaţiei! 🙂  Ca urmare, mă duc să completez formularul de înscriere!