Duzina de cuvinte: Scriitorul – sau VIAŢA ca o CEAPĂ

Nu ştia de unde năboiau cuvintele, ca buldozerele… Nu le supsese odată cu lăudatul lapte al mamei (a lui era mută!), nu şi le păstra prin buzunare, nu i le aduceau cele n-şpe surate inspiratoare (atâtea muze se spunea că are, dar el n-o văzuse şi n-o auzise pe niciuna), nu i le lăsase moştenire bunica, împletite în renumitele ei ghirlande de ceapă…

Ştia doar că-i dădeau creierul de-a dura, ca pe o anvelopă de cauciuc uzat rostogolită spre tomberon prin ochiuri de apă băltită, că, după acel inconfundabil spectacol, i-l lăsau dantelat şi sângeriu, într-o încremenire tâmpă, că nu-şi revenea decât după ce scăpa de ele – de cuvintele torţionare – pângărind cu chipul lor de cerneală albul imaculat al hârtiei (care de la o vreme se preschimbase în ecran mitraliat în răpăit de taste).

Uneori scria tomuri întregi (mult lăudatele lui bestselleruri), alteori… numai câte un gând din cuvânt:

Viaţa… e viaţă:
Imn pe o aţă –
Alai de mărgele –
Ţurţuri şi stele,
Amar şi dulceaţă.

… Viaţa… A lui era… ca o ceapăŞi-o consuma, foaie cu foaie, aşternând-o pe foi de carte…

Viaţa… este ca o ceapă:
Iar şi iară se dezghioacă,
Aruncă foaie după foaie –
Ţine plânsul să-l înceapă,
Apoi râde şi se toacă.