PA şi DA

Ce face omul când are prea mult de lucru?

Bântuie de nebun prin blogosferă, găseşte undeva două jucării noi (PA = page authority și DA = domain authority) şi-şi evaluează căruţa de bloguri.

     

Şi rezultatele par mai bune decât se aştepta, dar…

La ce bun? Că oricum n-are timp de scris advertoriale! :mrgreen:

 

Reclame

Către domnul Super Blog – scrisoare deschisă

Motto:

Oglindă oglinjoară,
care e
cea mai apreciată competiţie de blogging din ţară?

(Compilaţie inspirată dintr-o poveste pe care-o ştie toată lumea şi din siajul de comentarii al enunţului ultimei probe a concursului SuperBlog, la care participă acest articol.)

Dragă domnule Super Blog,

Sunt eu, Matilda. Nu ştiu cât de bine mă ştii (că nu-ţi sunt partener media sau de alt soi), dar eu te ştiu – ei, nu prea de demult – din 2012, de când te-am descoperit amestecat, de numita Alma Nahe, prin mai multe duzini de cuvinte şi, spre încântarea mea, asezonat şi cu ceva aluzii, nu tocmai discrete, la isprăvile mele tipărite.

Însă faţă în faţă ne-am întâlnit, pentru prima oară, cu un an în urmă. De ce m-am înscris eu la ediţia de atunci am mărturisit aici – dar nu e musai să sari pe link cu clicul, îţi ofer pe tavă răspunsul fotografiat:

A doua întâlnire a fost anul ăsta, în primăvară, când nu m-am aventurat pe teritoriul tău decât vreo cinci ori, neluând în seamă toate provocările tale. Iar tu mi-ai cam străpuns inima, nu mi-a dat decât un bilet la teatru, şi ăla în Bucureşti, şi nu mi-am permis să scot din buzunar bani de drum, aşa că mi-am trimis la spectacol o rudă, căci „dar din dar se face rai”. Însă suferinţa mea a rămas, şi mi-am exprimat-o (adică mi-o exprimasem deja, că uneori am premoniţii 😛 ), uite aici (clic pe link dacă te roade curiozitatea).

A treia întâlnire – că-s trei, ca-n poveşti – e încă în desfăşurare. Te-am vizitat şi-n toamna asta, fiindcă am vrut să mă joc de-a romanul şi am crezut c-o pot face folosindu-te doar ca sursă de inspiraţie, fără să-mi pese de note şi alte alea, însă experimentul a eşuat lamentabil (fapt pentru care recunosc că vina îmi aparţine, nu sunt în posesia dozei de detaşare necesare şi suficiente).

Ei, şi-acum, după ce sper că ţi-ai amintit cine sunt, e cazul să-ţi spun şi de ce-ţi scriu.

Am auzit, domnul meu – zvonurile circulă repede prin blogosferă -, că vrei să candidezi la titlul de cea mai apreciată competiţie de blogging din ţară. Şi, fată bună cum sunt uneori 😛 , m-am gândit c-ar fi cazul să-ţi atrag atenţia că ai oarece carenţe de care-ar fi bine să te ocupi ca să-ţi îmbunătăţeşti imaginea publică, fiindcă ai cam pierdut teren, cunosc ceva superbloggeri care te-au abandonat, preferând să cânte de zor într-o oarecare orchestră. Uită-te şi tu, la început te-au asaltat cu cereri de înscriere 221 de oameni, dintre care 57 s-au răzgândit înainte de scrie primul articol.

Iar din cei 164 care şi-au încercat condeiul la prima probă, la a douăzecea n-au mai rămas decât 77 (până la final, sunt şanse să se mai piardă pe drum şi alţii).

Şi unii au plecat exprimându-şi nemulţumirile pe la colţuri, iar alţii, mai puţini, trâmbiţându-şi-le sus şi tare.

De aceea, dragul meu domn, m-am gândit să-ţi ofer următoarele sfaturi:

  • cere-le sponsorilor să dea dovadă de seriozitate:
    • să afişeze notele respectând termenul stabilit;
    • să nu le permită juraţilor să publice, pe blogurile lor, articole injurioase la adresa participanţilor;
    • să nu dea, la contestaţii, răspunsuri doar ca să se afle în treabă („din păcate, articolul nu ne-a impresionat” – şi cu asta basta) şi să nu justifice notele mici invocând greşeli de ortografie şi/sau exprimare inexistente sau nerespectarea unor cerinţe care lipsesc din enunţul probei;
    • să-şi exprime, clar, toate cerinţele în enunţul probei, fiindcă bloggerii concurenţi nu sunt obligaţi să urmărească discuţiile de pe Facebook şi emisiunile de la radio;
    • să adauge comentarii laudative numai la articolele pe care le notează cu cel puţin 95 de puncte; când tu, ca juriu, te apuci să lauzi un concurent, omul ăla începe să spere că va primi o notă mare (şi 85 nu e o notă mare, când articolul considerat cel mai slab primeşte 80 de puncte, sau chiar numai 75);
    • să jurizeze cu mai mult simţ de răspundere. Când, ca urmare a unei contestaţii, măreşti o notă cu 15-20 de puncte, e clar că prima dată n-ai citit articolul cu atenţie – şi ce s-ar fi întâmplat dacă autorul lui n-ar mai fi avut dreptul la contestaţie? Ar fi fost corect să fie nedreptăţit astfel?
  • include, în toate juriile, câte o persoană competentă (un ziarist, un scriitor, un profesor – bun – de limba română, un blogger clasat pe primul loc la ediţiile anterioare), pentru ca sponsorii care nu prea au tangenţe cu scrisul să nu mai premieze articole scrise cu picioarele – e o pată extrem de urâtă pe imaginea ta, crede-mă, şi dă din belşug apă la moara aşa-numiţilor hateri de care s-ar părea că nu duci lipsă;
  • cere-le juriilor să folosească aceeaşi paletă de note; când unul dă note cuprinse numai între 75 şi 100 de puncte, iar altul coboară până la 35 de puncte, e clar că acesta din urmă influenţează clasamentul într-o mult mai mare măsură, hotărând, el şi numai el, cine se duce vertiginos de-a dura către poale;
  • atrage atenţia moderatorilor care intervin în grupul de pe Facebook că e cazul să NU facă greşeli grosolane de exprimare, fiindcă, deh, când e vorba de un blogger partener, „şade ruşine”;
  • când intervii în discuţiile de pe grupul mai sus menţionat, nu lua necondiţionat partea sponsorilor; competenţia există, în aceeaşi măsură, şi datorită concurenţilor; plus că, dacă ar plăti toate advertorialele scrise pe durata concursului în folosul lor, investiţia sponsorilor ar fi mult mai mare;
  • nu mai înghesui probele de la sfârşitul competiţiei, tăind din timpul concurenţilor, dar nu şi din al sponsorilor;
  • deschide bine urechile, ca să nu-ţi scape nicio sesizare şi nicio plângere de-a concurenţilor şi ţine cont de ele; o să mai afli şi alte lucruri, pe care eu le-am omis acum, nu numai pentru că nu sunt infailibilă, ci şi din lipsă de timp – şi fiindcă vreau să cruţ timpul cititorilor mei.

Iar după ce-o să te pui la punct, dragul meu, când, oricât mă voi strădui, n-o să-ţi mai pot găsi cusururi, o să te susţin cu dragă inimă, lăudându-te. Atunci şi numai atunci o s-o fac. Uite, cam aşa, adică exagerând, deh, ca orice lăudător care se respectă:

SuperBlog, concurs bianual, renumit şi imparţial,
Unde-şi convertesc unii greutatea în caşcaval,
Pentru mine eşti imbold, stimulent, drog, pasiune,
Eşti concursul pe care-l visam, neştiind să-i dau nume.
Revin cu elan, concurez la oricare ediţie,
Blogul îmi e mult mai drag când intră-n competiţie.
Las deoparte orice, scriu pentru tine cu patos,
Orele-mi trec val-vârtej, mă avânt în zbor cu folos;
Gândul nu-mi e doar la premii, concursul e frumos!

~

COMPLETARE (1 decembrie 2014):

Ai numai 73 de articole înscrise la ultima probă, faţă de 98 înscrise la ultima probă de anul trecut, când concursul a fost mai solicitant (în acelaşi interval de timp, bloggerii participanţi au scris 28 de articole, nu doar 24, ca anul ăsta).
Ce zici, domnule Super Blog, nu crezi c-ar fi cazul să iei măsuri? Să schimbi câte ceva „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”?

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 100 de puncte

Sandviciuri (à la hater) pentru bloggeri

Fiecare blog e o carte. În lumea pestriţă a blogosferei, toată suflarea scrie (chiar dacă unii au lipsit de la ceva cursuri de alfabetizare) câte o carte pe care-o redactează, o ilustrează (foarte des dând cu jula – unii cu intenţie, iar alţii confundând din prostie naivitate Internetul cu albumul bunicii) şi o tipăreşte singur.

Iar eu mă simt, brusc, sătulă de cărţile mele. Poate fiindcă sunt prea multe. Le-aş pune pe toate laolaltă, dar… neh, mi-e că li se-ncâlcesc prea tare foile-ntre ele.

Aşa că poate-aş face bine să mă retrag, măcar pentru o vreme (nu credeţi?), în lumea cărţilor adevărate.

Dar n-aş vrea să spăl putina (cum ar zice un fan brânză) fără o mică petrecere de despărţire – un bufet suedez, cu sandviciuri pentru bloggeri.

Căci, după cum probabil nu ştiţi, sandviciurile sunt mâncarea mea preferată. Şi, da, vor fi – obligatoriu – cu primul strat, cremă de brânză. Ca să nu zică nimeni că, în viaţa mea de blogăricioacă, n-am făcut nicio brânză! (Bloggeriţă îmi sună aşa, a fetiţă tâmpiţică, hlizită şi cu caş la gură; în schimb, blogăricioaică sună a şoricioaică – adică nu a otravă, ci a şoarece de genul feminin, sfredelitor de roţi de caşcaval de la complexul din colţ, care, mai nou, se cheamă supermarket.)

Dar să revenim la sandviciurile noastre.

O să le pregătesc mai întâi pe cele pentru bloggerii poligloţi – care gândesc în engleză şi traduc (prost!) în română, sau îşi asezonează operele blogărite cu tot soiul de americanisme pentru care există mai multe reţete echivalente pe la noi. Sandviciurile lor vor fi cu cremă de brânză natur, ca nu uite că e natural să gândeşti şi să vorbeşti în limba suptă, cum se zice, odată cu laptele mamei, de care-ar trebui să-ţi aduci aminte ori de câte ori îţi lingi brânza cremoasă de pe degete. Peste brânză am să aşez o foaie de curechi, ca să fie numai ochi şi urechi când aud câte-un cuvinţel nou din limba strămoşească, şi mai multe felii de castraveţi acri, ca să li se străpezească dinţii când o mai dau pe rom-engleză. Şi poate le ofer şi câte-un pahar cu rom, ca să-şi aducă aminte, chiar şi la beţie, care le sunt rădăcinile. Iar în loc de farfurii o să le pun câte o foaie din DEX sau din DOOM, la alegere.

Pentru bloggerii care-şi zic „hateri” o să fac sandviciuri cu cremă de brânză cu usturoi – a cărui albeaţă va contrasta în mod elegant cu negreala cerului gurii lor. Şi o să suplimentez usturoiul ăsta, ca să-i usture bine şi să le sară de pe limbă tot veninul pe care-l împroaşcă pe bloguri când lovesc cu sete în taste. Apropo de sete – o să-i servesc cu vin-pelin, ca să guste şi din amărăciunea pe care-o aduc răutăţile lor în sufletele altora. Iar peste brânză o să le-aştern nişte ghiuden, gros şi uscat bine, ca să-şi rupă colţi-n el. Şi pâinea va fi uscată, ca să-i râcâie pe gât şi să le piară graiul pentru cât mai multă vreme. (Pentru amuzamentul lor, poate-o să fac rost şi de nişte măsline, ca să se scuipe unii pe alţii cu sâmburi.)

Pentru bloggerii vorbă lungă (şi goală), care fac articole kilometrice şi insipide ca o zi de post şi-şi umplu advertorialele cu toate caracteristicile produselor pe care le pot găsi pe site-urile sponsorilor, o să pregătesc sandviciuri cu brânză cremă cu verdeaţă, fiindcă termini de citit ce scriu ei pentru SuperBlogul din toamnă după ce se-ncheie ăla din primăvară, când începe lumea să fie din nou verde. Lor o să le dau de băut pălincă, să le taie răsuflarea şi să-şi piardă vocea. Şi, nu ştiu ce gust o să aibă, dar zău c-o să le pun în sandviciurile alea şi melasă, ca să li se-ncleieze fălcile.

Pentru blogerii care se cred poeţi şi-şi umplu articolele cu versuri şchioape o să pregătesc sandviciuri cu şvaiţer, ca să-i folosească găurile pentru numărarea silabelor şi să capete astfel simţul măsurii (versurilor şi al propriului talent găunos). O s-adaug şi nişte pateu – de ce-o fi, că important e să-şi dea seama că sunt patetici. Iar de băut o să le ofer apă chioară, că sunt obişnuiţi să se-mbete cu ea.

Şi gata, n-am de gând să vă-nşir tot meniul, că trebuie să mai existe şi surprize. Plus că mai am şi ingrediente secrete, pe care nu vi le dezvălui, că n-am scris aici o spovedanie, ci un articol pentru SuperBlog.

__________________________________
__________________________________

Nota primită: 96 de puncte

Despre blogosferă

Ceea ce am reblogat e scris cu oarece timp în urmă. Acum mă întreb de ce, dacă tot ne erijăm în arbitri ai blogosferei, ne e mai uşor să criticăm, cu link către persoana criticată/spurcată cu toate mizeriile pe care ni le putem stoarce din pana genială, de „mârlan elitist” (nu pun linkuri, ca să nu cad şi eu, o dată mai mult, în greşeala despre care vorbesc), decât să lăudăm, cu link către persoana lăudată? De ce le facem trafic blogurilor care nu ne plac, în loc să le facem trafic celor care ne plac? E mai uşor s-aruncăm cu noroi decât să scoatem la lumină nestematele ascunse? Sau, într-un ungher de creier pe care ne e teamă să ni-l explorăm, există spaima că strălucirea acestora din urmă ne-ar putea eclipsa?

Idei Înghesuite

„Blogosfera? Un sat fără câini, în care unii, crezându-se mai deştepţi decât ceilalţi, îşi auto-asumă rolul câinilor, fiind recunoscuţi de mai mulţi sau mai puţini adepţi/prozeliţi. Dar, oricât de mult ar lătra ei, ursul îşi vede liniştit de drum…”

Matilda

Vezi articolul original

Aş aprecia…

Aş aprecia dacă, atunci când se-ntâmplă să spuneţi câte ceva despre mine într-un articol de blog, aţi adăuga şi-o cărăruie către mine. 🙂 Adică, da, v-aţi prins, un link. Poa’ să fie şi „nofollow”! 🙂

Mulţam fain – cu anticipaţie!

Despre… formă

VERONICISME

Pornind de la o serie de articole citite recent pe o serie de bloguri şi fără dorinţa de a stârni vreun război sau vreo polemică (de aceea aici nici nu se poate comenta), ţin să spun că „forma” pe care o dau diacriticele şi punctuaţia se numeşte corectitudinea scrierii în limba noastră maternă. Fireşte că greşeli mai facem cu toţii (eu una, de exemplu, mă pricep la asta foarte bine), dar scăpările sunt una şi omisiunile voite (cum ar fi omiterea diacriticelor) sunt cu totul altceva. Cred că pe bloguri trebuie să ne dăm silinţa să scriem la fel de corect ca într-o carte tipărită pe hârtie, de o editură care se respectă. Căci, cu cât e mai important, mai interesant şi mai captivant fondul, mesajul transmis, cu atât mai mult forma care îl îmbracă va fi luată drept exemplu de cititori. Şi aş zice eu că e păcat…

Vezi articolul original 39 de cuvinte mai mult