parafrazare + refolosire + îndemn =

Am plecat la capătul cuvintelor, şi am ajuns, şi m-am întors… Acum le caut începutul…

Şi noaptea e neagră.
Şi drumul e lung…
Şi umblu, şi umblu,
Şi nu mai ajung.

E-ngustă cărarea,
Urcuşul e greu,
Ş-apoi către vale
Alunec mereu.

De-ajung la răscruce,
Mi-arunc ochii roată.
Cărări sunt mai multe,
Dar care-i cea dreaptă?

Şi deasă e bezna,
Şi stele nu sunt,
Iar norii cei negri,
Şi luna ascund.

Arar, văd în zare
Un far solitar.
Apare… dispare…
Apare… E-un dar!

Un dar de carte… Un semn SPRE carte 🙂

Numai că trebuie votat – clic pe imaginea de mai sus, nu vă sfiiţi! Trebuie să-l mai voteze şi alţii, eu nu-l vota decât o sigură dată…


Mica felină călătoare a plecat de la deviantART şi a mers spre capătul cuvintelor cu psi 🙂

[Încă] o dragoste

– La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
Asta nu ştii tu, Jon Snow! Mintea ta n-o să priceapă,
Fiindcă nu te luminează, măi băiete, nici-o rază,
Eşti un puşti care nu ştie nici s-auză, nici să vază!

– O, tu nici visezi, bătrâne, câte lucruri am ghicit
Când m-am depărtat de Zid, şi-am iubit, şi am trăit!
Iar când m-am întors să apăr ăst hotar al lumii mici,
Zidul care înconjoară muşunoaie de furnici,
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ce-şi ucid de generaţii prieteni, şi părinţi, şi fraţi,
Am ştiut că, pân’ m-oi pierde, ca o umbră-n întuneric,
Am să lupt pentru mai bine, chiar de e un vis himeric!
Nu pot trece peste toate, filozof, cu falnic pas…
Asta-i lumea mea şi-o apăr, cât suflare mi-a rămas!


Eu aşa ştiut-am, iată, împreun-acum s-aduc
Doi bărbaţi, ce-ntre coperte diferite traiu-şi duc,
Ca să stea, la mine-n minte, o clipită la taclale,
Permiţându-mi să-nalţ astăzi pentru carte osanale
Şi să las un semn spre ea în tabelul und’ se strâng
Cei ce dragostea de slove peste lume şi-o răsfrâng.

Duzina de cuvinte: Merele… indisciplinate

verojurnal

Da, aţi ghicit, de marţi încoace mi-am dorit într-una să scriu, m-am înverzit de ciudă că n-am timp s-o fac aşa cum aş vrea, dar am pus totuşi la încolţit douăsprezece cuvinte[1], şi-n loc de asta mi-au ruginit zadarnic în apa stătută a gândurilor… pentru că, o, Doamne[2], ce-aş putea să vă spun? Că am uitat de când nu s-a mai albăstrit cerul? Că zăpada a albit asfaltul, că a zidit punţi netede peste găurile lui, nelipsite de pe străzile şi trotuarele noastre? Că aştept gerul, că vreau să mi se topească în mână cu ţurţure translucid[3], să mi se scurgă apa lui îngheţată printre degete, către pământul din care vor rodi merele pârguite ale unei noi toamne?

Şi, apropo de mere, acum, după ce am găsit câte un loc pentru aproape toate cele 12 cuvinte ce-şi sună câte un itîn coadă, mai…

Vezi articolul original 366 de cuvinte mai mult