Încă o tentativă de duzină

Într-o vreme, vânturam ideea că am găsit ceva, ceva mai presus de lumea senzorială, care-mi poate aduce în jur muze dispuse să se dedice cu totul şi cu totul (şi fără mutre acre!) oricărei teme pe care aş fi vrut s-o atac, în indiferent ce stil.

Dar, după cum spune toată lumea (în scris sau prin viu grai, inclusiv la radio şi la televiziune), niciun procedeu nu-i infailibil!

Azi, pleoştită ca un arhivar căruia i-au ars hârţoagele sau ca un pictor căruia i s-a furat din ramă cel mai bun tablou, stau ca o vrabie udă pe-o stinghie, în miez de noapte, aşteptând căldura soarelui amiezii. Numai că după noapte vine sigur ziua, cu amiaza şi cu soarele cald ei cu tot, însă muzele mele… Oare sunt captive în îmbrăţişarea unor sălcii din vreun soi de luncă fermecată? Sau, mai prozaic, credeţi c-or fi căzut în vreun şant? E cineva dispus să se ocupe de studiul acestei enigme?

Unde îs muzele mele, care le-am dresat? Credeam c-am pus stăpânire pe ele, însă m-au trişaaaat!!!


Am adus în discuţie aceeaşi problemă, într-un alt mod, aici. Cât despre duzina de azi… Mai bine căutaţi altele, în tabel la Eddie.

Tentativă de duzină

N-am inspiraţie, nici măcar un singur grăunte. În seara asta nu mă pot logodi cu cuvintele. Mă strecor printre ele ca un infirm fusiform, în simbioză ratată cu o pereche de catalige. O recunosc fără înconjur. Scriu din reflex, literele sunt reminiscenţa unor gânduri uitate, fiecare apăsare de tastă e un şoc inutil, o bilă imobilă lovită cu un tac frânt, o jalnică tentativă de a nu jertfi un obicei pe altarul numit renunţare.