Lănţişorul de argint

Ca fapt divers:

Ca noi toţi, am pe facebook o serie de prieteni ale căror postări nu apar înşiruite pe lănţişorul de argint al fluxului meu de noutăţi cu lunile sau chiar cu anii.

Iar în actualul context al protestelor stradale, m-am abţinut, ca românul imparţial, şi să postez pe tema asta, şi să comentez şi să dau like-uri la postările prietenilor mei virtuali din ambele tabere. Nu, nu mi-am „făcut curat” în listă. Atâta vreme când nu devine agresiv la adresa mea din acest motiv, nu vreau să rup relaţiile cu nimeni din pricina convingerilor politice, mai ales că ale mele sunt cum sunt. 😛 😆

Ei bine, în situaţia prezentată mai sus, în flux îmi apare, de vreo trei zile, unul dintre absenţii de până acum. E din acelaşi oraş cu mine, îl cunosc personal (am fost colegi de serviciu), dar facebook-ul nu mi-a mai arătat postările lui niciodată. Şi nici acum nu mi le aduce în flux pe toate, ci numai şi numai pe cele prin care îşi îndeamnă, cu vehemenţă, prietenii să iasă în stradă, sau le oferă filmări „live”. (A mai postat şi altceva zilele astea; o ştiu fiindcă am făcut, de curiozitate, o incursiune pe „peretele” lui.)

Aşa stând lucrurile, nu e oare firesc să mă întreb dacă nu cumva lănţişoriul postărilor pe care mi le pune sub nas sus-numitul program de socializare e din argint calp? Şi nu e firesc să mă întreb cine şi de ce l-o fi falsificând*?


Despre lănţişoare de argint au mai scris şi vor mai scrie şi alţii. Îi găsiţi pe blog la Eddie, în al doilea tabel.


* Ca să n-avem vorbe – termenul e metaforic, ca şi chestia cu lănţişorul de argint.  Nu vreau să zic că postările din flux sunt false, ci doar că algoritmul regimului preferenţial s-a schimbat într-un mod care trezeşte suspiciuni.

Explicaţi-mi, vă rog!

Am înţeles (corect, sper) că, în cazul plătitorilor de advertoriale, de folos este, de fapt, un link către site-ul lor, plasat într-un text suficient de lung ca să fie remarcat de motoarele de căutare. Linkul îi scoate mai în faţă, îi face mai vizibili pentru aceleaşi motoare de căutare.

Dacă e aşa, de ce nu se mulţumesc să ceară un link, două, şi un număr minim de cuvinte, într-un text care să poată fi scris cu suflet, ajungând şi la sufletul cititorilor? De ce impun „ancore” idioate, expresii din care-au jumulit prepoziţiile şi/sau conjuncţiile care sună la dracu’ într-un text ce se vrea firesc, de ce vor laude uneori nici măcar mascate, care fac articolul să pută de la trei poşte a reclamă plătită şi le taie cititorilor cheful de lectură?

Ce frumos ar fi dacă toate advertorialele s-ar putea scrie degajat, fără constrângeri stresante pentru autor şi cititori deopotrivă, rămânând îmbietoare, precum un cearşaf întins pe plajă într-o zi însorită de vară!