M-am răzgândit

Am vrut să continui prologul început mai devreme, să vă povestesc de ce i-a împietrit Atilda pe Taumaturg şi pe Marea Preoteasă a Spiritului Ceţătii, preschimbându-i în doi uriaşi de piatră, încremeniţi pe malul Apei-de-lângă-cer cu o fracţiune de secundă înainte de a-şi uni buzele într-un sărut.

Dar m-am răzgândit pentru simplul motiv că, între timp, m-am apucat să răsfoiesc la nimereală nişte bloguri şi am văzut cât de prost scriu unii (după părerea mea) şi ce puhoi de „laicuri” adună – un număr la care eu nici măcar nu îndrăznesc să visez. Cine să mi le dea când cititorii mei sunt câţi sunt?

Am tras aşadar concluzia că fie sunt o catastrofă într-ale scrisului (cel puţin după gustul marelui public, cu care n-am nici în clin, nici în mânecă), fie am nimerit în blogosfera dintr-o lume paralelă, nu care nu-s câtuşi de puţin pe aceeaşi lungime de undă.

Prin urmare, de ce mă agit, când timpul meu liber e şi aşa pe sponci? 45 (mă refer la al patruzeci şi cincilea episod al Jocului Cuvintelor găzduit de Eddie) e un număr destul de rotund, după care îşi are un loc destul de potrivit o pauză de cel puţin o lună, în care poate o să-mi regăsesc cheful – la o dată când voi avea (sper) şi mai mult timp.

Ca încheiere, mă străduiesc să vă ofer – în limita modestei mele capacităţi de a scrie chestii de doi lei care rimează pe alocuri – o aşa-zisă poezie în stilul celor apreciate de un puhoi de posesori de „gravatare” tip wordpress:

El o iubea, el o iubea,
Ce dulce era pentru ei dragostea.
Dar n-au avut ei parte de ea,
Că ştiti că lumea e rea.

Toţi au vrut să îi despartă,
Să le bage dragostea-n groapă.
Dar s-a găsit o vrăjitoare bună
Care i-a ajutat să fie pe veci împreună.

De-atunci stau gata să se sărute
Pe malul mării două pietre mute.
Priviţi-le şi veneraţi a lor iubire,
Că e nemuritoare şi sublimă fericire.


Pa-pa. :mrgreen: