[Încă] o dragoste

– La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
Asta nu ştii tu, Jon Snow! Mintea ta n-o să priceapă,
Fiindcă nu te luminează, măi băiete, nici-o rază,
Eşti un puşti care nu ştie nici s-auză, nici să vază!

– O, tu nici visezi, bătrâne, câte lucruri am ghicit
Când m-am depărtat de Zid, şi-am iubit, şi am trăit!
Iar când m-am întors să apăr ăst hotar al lumii mici,
Zidul care înconjoară muşunoaie de furnici,
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ce-şi ucid de generaţii prieteni, şi părinţi, şi fraţi,
Am ştiut că, pân’ m-oi pierde, ca o umbră-n întuneric,
Am să lupt pentru mai bine, chiar de e un vis himeric!
Nu pot trece peste toate, filozof, cu falnic pas…
Asta-i lumea mea şi-o apăr, cât suflare mi-a rămas!


Eu aşa ştiut-am, iată, împreun-acum s-aduc
Doi bărbaţi, ce-ntre coperte diferite traiu-şi duc,
Ca să stea, la mine-n minte, o clipită la taclale,
Permiţându-mi să-nalţ astăzi pentru carte osanale
Şi să las un semn spre ea în tabelul und’ se strâng
Cei ce dragostea de slove peste lume şi-o răsfrâng.

O dragoste

reblogare – de aici

– Iubitule! exclamă Regina.

– Poftim? tresări Regele, ostentativ îndatoritor – dar Regina se încruntă, căci îi observase ochii spăimoşi înainte de coborârea grăbită a pleoapelor lui inflamate. (Deşi convieţuiau de trei ani, încă nu reuşise să se obişnuiască cu temperaturile scăzute – desfătătoare pentru impunătoarea lui soţie.)

– Iubitule…, repetă ea – răspicat, aproape silabisind.

– Da,  scumpa mea, făcu el, mieros – dar evident preocupat să studieze firul lung şi alb care se lăfăia, alături de jilţul ei, pe mocheta pufoasă, ruginie.

– Asta voiam să spun, surâse ea, urmărindu-i privirea. Că năpârlesc. E prima zi a perioadei fertile. Adică e timpul s-avem urmaşi. Urmaşi, înţelegeţi, sire?

Regele sări ca ars.

– Doamnă, atât contractul de alianţă cât şi cel matrimonial stipulează însămânţarea artificială, spuse, sperând că vorbea cu demnitate. Medicul Curţii e întotdeauna pregătit să v-ajute, adăugă, după o scurtă pauză, arătând, cu un gest larg, către uşă.

– Sire, ripostă ea, indignată, doar ştiţi că religia mea interzice…

– Despre religie nu se pomeneşte nicăieri, oftă Regele, dar am aflat că, oriunde în lumea civilizată, situaţiile similare se rezolvă renunţând la vechile superstiţii idioate…

– Ia te uită! se zbârli Regina. Va să zică, sire, v-aţi informat! Şi încă fără ştirea mea! Ce spun contractele despre asta?

– Uite ce e, doamnă, zise Regele, cu groaza tremurându-i în glas – şi înghesuindu-se într-un colţ ca să evite atingerea ei drăgăstoasă, ştiu că trebuie să avem urmaşi, că trebuie, conform uzanţelor de pe toate planetele Federaţiei pe care două specii inteligente îşi dispută supremaţia, să facilităm apariţia unei specii hibrid, cea a noilor stăpâni. Dar mai ştiu şi că organele noastre sexuale nu sunt compatibile şi că însămânţarea artificială e singura cale care respectă Drepturile Raţionalilor, pentru că noi, ihomii, nu putem fi de acord cu…

– Cu asta, nu-i aşa? rânji Regina, reuşind să cuprindă în laba ei pufoasă trupul firav al Regelui înfricoşat.

El se zbătu cu disperare, chiţcăind îndelung – şi ea salivă, excitată, recunoscând aşa-numitul ţipăt al ihomului muribund. Şi apucă să vadă ochii lui pleznind de spaimă înainte de a-i reteza capul dintr-o singură muşcătură.

– Noi, alegonii, am considerat întotdeauna capul de ihom o delicatesă, spuse, încă ronţăind, adresându-se trupului celui care-i fusese soţ – după ce-l lăsase să-i cadă la picioare. Fireşte, continuă, privindu-i atentă ultimele zvârcoliri, religia ne interzice până şi plăcerea asta măruntă!… O veche superstiţie idioată, adăugă, râgâind, pe care am nesocotit‑o, aşa cum se procedează oriunde în lumea civilizată! Ce-mi pasă mie că, acum nu ştiu câte milenii, nişte alegone ignorante s-au speriat pricepând că, la trei luni după o astfel de gustare, zămislesc pocitanii? Eu ştiu că-i vorba doar de drăgălaşii pui hibrid, la fel de reuşiţi ca aceia cu care m-ar blagoslovi chinul şi umilinţa însămânţării artificiale!


  • Povestea a apărut, sub titlul „De dragoste”  în:
    • Jurnalul SF nr. 104 / 1995;
    • Jurnalul de Vrancea nr. 118-119 /1995.
  • Pe Internet mai este găzduită şi  în volumul supra-Vieţuitorii.

Dacă… (Farmece)

Scoasă de la naftalină,  fiindcă azi e ziua lui 🙂

VeroVers

Dacă aş fi fost o zână,
N-aş fi fost o zână bună.
Multe ierburi fermecate
Şi sub perna mea uscate
Aş fi strâns strivind în mână
Ş-apoi, dup-o săptămână,
Le-aş fi fiert în şapte ape,
Cu lacrimi amestecate.
Iar licoarea – descântată,
Bine fiartă, strecurată –
Ar fi stat trei nopţi cu lună
Sub o salcie bătrână.

Ş-apoi, într-o zi de vară,
De-ar fi fost pârjol afară,
Ţi-aş fi dat-o s-o bei toată
Să te răcoreşti oleacă.
Dar de-o beai, simţeai pe loc
Cum te-ncinge aprig foc;
C-arde dorul, arde tare
Când pătrunde-n suflet, doare
Când îşi sapă cale-adâncă,
Precum sapă apa-n stâncă.

Dar de beai licoarea mea
Sus mi-ar fi zâmbit o stea,
Şi-ar fi spus, cu grai de vânt,
Că n-ai să mă laşi nicicând
Şi că nu iubesc în van
Ochi-ţi verzi şi de viclean,
Fiindcă o să…

Vezi articolul original 69 de cuvinte mai mult

Un soi de calendar

VeroVers

imagine preluată de pe St. Damien Parish

.

Ne-am cunoscut în ianuarie

Şi ne-am iubit în februarie.

Pe-a amorului pârtie

Lunecat-am în martie.

La început de aprilie

Ne-am transformat în familie.

Dar ai şters-o în mai –

Şi nici n-aş fi vrut să mai stai.

După divorţul din iunie

M-am cinstit cu şampanie.

Stând singur, în iulie

Te-am detestat, ca pe-o molie.

Şi tot singur, în august

M-am dezis de dezgust.

Te-am revăzut în septembrie,

Te-am implorat în octombrie,

Ne-am împăcat în noiembrie…

Ce-i de făcut în decembrie?

16 decembrie 2011

Vezi articolul original

Un alt soi de advertorial

Aşa că vin la ea doar cu un strop de miere,
minuscul strop, de-ajuns ca să nu-l scape din vedere,
piersici topite-n miere, exact ce o momeşte, ce inima îi cere.

Şi ştiu c-o să mă lase să-i spun că-n toi de vară, când asudă totul fără vrere,
mai multe piersici, căzute toate dintr-o aceeaşi căruţă, în tăcere,
s-au rătăcit, şi-a bâzâit în lumea-ntreagă vestea că-s de zahăr pline,
şi a venit apoi, cu-alai de cântec şi cu bucurie mare, roiul de albine.
Şi o să-i spun că le-au sorbit – şi ea o să roşească – tot sucul, cu plăcere,
până l-au încâlcit, într-un calup, cu zumzetul ameţitor din stup,
l-au preschimbat în miere, în hrană pentru mândra lor crăiasă,
şi ea, cutremurată de dulceaţă, a lins tot ce i-au pus pe masă
şi a visat lunci însorite, şi-a mai visat şi-o îngheţată delicioasă…

O să o văd lingându-şi buzele, şi o să văd pe fruntea ei o încruntare,
o s-o văd cum ezită, cum mă măsoară, lung, din cap până-n picioare,
şi o să-nghită-n sec, şi-apoi o să mă-ntrebe: „Pot să-ncerc şi eu, precum aş vrea?”
Iar eu, un gentleman, o să-i ofer, şi nici măcar nu o să-i întâlnesc privirea.


Aţi citit un fragment dintr-o poezie tradusă (cu nepreţuitul ajutor al motanului Grişka), care va apărea (poezia, nu motanul! :P) în cartea asta, cel mai probabil la târgul de carte Gaudeamus din această toamnă.

Gelozie

Eu, Nina, Doru, Angelica
Şi, pe deasupra – brrr! – Rodica
Zburăm, da, da, cu bicicleta.
Pe lângă asta-i fleac racheta!

Dar, când să strig: „Sunt fericită!”.
Rodica, of, cheful mi-l strică:
Se tot suceşte, ocoleşte,
Până de Doru se lipeşte.

O, Ţepeş-Doamne, unde eşti,
De lângă Doru s-o goneşti
Şi cu o ţeapă ascuţită
Să-nţepi grăsimea ei sleită?

Tu, Zeus, de ce n-o trăsneşti?
Sau poate-ţi vine să zâmbeşti
Fiindcă pe Doru l-a vrăjit
Acest butoi însufleţit?

Eros săgeata şi-a ţintit!
(Ah, plod de zeu afurisit!)
Tu, Venus, nu te supăra,
Dar ce-a găsit Doru la ea?

E suplă? Poate diafană?
Aiurea! Mândra-i dolofană!
Cu obrăjorii… doi bujori –
Să juri că sunt de râmători!

Şi trupul ei! Dar ce mai trup!
Ce trup, că e curat butuc!
Şi sânii ei! Nu delicaţi,
Mai mult: de-a dreptul lăbărţaţi!

Şi părul! Dulce încurcat,
Trosc! pe spinare aruncat!
Şi ce picioare minunate!
Curat jamboane fezandate!

Iar firea ei, de blândă zână,
Pe inimi sute e stăpână!
De-asta fug toţi, de ea să scape,
Cum fugi de revărsate ape!

Dar ea e mândră şi senină!
De măreţia-i fiind prea plină,
Îşi poartă atât de lin tonajul
Că se cutremură pavajul!

De gât aş strânge-o, uite-aşa!
Dar dacă mă omoară ea?! 😛
Un geniu lumea o să piardă
Şi-n toţi durerea o să fiarbă;

Angelica,-n jalea-i mare.
Va trage la măsea prea tare;
Iar Nina, prietena mea bună,
Va ţine post un an şi-o lună…

Dar nu! Pe grasă o fac praf!
Pilaf în raiul lui Alah!
Ba nu! În iad o să ajungă,
Toţi dracii cu catran s-o ungă!

Rodica, ce-am să râd atunci!
Mânca-mi-ai coada să-mi mănânci!
Dar pân-atuncea, Rodicuţa,
Te spun eu, zău, la bunicuţa!

Epilog:
De-atunci s-a scurs o grămadă de timp… Dragostea mea pentru Doru n-a fost decât o închipuire, iar pasiunea lui de o după-amiază pentru Rodica s-a dovedit a nu fi nici măcar un foc de paie. Dar ea a continuat să mă calce pe nervi – eram colege de clasă. Şi am râs cu mai multă răutate şi mai tare decât alţii când am aflat ce hobby idiot avea: nota în fiecare zi cotele apelor Dunării!


  • Articolul participă la a 14-a probă a concursului Superblog 2013, sponsorizată de Reeija.ro
  • Fiind vorba de o crimă premeditată :P, deşi niciodată înfăptuită, îl voi înscrie şi în tabelul psi-lunelilor.

Singura iubită

VeroVers

imagine preluată de pe addsite

Pe stradă e doar parfum de pustiu,
În clipa de noapte târzie.
Bătrân, felinarul, aşa cum îl ştiu,
Arunc-o lumină sălcie.

Bătrân şi dulăul, dar latră,
Cu ochii la cornul de lună.
Pisica se-ntinde pe vatră
Şi miaună scurt, de nebună.

Bătrână şi tu, stai la geam,
Fără de somn babă tristă.
Loveşte-n fereastră un ram –
Şi iar n-ai batistă…

De ce plângi, femeie ţicnită,
În vreme ce dorm în patul comun?
Îmi eşti, în sfârşit, singura iubită,
Doar moartea-ţi mai e rivală acum…

18 august 2012

Am vrut să scriu ceva pentru parfumul străzilor, dar… n-a fost să fie, a ieşit asta. Şi, fiindcă tot am comis-o, o trimit şi la life in pictures.

Vezi articolul original

Dragoste la conac… (parodie)

– reblogare – de AICI

Într-o ceartă, soţia: Abia aştepţi ziua când voi închide ochii, nenorocitule!
Soţul: Nu ochii, gura aştept s-o închizi!
(caricatură preluată de pe Ciocoflender)

 

Frosa vine, sol de pace, c-o batistă-n făcăleţ.
Doamna, strâmb privind la dânsa, o întreabă cu dispreţ:
– Ce vrei, tu?
– Eu? Bună pace! Da’, de n-o fi cu bănat,
Domnu’ ar vrea ca să vă vază. Da mă jur pe ochi că-i beat.

La un semn, deschisă-i uşa şi s-apropie de pat
Domnul, ce-are ochii tulburi, mersul tare legănat.
– Tu eşti beat!
– Sunt beat, vezi bine!
– Şi-aşa vii să-ţi ceri iertare?!
Vrei s-auzi cum o să-ţi cadă vorbe grele în spinare?.
– Deh, oricare mi-ar fi gândul, fiindcă totuşi am sosit,
Ai putea, c-o sărutare, să-mi urezi: Bine-ai venit!
Însă adevărul, scumpo, e că nu vrei să mă ierţi
Fiindc-ai chef să ţipi la mine şi cu mine să te cerţi,
Toată ziua bună ziua cicăleala ta-mi stă-n cale,
Afişată ca dovadă de preţ a iubirii tale…
Azi spui una, mâine alta… Ce e scris şi pentru mine,
Bucuros le-oi duce toate, fiindcă toate-s de la tine…
– Taci! Când lumea mi-e deschisă, crezi că mult o să mai pot
Să te-aştept o noapte-ntreagă ca să-mi vii beat ca un porc?
Păi tu nici visezi, bărbate, câţi în cale mi s-au pus,
Toţi având maşini la scară, cont la bancă în Apus.
Toţi miniştrii cu renume, generalii toţi s-adună
Serenade să îmi cânte în senine nopţi cu lună.
Şi nu am decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Pentru ca dintr-înşii unul imediat să vină-ncoace!
Mai alalteri, la Popeasca, n-ai văzut tu câţi s-au strâns
Şi se tot suceau în juru-mi c-ochi beliţi şi glasul stins?
Am văzut a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Şi-am ştiut că-n scurtă vreme o să bei plângând în barbă,
Căci de mâine, bărbăţele, te las dracului pomană
La bordel te du, de-acuma, fără să-ţi mai fie teamă!
Nu rânji, că nu uit totul dacă-mi dai vreun pandantiv!
Crezi că-n drum spre fericire mă-mpiedec de-un beţiv?
– De-un beţiv – de ce nu, scumpo? – căci beţivul ce priveşti
Nu e om de rând, de vreme ce spuneai că îl iubeşti.
Eu ca tine nu mă laud, dar nu-mi pasă de-mi faci vânt.
Bani să am! Curve ca tine din belşug sunt pe pământ!

Dar abia tăcu sărmanul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Se cutremură conacul şi ferestrele se zdruncin!
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Rău pe Domnu’ năucindu-l, perne vin de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Domnu-njură, iar cucoana scoate-un strigăt de bătaie.
Şi la dânsul se repede ca şi leul în turbare,
Cu papucul îl plezneşte tot mai tare şi mai tare!

probabil 1974

Pe marginea unei fotografii

Văzduhul mirosea a tei

În noaptea fără lună

Când te-ai uitat în ochii mei

Şi-ai spus că sunt nebună;

Nebună fiindcă te iubesc

Când totul ne desparte!

Ţie doar florile-ţi rodesc

Şi-n scoarţa-ţi eşti departe…

Parfumul parcului

Parfumul parcului în care
Ne-am sărutat în faptul serii
Trăieşte-n inima-mi de-a pururi,
Chemând mireasma primăverii…

imagine preluată de aici

Către toţi membrii clubului poveştii parfumate, fie ei participanţi la ediţia de azi
1.
Mirela
2.
Nina
3.
Vania
4.
Vienela
5.
Silving
6.
Lili3d
7.
pandhora
8.
Gabi
9.
CARMEN
10.
Minnie
11.
Poclid Roxana Simona
12.
Elly
13.
Diana
14.
Lolita
15.
Mala
16.
Dragoi Cristina
 
 
 
 
sau nu:
N-am timp să vă spun fiecăruia în parte cât de mult mi-a plăcut ceea ce aţi scris.  Vă mulţumesc tuturor pentru minunatele clipe de lectură pe care mi le-aţi oferit şi sper să ne regăsim cu bine în aprilie, când voi reveni pe acest blog.