Cu ochi-n patru şi cu patru ochi

„Oameni răi din lumea rea” – un adevăr; „homo homini lupus est” – alt adevăr; „paza bună trece primejdia rea” – tot un adevăr şi ăsta. Cu alte cuvinte, lumea a fost dintotdeauna – şi, din păcate, continuă să fie – un loc periculos, unde ai mai mulţi duşmani decât prieteni. „Duşmani” e, cumva, impropriu spus. Sunt oameni care n-au nimic de împărţit cu tine. Nu vor să-mpărţiţi nici măcar lucrurile tale – le vor doar pentru ei! 😈 Aşa că, omule, fii cu ochi-n patru sau cu ochii pe ele. Dar, ca să fii tot timpul cu ochii pe ele, ţi-ar trebui patru ochi, doi la purtător şi doi acasă.  Şi chiar îi poţi avea şi pe cei doi de acasă, fiindcă s-au inventat sisteme de supraveghere video. 🙂

S-au inventat şi se comercializează şi online (ca aproape orice altceva). Am cotrobăit şi am găsit, de exemplu, pe comenzi.ro, astfel de sisteme care au, ele însele, câte patru ochi 🙂 , „concepute astfel încât să ofere un randament maxim şi un raport preţ/calitate optim. Sistemele includ toate elementele necesare instalării, în afară de cabluri (se achizitionează în funcţie de lungimea necesară). Echipamentele ce compun sistemul (camere, dvr) pot fi upgradate la cererea clientului cu echipamente superioare din oferta noastră, adăugându-se diferenţa de preţ dintre echipamente la valoarea sistemului.” M-am uitat, fireşte, şi la preţuri. Destul de  multe sunt accesibile chiar şi pentru buzunarul meu de traducătoare plătită cu întârziere de o parte dintre colaboratori (asta-mi aduce aminte că trebuie să mai trimit mail-uri pe la vreo două edituri ca să cerşesc ceea ce mi se cuvine), dar… oare am eu în casă ceva atât de valoros încât să fie supravegheat de ochi electronici? Poate motanul de rasă maidaneză pură? 😀

Adevărul e că am avut întotdeauna convingerea că hoţii se duc acolo de unde au ce fura, că se interesează, nu dau buzna la nimereală. Însă, din păcate, s-au înmulţit nevoiaşii, ca să zic aşa, oamenii disperaţi, tentaţi să fure aproape orice. Mă îngrozesc dacă mă uit la ştirile de la ora cinci sau dacă accesez diverse linkuri puse de unii sau alţii pe facebook. Aşa că aplic politica struţului. La televizor nu mă mai uit decât la filme SF şi la documentare despre animale, iar pe facebook admir poze de pisici. N-am să schimb eu lumea şi nici nu se schimbă dacă-mi ajung sub ochi sau la urechi toate infracţiunile din ţara asta, nu?

Guest post: Homo homini lupus

Îi ţineţi minte pe bipezii buni, vânzători de lenjerii, care au organizat astă-vară concursuri frumoase şi bănoase şi pentru care-am scris eu poezii/parodii miaulţumicioase?

Numele lor de familie e Lenjerii de pat Outlet şi îi găsiţi aici:

sau aici, pe facebook:

FB

Reţineţi-le şi adresa, şi sigla, pentru  că… au început să-i muşte lupii. Adică alte firme, ale unor bipezi escroci, care le-au furat numele şi şi-au făcut site-uri asemănătoare, ca să-şi vândă marfa profitând de renumele altora.

Urât, foarte urât, domnilor bipezi. Numai voi, oamenii, sunteţi în stare de aşa ceva. Noi, pisicile, nu ne atacăm pe la spate, iar pe cei care încearcă pe faţă să ne fure mâncarea îi pedepsim – prompt! – cu o lovitură de gheară. Şi ei se simt şi se retrag, şi rămânem prieteni. Urmaţi-ne exemplul (minus lovitura de gheară 🙂 )!

prieteni

Chiar nu sunteţi în stare să vă găsiţi un nume original pentru firmă? Nu sunteţi în stare să vă faceţi site-uri care să nu-i lase cumpărătorului grăbit şi neatent impresia că se află în alt magazin virtual?

Încercaţi să vă dobândiţi propria celebritate, pe propriile speze! Fiindcă se spune că „omul poate tot ce vrea”! Să înţeleg că e o vorbă goală? Că sunteţi doar nişte lăudăroşi?

Unii fură… ce scriu alţii

Unii sunt de părere că eu nu scriu poezii, ci „aşa-zise poezii”. Nu-i bai; dacă m-aş fi considerat poetă, nu aş fi înşirat ceea ce numesc eu „versurile mele” pe bloguri, ci aş fi încercat să le public (nu prin metoda „self-publishing”, ci prin intermediul unei edituri care să suporte toate cheltuielile). În plus, nimeni nu e în stare să-mi desfiinţeze operele mai bine decât soţul din dotare, care le poate găsi hibe suficiente ca să-mi piară cheful de scris o lună 😀 (Nu vă bucuraţi, pe bloguri nu scăpaţi de ele, fiindcă m-am obişnuit să nu-i mai cer părerea! 😛 :mrgreen: )

Dar, fie ele poezii sau „aşa-zise poezii”, nu-mi place când şi le însuşesc alţii, punându-le pe bloguri sau pe facebook ca şi cum ar fi scoase din tărtăcuţele lor. Cea mai… furată dintre ele e cea pe care-am publicat-o iniţial pe blogul meu cu poezii, adică aici (anul trecut am descoperit-o prin vreo patru locuri, iar azi-noapte am dat din nou de ea pe un „perete” străin).

Mai jos o puteţi… admira dactilografiată de mine la vechea maşină de scris a mamei – care nu mai există. (Nu mai există nici maşina, nici mama – decât în amintirile mele). Am păstrat şi poezia scrisă de mână, dar, fiindcă aceea se întinde pe patru pagini, am preferat s-o scanez pe asta – şi-mi pare rău că n-am pus-o de la bun început pe blog sub formă de imagine, pe un fundal personalizat, ca în experimentul de aici.