Dooria

VERO-VIZIUNI VIRTUALE



În miezul cetăţii, în agora, zăpada era groasă, fiindcă ninsese din amurg până în zori.

Sania s-a oprit la marginea întinderii rotunde, imaculate, neatinse. Pe-atunci copil, aflat în primul rând al mulţimii adunate pe margini, mă întrebam cum ajunsese Zolt, Cârmuitorul nostru, fără să lase nicio urmă, în mijloc, lângă blocul de gheaţă bizar cioplită; în suprafaţa verticală dinspre noi, privitorii, desluşeam un chip de bărbat şi o adâncitură stranie, curbată.

Dar Zolt era vrăjitor, şi un vrăjitor poate orice. Putea să aibă chiar şi o pisică grasă, de angora, care mai degrabă graseia decât miorlăia.

— Mrrra, mrrra, mrrra.

De trei ori.

Am auzit-o imediat ce s-a oprit sania. Ca şi cum i-ar fi poruncit femeii înfăşurate în blană să coboare – fără blană.

Ea, Dooria, încă frumoasă, încă tânără, a  deschis  încet ochii, a privit apatică în jur şi şi-a dezghiocat din blana neagră…

Vezi articolul original 650 de cuvinte mai mult

Tot înainte de pauză…

… şi tot pentru jocul găzduit de Eddie, pentru că poezia era gata scrisă; nu i-am modificat (parţial) decât ultima strofă.

Nu-ţi cer nimic, nu vreau nimic –
Sărută-mă, şi-atât.
Nu, între noi n-a fost nimic –
Un joc, nimic mai mult.

A fost un joc ce mi-a plăcut,
Dar, dacă s-a sfârşit,
Nu vreau să-l luăm de la-nceput;
Prea mult am suferit!

Sărută-mă de bun rămas.
Nu-mi pare rău, nu plâng
Şi nici nu am durere-n glas.
Sper să te uit curând!

Atât ar trebui să-ţi spun
Ş-apoi să plec, să fug.
Nu pot să-ţi spun nimic acum.
Ţi-aş spune… de-ai fi surd!

Nu-ţi cer nimic, nu vreau nimic
Mai mult decât a fost.
Nu, între noi nu e nimic –
E-un simplu joc… frumos!

E doar un joc… Să nu-l lăsăm
A se sfârşi vreodată –
Nimic nu-i viu la nesfârşit,
Dar poate fi… de piatră.

26 mai 1981
2 august 2015