Cartea omului obişnuit

Cartea omului obişnuit, de celebritate lipsit, cu cod numeric personal şi o poză departe de ideal şi-aproape de realitate, e cartea de identitate.

Unii mai au în dotare, în mai multe exemplare, şi câte-o carte de vizită, pe care nu ezită să le-o dea, cu generozitate, persoanelor însemnate, adică de mare însemnătate, cu care relaţiile se cer cultivate.

Alţii mai au şi carte de căpătâi, pe care pun mâna, întâi şi-ntâi, când simt nevoia să se-adape, pe nerăsuflate, din înţelepciunea unor minţi luminate.

Iar cartea maşinii stă, printre acte, pentru automobilul proprietate evident personală – e o hârţoagă oficială.

Cât despre cartea de muncă – nu se mai poartă; e o hârţoagă moartă.

Ar mai fi şi „ultima carte”, şi „cartea cea mare” – ai parte uneori, când rişti cu disperare.

Dar cine are carte nu prea mai are parte – decât dacă-şi scoate din mânecă asul, trişând fără scrupule când e cazul.

Această prezentare necesită JavaScript.


Cartea de pe noptieră

Tot pentru al 54-lea episod al jocului cuvintelor (sezonul 2):

Nu ţin nicio carte pe noptieră, nu citesc în pat, adorm imediat ce pun capul pe pernă. Dar puteţi afla de aici ce-am avut pe noptieră ultima oară când am plecat în concediu.

Nominalizări ROMCON 2015

VERONICISME

Sunt şi eu pe-acolo, la categoria traducători – fără şanse de câştig, ştiu, dar a fost şi nominalizarea o surpriză plăcută, un soi de cadou de ziua mea – onomastică.  (Nu mai e cazul să-mi uraţi „La mulţi ani!”, fiindcă a fost ieri. :mrgreen: Dar, eh, cine are habar când e Sf. Veronica, dacă nu poată numele ăsta, sau n-are pe nimeni apropiat care-l poartă?)

Cine doreşte să voteze – pentru una sau mai multe categorii, o poate face aici.

Vezi articolul original

Plimbare plăcută!

Vă spun un secret: am început să mă cam satur de blogosferă.

De ce?

Păi pentru că… e o sferă. Te tot învârteşti prin ea şi… ricoşezi de pereţi. Şi te întorci la aceleaşi bloguri, la aceeaşi penurie de diacritice şi majuscule, la aceeaşi repartizare fantezistă a semnelor de punctuaţie, la aceeaşi invazie de cuvinte împrumutate inutil şi alandala din engleză, la aceeaşi epidemie de advertoriale şi concursuri…

Nu săriţi cu pietre, recunosc că există excepţii în sens pozitiv – destul de multe. Însă blogosfera e o patrie a amatorilor, unde fiecare face, în primul rând, ce şi cum îl taie capul, iar cititorului în revine misiunea să despartă grâul de neghină şi, de ce să nu recunoaştem, nu toţi cititorii sunt în stare s-o facă.

Însă toţi ar putea învăţa s-o facă.

Cum? Simplu. Oricine poate întinde mâna în afara blogosferei. O poate întinde către o carte, o poate lua, o poate deschide, poate începe s-o citească şi… Şi se va trezi într-o lume fără limite sferice sau de altă formă şi natură, o lume guvernată de profesioniştii scrisului – oameni a căror pâine este cuvântul şi a ale căror metropole se numesc edituri.

Iar aceste metropole sunt unele mai sistematizate decât altele. De exemplu, în cea numită editura All există cartiere. Selecte, bine definite, clar conturate: Clasic, Contemporan, Bestseller, Crime, Lista lui Alex Ştefănescu.

În Clasic locuiesc, printre alţii, Ralph Ellison şi Rudyard Kipling, de care cred c-a auzit toată lumea.

      

În Contemporan stă, de pildă, Renata Carageani, de al cărei erou, aventurierul ursuleţ ochelarist Nono, m-am îndrăgostit eu de vreo doi ani, definitiv şi irevocabil.

Printre vilele din Bestseller e şi cea în care găzduieşte Lisa See toate Fetele din Shanghai.

Iar în Crime am auzit că-şi ţine Walter Mosley Diavolul în rochie albastră, într-un palat cu 208 pagini.

Cât despre Lista lui Alex Ştefănescu, acolo e loc pentru oricine ştie să se „bucure de frumuseţea literaturii”.

Cred că v-aţi dat seama că vorbim despre o metropolă de proporţii impresionante, dar ceea ce nu ştiţi e că, printre vilele, palatele, blocurile şi căsuţele de basm de pe teritoriul ei, nu te poţi rătăci. De ce? Pentru că există Strada Ficţiunii, singura stradă din lume care are un ghid, un tip excentric, cu umbrelă roşie, un excelent cunoscător al tuturor meandrelor acestei străzi largi şi lungi, ce şerpuieşte prin toate cartierele editurii ca un adevărat bulevard exotic, unde copacii au trunchiuri de carton şi frunze tipărite, iar casele se înalţă, volum peste volum, către cer. Un cer din care nu plouă şi pe care soarele nu dogoreşte niciodată prea puternic.

Aşa că poate vă-ntrebaţi la ce e bună umbrela ghidului… E o umbrelă solidă, ţine deoparte tot ce e de calitate inferioară. Sub ea e garantată plăcerea maximă a lecturii. Şi tot la adăpostul ei se întâmplă ceea ce spuneam mai sus: aflăm cum arată grâul, pentru a nu-l mai confunda niciodată cu neghina!

Aşa că orice plimbare pe Strada Ficţiunii e o „cu folos zăbavă” în lumea maeştrilor condeiului şi ai imaginaţiei, acolo unde nu există nici scrieri agramate, nici istorisiri plictisitoare, nici propagandă politică, nici advertoriale (ca acesta, scris de mine pentru SuperBlog). E o plimbare printre cuvinte care zidesc universuri, aşternute pe albul hârtiei de tot atâţia demiurgi şi vegheate cu devotament de redactori, corectori şi ilustratori.

Plimbare plăcută! (Dar respectaţi cu sfinţenie semnele de circulaţie şi instrucţiunile ghidului, fiindcă pe Strada Ficţiunii toate orele sunt „de vârf”!)

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 58 de puncte

Televiziunea şi partidul iubitorilor de carte

Pe cer s-au aprins stele de aur…
Sunt spaima oricărui balaur!
Dacă le vrei, poţi să le cucereşti,
Citind, copile, sute de poveşti.

Aşa aş începe prima emisiune a unui post TV dedicat cititorilor în general şi micilor iubitori de lectură în special.

Şi aş pune un grup de elevi în clasa întâi să recite versurile în cor, ţinând în mână micul volum care m-a ajutat să le născocesc: o carte pentru copii intitulată  Stelele de Aur, apărută la editura All.

Pentru că, dacă aş putea, aş înfiinţa un astfel de post de televiziune, unul care să emită 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Ar avea ce difuza! Oamenii au scris, de-a lungul veacurilor, atât de multe cărţi! Şi fiecăreia dintre ele i s-ar putea dedica o emisiune. O emisiune care s-o prezinte fără s-o povestească, o emisiune în care câţiva dintre cei care au îndrăgit-o să le povestească telespectatorilor când au citit-o prima oară, de câte ori au citit-o, ce trăiri le-a născut în suflet, ce idei le-au venit citind-o şi, eventual, cum le-a schimbat viaţa. Poate că s-ar găsi şi câte-un scriitor care să spună ce a scris el însuşi, inspirat fiind de aceea carte. Şi aş pune accentul, fireşte, pe cărţile pentru copii.

De ce am spus „fireşte”? Pentru că dragostea de lectură se capătă în copilărie şi pentru că e necesară. Cartea te învaţă şi te educă – într-un mod mai plăcut decât lecţiile uneori anoste de la şcoală; şi cartea e… o desfătare. „Că nu e alta mai frumoasă şi mai cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor”, spunea Miron Costin. Cartea e singurul drog care nu dăunează, singurul care creează o dependenţă benefică. Singurul drog care e bine să le fie administrat copiilor, începându-se cu o doză de poveşti  (cum este Albă ca Zăpada, oferită de editura All)

… şi continuându-se cu cărţi de aventuri pe înţelesul lor (precum Pisicile Războinice, pusă la dispoziţia micilor cititori de aceeaşi editură).

După care cred pot fi lăsaţi şi încurajaţi să-şi administreze singuri doze zilnice de lectură! 🙂

Pe lângă postul TV care să le prezinte copiilor şi părinţilor lor cărţile popoarelor de pe această planetă, atrăgându-i către ele, aş mai înfiinţa şi un partid politic al cititorilor sau o organizaţie nonprofit care să militeze pentru lectură şi care să aducă, în mâinile celei mai tinere generaţii, cărţi, cărţi şi iar cărţi… Ar putea avea drept slogan „Cititi, citiţi, citiţi!”, sau „Cititori din toate ţările, uniţi-vă!”, sau „Să citiţi mult şi bine!”, sau „Lăsaţi copiii la/în bibliotecă!”, sau… Se pot găsi câte şi mai câte! Iar partidul ar trebui să promită şi, mai ales, să transforme în faptă subvenţionarea instituţiilor de cultură şi mai presus de orice pe a editurilor (pentru ca preţul cărţilor să devină accesibil oricărui buzunar).

În încheiere, pentru că fiecare încearcă să profite, vorbind şi despre ceea ce-l doare mai tare şi mai tare, adaug, pe lângă subiect, că partidul pe care mi-l imaginez ar putea asigura şi o subvenţionare a traducătorilor, de obicei plătiţi prost şi cu întârziere. (Nu vreau să menţionez, în acest sens, numele niciunei edituri, dar trebuie să specific că nu mă refer în niciun caz la editura All, cu care nu am avut ocazia să colaborez.)

Iar ca post-scriptum, apropo mai sus-amintita editură, vreau să spun că m-am bucurat aflând că susţine programul Semn SPRE carte, iniţiat de Adi Sonia Spătariu pe blogul „Anotimpuri”. Partidul viselor mele ar sprijini astfel de iniţiative şi i-ar recompensa pe autorii lor! Şi, fiindcă tot am ajuns la vise, recunosc că visez  şi un premiu la proba 11 a concursului Spring SuperBlog 2014 (la care particip cu acest articol), căci mi-ar plăcea să le dăruiesc voucherul copiilor ajutaţi de Sonia. Cărţile trebuie s-ajungă sub ochii tuturor micuţilor, şi la asta putem contribui cu toţii. Dacă vrem, putem!

Dacă vrei, unui copil îi poţi da în dar o carte,
Pumn de clipe-n care gândul îi va pribegi departe…
Va călători prin visul, prin sufletul altcuiva,
Spre a se găsi pe sine… într-un alt timp – şi-altcumva.

___________________

  • nota primită: 60 de puncte, mărită la 80 după rejurizare 😛

În martie se lucrează – nu deranjaţi!!!

Mustăţi lungi, gheare lungi

Vedeţi ce groasă e cartea – din care am tradus o bucată bună, dar… Înainte mult mai este, mai sunt o droaie de cuvinte netraduse în poveste!

Când am făcut poza eram abia la început, dar trudeam şi atunci din greu (sper că se observă!), aşa cum trudesc acum şi cum voi trudi în continuare!

Vezi articolul original

[Încă] o dragoste

– La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
Asta nu ştii tu, Jon Snow! Mintea ta n-o să priceapă,
Fiindcă nu te luminează, măi băiete, nici-o rază,
Eşti un puşti care nu ştie nici s-auză, nici să vază!

– O, tu nici visezi, bătrâne, câte lucruri am ghicit
Când m-am depărtat de Zid, şi-am iubit, şi am trăit!
Iar când m-am întors să apăr ăst hotar al lumii mici,
Zidul care înconjoară muşunoaie de furnici,
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ce-şi ucid de generaţii prieteni, şi părinţi, şi fraţi,
Am ştiut că, pân’ m-oi pierde, ca o umbră-n întuneric,
Am să lupt pentru mai bine, chiar de e un vis himeric!
Nu pot trece peste toate, filozof, cu falnic pas…
Asta-i lumea mea şi-o apăr, cât suflare mi-a rămas!


Eu aşa ştiut-am, iată, împreun-acum s-aduc
Doi bărbaţi, ce-ntre coperte diferite traiu-şi duc,
Ca să stea, la mine-n minte, o clipită la taclale,
Permiţându-mi să-nalţ astăzi pentru carte osanale
Şi să las un semn spre ea în tabelul und’ se strâng
Cei ce dragostea de slove peste lume şi-o răsfrâng.

Dragă Moşule Crăciun

Dragă Moşule Crăciun,
cu păr nins şi suflet bun,
eu ţi-am mai scris de multe ori
(vreo cincizeci şi… de scrisori).
An de an le-am expediat,
printre fulgi le-am înălţat,
printre fulgi pufoşi de nea,
care vin din lumea ta.
Nu ştiu dacă le-ai primit…
Unele sigur s-au rătăcit!
Căci, din dorinţele-mi, o parte
s-au împlinit ca la carte,
pe când altele, plăpânde,
zac sub munţi ’nalţi de secunde,
îngropate pe vecie
de a timpului urgie.

Şi acuma îţi scriu iară.
Nu spun pentru-a câte oară!

Nu te-ntreb cum îţi mai merge,
fiindcă vremea care trece
nu te-atinge. Tu trăieşti
– ca un rege huzureşti –
în legende şi-n tradiţii.
(Poate şi prin superstiţii!)
Ai reni tineri cu duiumul
şi îţi petreci Crăciunul
în cele mai frumoase povestiri,
în cele mai suave amăgiri,
în cele mai dragi amintiri.

Aşa că îţi aduc doar mulţumiri
pentru cele mai frumoase
cadouri generoase
pe care le ţin minte
de când eram copil cuminte
şi pentru unul primit mai târziu,
când ai venit – ce fistichiu! –
din seninul dinspre seară,
într-o zi caldă, de vară,
ca să-mi aduci un ghem de blană vie,
ce ştie să miaune şi să zgârie.

Şi sper să vii din nou în decembrie,
având în sac câte ceva din ce-mi trebuie,
adică acele cărţi pe care îmi doresc
cel mai mult şi mai mult să le citesc,

 

spor din belşug la oricare traducere,
o droaie de muze cu minţi agere,
zămislitoare de rime sprintene,
şi, nu numai ca fapt divers,
talent cât al lui Charles Dickens
şi Oscar Wilde la un loc!
Plus sănătate şi noroc.
(Plus note mari la SuperBlog,
pentru care scriu, acum,
tot ce am de gând să-ţi spun.
Pe astea ţi le cer în avans,
fiindcă în toamnă m-am prins în dans.)

Şi, ştii, Moşule, aş mai vrea
şi-o pensie, mai mare, aşaaa,
când o fi vremea să trăiesc din ea…
Şi pe moşneagul meu cu musteţe
mereu alături, să mă răsfeţe
până la adânci bătrâneţe.
Iar fiindc-ai uitat să ne dai
(deşi nu mă-ndoiesc că aveai)
şi nouă copii şi nepoţi
(cum ai lăsat şi laşi pe la toţi),
ţine minte măcar c-avem un motan
şi oferă-i un chiolhan
la sfârşitul de an!

Şi cu asta, Moş Crăciun,
scrisoarea în plic mi-o pun,
o lipesc cu întâia ninsoare
şi o timbrez cu dor de sărbătoare!