Poetul nebun

— Era tăiată în două. Secţiune longitudinală. Din creştet până între… degetele mari ale picioarelor. Tăietură perfectă. Netedă. Perfect spălată de sânge.

O lipiseră de canaturile uşii. Cu faţa la mine, cu jumătatea ei din dreapta în dreapta mea, cu jumătatea stângă în stânga. Îmbrăcată în rochie de seară, şi ea perfect tăiată în două, cu un muc de ţigară încă aprins în colţul din dreapta al gurii, făcând cu ochiul stâng, cu verigheta pe deget, cu degetele celor două mâini încleştate unele de altele. Oprindu-mă să intru în dormitor. Cele două jumătăţi ale soţiei mele nu voiau să mă lase s-ajung în patul conjugal…

Doamna Lili îl priveşte pieziş.

— Taci, mă! Tu n-ai fost însurat niciodată. Sau m-ai minţit când ai spus că n-ai fost?

El îşi pune revolta în degetele trecute vijelios prin păr.

— Eu nu mint, doamna mea. N-am fost, sigur că n-am fost. Dar lui nu-i pasă. Îmi trimite în vise, mereu, aceeaşi nevastă. Şi aceeaşi copii. Spânzuraţi, decapitaţi, traşi pe roată, arşi, mumificaţi. Copiii pe care nu i-am avut niciodată. Şi aceeaşi părinţi. Evisceraţi, ca peştii proaspăt curăţaţi, cu burta despicată, căscată. Părinţii pe care nu i-am avut niciodată.

Doamna Lili îl priveşte pieziş.

Poetul – ea îi spune Nebunul – râde strâmb, sorbindu-şi cu sete cafeaua, deja răcită, şi sorbind din ochi decolteul adânc al doamnei Lili, deja înfierbântată.

— Pe care nu i-am cunoscut niciodată, subliniază el, cu un oftat. Sunt copil găsit, şi găsesc că aşa e mai bine. Pentru că nevasta mea n-o să aibă soacră. Nu va fi decât el, nemernicul, părintele coşmarilor şi al coşmeliei!

Doamna Lili îl priveşte pieziş.

— Care el? Care coşmelie? Cu coşmarurile mă declar pusă în temă.

— El. Vântul. Cu vântul vine cuvântul. Cu vântul suntem mereu alături, adiere sau taifun, sau aer stătut, parşiv, sufocant. Cuvântul omniprezent vibrează în aer, de la mine către tine, de la tine către mine. Cuvântul e coşmelia care se leagănă odată cu vântul. Cuvântul nepereche – spune el, lipindu-şi alene palma dreaptă de piept – pereche, adaugă, ridicând bărbia ei cu degetele mâinii stângi.

Doamna Lili îl priveşte pieziş.

— Ascultă, continuă el, şi începe să declame:

Captez turnataţie, torent de creaţie,
Luptă modelatoare de graţie,
Elavatuire în betealambic,
Univers cu bocancoră, cubic,
Abscons, secretacic, sorbituminat,
De perenglote perpetuu-ncărcat;
În sălicedru-i iau seva de portocalandru,
Spre a te iubi, scorburatino, sincer şi tandru,
Spre a-ţi anoduli setos coloanagrama,
Pe faţă-aşternându-ne, clară, arama.

Doamna Lili îl priveşte cu un zâmbet pieziş. Cuvintele nepereche pereche sunt una dintre multele lui slăbiciuni. În plus, e jucăuş, copilăros, mincinos, macabru, egoist, oportunist, nerealist. Artist. Aiurit, atavic, afemeiat, amoral.

Amantologic.


Poetul Nebun, al doilea personaj alături de care veţi călători, a fost adus în scenă cu ajutorul duzinii de cuvinte.

Coşmarul

Povestea reblogată a mai intrat în joaca din clubul psi, dar, pentru că de atunci au trecut mai mult de doi ani şi jumătate, iar titlul se potriveşte atât de bine, o trec şi în tabelul psi-lunelilor de azi.

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

imagine preluată de pe „ele.ro”

Motto:

Spuneţi-mi, gingaşe flori, stropi de lacrimi din stele, … vă daţi seama de cumplita soartă ce vă aşteaptă? … Mâine o mână necruţătoare vi se va încleşta în jurul gâtului. Aveţi să fiţi frânte, smulse mădular cu mădular şi purtate departe de liniştitele voastre locaşuri…

Poate chiar să vă fie ursita să fiţi închise în vreun vas strâmt, unde numai o apă stătută să vă potolească setea nebună, înainte mergătoarea vieţii în scădere…

Nu v-ar fi fost mai bine să fi fost ucise chiar când aţi fost prinse? Ce nelegiuiri trebuie să fi săvârşit voi în vieţile trecute, ca să îndreptăţiţi o asemenea pedepsire ca aceasta?…

De ce s-au născut florile atât de frumoase şi de nefericite?… Chiar cel mai blând dintre dobitoace, ajuns la disperare, poate să lupte… Dar vai, singura floare cunoscută cu aripi e fluturele; toate celelalte stau fără apărare înaintea…

Vezi articolul original 1.450 de cuvinte mai mult

Coşmarul

Boboci de floare agonizează pe rugul de aer torid, sub sâmbure de blestem care a înmuiat ceara lumânărilor uitate pe morminte stâlcite de războinici apatici, cu tălpile îngreunate de pulbere, caricatura presărată ca o boală grea peste tablourile unei lumi odată verzi.

Aşa începe coşmarul… când fiare adunătoare de arginţi umplu gropi de gunoi cu visuri scorojite.