Atilda – schiţă de prolog (1)

Am în minte un caleidoscop de marţafoi. Unii plini de praf, alţii mâncători de pilaf, alţii hulitori de cele sfinte, de la anafură până la Însuşi Zeul Suprem ai cărui închinători ai crede că sunt, alţii cu privirea senilă şi mintea-n piuneze, alţii gata să se jertfească prosteşte pentru o fleandură numită îndeobşte steag, alţii mereu cu frica-n sân, alţii… te miri cum. Dar toţi sunt fuduli nevoie mare şi toţi vor să-i pun, cu tot c-un vraf de catrafuse şi cu fiecare şandrama sau palat prin care s-au fâţâit vreodată, într-un roman – sau barem în vreo povestioară cu tâlc.

De răul lor şi fiindcă am promis, a trebuit să-ncerc (folosindu-mă de douăsprezece cuvinte cu care s-au mai jucat şi alţii, pe care îi găsiţi aici). Şi rezultatul e departe de a fi mulţumitor (graba strică întotdeauna treaba şi de scris se cade să te ţii pe îndelete). Dar, în lipsă de altceva, îl scot totuşi la vedere, ca pe-un schelet sau ca pe o schiţă în creion (încă sub ameninţarea gumei) pe care-o s-o continui (fără a o termina) mâine sau poimâine, folosindu-mă de imaginea ridicată la rang de „provocare de luni”.

ATILDA

PROLOG

Rojjor, Anul Împietririi

Anafura a îmbătrânit. Dar e în putere. La cincizeci de ani, încă mai e cea mai voinică femeie din oraş. O zdrahoancă. Una care înalţă câte-un vălătuc de praf la fiecare pas. Şi căreia-i răspund cu lătrături toţi câinii din mahala când năvăleşte în curte, cu traista goală târâş, zbierând cu voce groasă:

— Datel! Magel! Unde-mi sunteţi, lovi-v-ar damblaua de marţafoi?

Se trezeşte până şi motanul. Se întinde şi se dă jos de pe un vraf de cearşafuri curate. Cearşafurile stivuite de ea pe masa de pe verandă. Le-a adunat de frânghie şi nu le-a dus în casă. Era devreme şi i-a fost milă, n-a vrut să trezească marţafoii, gemenii orfanii, băieţii din flori ai surorii ei, răposata Şenila. Şi fraţii mai mici ai nebunei, ai Atildei.

N-a vrut să-i trezească, aşa c-a lăsat cearşafurile şi-a plecat la piaţă. Şi bine-a făcut, fiindcă altfel n-ar fi aflat din timp. Şi nu e bine când eşti nevoit să fugi în pripă, lăsând în urmă orice soi de catrafuse.

— Datel! Mantel! strigă ea din nou, dând buzna în casă.

Oare nu s-or fi trezit, putorile? se întreabă. Că, la vârsta lor, n-au cum să fie fuduli de urechi.

Dar nu, nu dorm. Se ridică amândoi nedumeriţi de la masă, îşi împing deoparte străchinile cu pilaf. Datel lasă din mână o ciozvârtă de carne şi-şi freacă palmele usuroase c-o fleandură de ştergar.

— Ce e, tuşă? întreabă Mantel. Unde arde?

— Chiar arde, răspunde ea, scoţând din sân o batistă mare, cu care-şi şterge fruntea asudată. Rămânem fără şandrama.

— Chiar îţi arde de şotii, se strâmbă Datel, întinzând din nou mâna după ciosvârtă. Cocioaba noastră nu arde.

— Nu te crede mai deştept decât eşti, se supără Anafura, şi-l plesneşte peste mână. Nu arde, da’ noi ne-am ars dacă nu plecăm la timp din ea.

— Bălmăjeşti ca o babă cu mintea rătăcită, bombăne băiatul, ducându-şi mâna la spate. Tocmai tu, care ne spui arât de des vorbe cu tâlc. Începe cu începutu’ dacă vrei să pricepem ceva.

Anafura oftează din rărunchi.

— Am auzit că arde Ostrotul. Tot oraşul. Aprins de-Atilda.

— Prostii, se strâmbă Datel. Sora noastră e Marea Preoteasă a Pietrei, nu a Focului.

— Prost eşti tu, se zborşeşte Anafura. Când împietreşte pe cineva, Marea Preoteasă îi scoate din trup flacăra vieţii. Care-o arde pe ea, dacă împietrirea a fost lipsită de temei. Sau arde locul păcatului celui împietrit.

— Şi cine-a păcătuit în tot oraşul? întreabă Mantel.

— Marea Preoteasă a Spiritului Cetăţii.

Băieţii tac, cu gurile căscate.

— Atilda a împietrit-o pe …? bâiguie într-un târziu Dantel.

— Da, răspunde Anafura. Pe ea şi pe Taumaturg.

— Nu mă mir, ştiam că sora noastră e zurlie, mârâie Mantel. Da’ ce ne pasă nouă de toată nebunia asta? Ostrotul e departe.

— Ne pasă, zevzecilor, pentru că-i suntem Atildei rude de aproape, se răsteşte femeia. Şi lumea spune că ucenicii Taumaturgului şi supravieţuitorii din Ostrot au jurat să se răzbune. Pe ea şi pe tot neamul ei. Probabil au trimis deja asasini încoace. Vreţi să-i aşteptăm aici, în cuibuşorul nostru din Rojjor?

Băieţii o privesc din nou cu gurile căscate. Datel strânge ştergarul flenduros într-o mână tremurândă, îl scapă pe podea… Mantel pare gata să se scape pe el.

— Nu, şopteşte, nuuu… Dar… unde ne-am putea ascunde?

— Cred…, începe Anafura, nesigură – şi şovăiala ei pare să-i îngrozească pe gemeni, dacă aşa ceva e cu putinţă, şi mai mult. Cred că… că bine-ar fi să mergem chiar spre Ostrot. Să pierdem în gloata care zice-se că se îndreaptă într-acolo, să-i vadă pe Împietriţi. Sunt pe pe malul Apei-de-lângă-cer, aşa am auzit.